Gabriel Vacariu m-a cooptat ca editor al cartii asteia:
Inca nu a aparut, dar probabil o sa se gaseasca in curand la libraria Editurii Universitatii din Bucuresti. Oricum, imi place cum a iesit coperta. š
Later Edit: A aparut cartea, se gaseste aici.
Cred ca urmatoarea situatie poate fi observata cu usurinta (formulez acum, altfel spus, o ipoteza empirica):
i) M si N realizeaza din cand in cand actiunea A, in interesul amandorura (de pilda, M si N locuiesc impreuna, amandoi au o cheie de la cutia de scrisori; cine se nimereste, indiferent ca ar fi M sau N, aduce corespondenta de la cutia de scrisori si o lasa la intrare in apartamentul pe care il impart cei doi);
ii) intamplarea face ca una dintre doua persoane (M, sa zicem) sa realizeze mai des actiunea A decat cealalta persoana;
iii) dupa un timp doar M realizeaza actiunea A, iar N considera ca M are responsabilitatea sa realizeze A (M nu isi asumea neaparat aceasta raspundere).
Este evident ca nu e rational ca N sa creada ca M are responsabilitatea pentru A in lipsa unei investiri a lui M cu aceasta raspundere si a asumarii de catre M a raspunderii respective (eventual impreuna cu un anumit rol social – āthe A-doerā sau, in exemplul de mai inainte āaducatorul scrisorilorā).
Cu toate acestea, lucrurile se petrec astfel. Regularitatile se transforma in reguli (adica in norme), pur si simplu.
Ce anume e interesant din punct de vedere filosofic aici?
Cred ca am oscilat intre a considera drept importante (din punct de vedere logic, ca sa spun asa) relatiile de conditionare necesara dintre actiuni si a considera importante relatiile ce decurg din asumarea raspunderii fata de anumite lucruri (in cadrul unor actiuni).
Ma gandeam la “extraordinar de interesant” si “neobisnuit de interesant” (pornind de la ceva spus la un moment dat de fiul meu). Mi se spune, sa zicem, ca o intamplare e extraordinar de interesanta. Inteleg: “Pentru majoritatea lucrurilor interesante, y e mai interesant decat acele lucruri.” si, datorita regulii “Orice y care e ‘mai F’ decat ceva (care este F) este F.”, conchid ca acea intamplare e interesanta.
Pe de alta parte, daca mi se spune ca o intamplare e neobisnuit de interesanta, inteleg ca faptul ca acea intamplare e interesanta este neobisnuit. Daca acea intamplare nu ar fi interesanta, ar fi lipsit de sens sa mi se spuna ca faptul ca este interesanta e neobisnuit, de unde conchid ca intamplarea respectiva e interesanta.
Dar prima concluzie am tras-o in virtutea unei relatii de consecinta logica, in timp ce pe a doua am tras-o in virtutea relatiei dintre o afirmatie si presupozitiile acesteia.
Si asa ajung la un leitmotiv al filosofiei analitice – forma gramaticala ascunde forma logica. š
Le voi transcrie aici, fiindca imi e mai usor sa le adun la un loc in felul acesta. Ca de obicei, nimic din ce e aici nu mi se pare publicabil.
AÅa s-a rÄsturnat ordinea lucrurilor, incit o fiinÅ£Ä cu adevÄrat divinÄ prin raÅ£iunea sa sÄ creadÄ cÄ nu poate strÄluci prin altceva decit prin posesiunea unor obiecte neinsufleÅ£ite? (Boetius, Mangaierile filosofiei, FundaÅ£ia GĆ¢ndirea, Bucuresti, 2003, p. 69)
In ce sens poate fi o greseala morala inevitabila? Pana la urma, e vorba fie despre o actiune pe care eu o realizez, fie despre una pe care aleg sa nu o realizez (desi ar fi trebuit sa o fac). Trebuie sa existe loc pentru o alegere, pentru cursuri de actiune alternative. Altfel, cum se mai poate vorbi despre responsabilitate?