E totusi greu de crezut ca atunci cand vorbim despre reprezentari mentale nu facem altceva decat erori gramaticale (in sensul lui Wittgenstein).

Sa luam, de pilda, experienta de a fredona o melodie in minte. E interesant ca poti folosi mai multe timbruri instrumentale sau voci diferite (pot, de pilda, sa cant La vie en rose folosind o voce feminina, dar nu vocea unei persoane anume; si pot, la fel de bine, sa folosesc vocea lui Edith Piaf).

Sau poti, la fel de bine, sa “fredonezi melodia” fara sa folosesti vreun timbru anume (nu e nici macar timbrul vocii tale). Cum as putea sa cred ca atunci cand descriu aceste experiente am depasit limitele limbajului si nu reusesc sa comunic nimic?

De ce nu m-as intreba, mai degraba: “Cum reusim sa vorbim despre reprezentari, in ciuda faptului ca nu avem nici o descriere empirica adecvata a procesului prin care am invatat acest lucru?”