Si totusi, pentru a spune ca ma bazez pe X intr-o anumita situatie, sau ca am incredere ca X va face A, nu e suficient ca X sa fie responsabil pentru a face A (sau ceea ce ma astept sa faca in situatia respectiva). Exista, de pilda, parinti iresponsabili. Ei au responsabilitatea sa faca anumite lucruri, dar nu le fac. Cand spun ca ei sunt iresponsabili nu ii absolv de responsabilitatile pe care le au, ca parinti, ci doar observ ca sunt incapabili sa le indeplineasca.

*

Uneori, cand spun ca X a facut un lucru fara sa se gandeasca, pot vorbi despre situatia in care X a facut un lucru pe care avea raspunderea sa il faca, dar nu fiindca avea raspunderea sa il faca. De pilda, as putea spune ca X a salvat jucaria copilului sau de la distrugere actionand dintr-un reflex. Ar fi actionat la fel indiferent despre ce obiect (si copil) era vorba, asa ca nu a actionat “intrucat s-a simtit responsabil” sa protejeze jucaria copilului sau.

Daca pot vorbi astfel, adica daca pot vorbi ca si cand unele actiuni sunt realizate “din responsabilitate”, iar altele nu, ar trebui sa putem distinge intre cazuri.

Kant doreste sa distinga intre actiunile realizate “din datorie” si celelalte. Imi inchipui ca aici ne gandim ca exista un “sentiment al datoriei” care poate sa ne motiveze sa actionam (sau sa ne abtinem sa actionam, uneori). Relatia dintre sentimentul datoriei resimtit si actiunile facute “din datorie” trebuie sa fie una cauzala.

Iar acum sa vedem unde ne conduc aceste formulari. As putea avea o datorie in sens propriu fata de cineva. X imi imprumuta o suma de bani pe care m-am angajat sa i-o returnez. Am o datorie fata de X. Am, totodata, raspunderea sa-i returnez banii lui X. Totusi, daca ii dau lui X acei bani, pur si simplu, asta nu inseamna ca eu i-am platit datoria. I-as putea face un cadou. Trebuie sa ii dau banii lui X “ca plata a datoriei”. Pentru aceasta ii voi spune, probabil, ceva lui X. Banii i-ar putea parveni si printr-un transfer bancar, dar acesta trebuie sa fie insotit de un mesaj de genul “iata banii pe care ti-i datoram”.

Daca fac acest lucru, mi-am platit datoria. Dar nu despre asta este vorba la Kant. As putea sa-mi platesc datoria de frica unui proces. In acest caz actiunea mea nu este morala. Morala este doar daca imi platesc datoria “din datorie”. Dar acum se vede, parca, diferenta dintre a face un lucru “din datorie” si a-l face intrucat ai raspunderea sa il faci. Pare suficient sa ii trimit lui X banii impreuna cu mesajul ca acestia reprezinta plata datoriei pentru a se spune ca eu i-am dat banii “considerand ca aveam raspunderea sa fac asta”, dar acelasi lucru nu e suficient pentru a spune ca am facut-o “din datorie”.

Si totusi, nu as fi putut sa nu ma consider raspunzator pentru plata datoriei, dar totusi sa o fac? Sa presupunem ca eu nu-mi amintesc sa fi imprumutat bani de la X. La insistentele lui X ii platesc suma respectiva de bani, nu conteaza din ce motive, precizand ca acea suma reprezinta “plata datoriei”, desi eu nu consider ca as avea cu adevarat raspunderea sa ii dau banii.

Dar acum precizarea are un inteles complet diferit. Prima data spuneam ca ii dau lui X banii pe care eu consider ca ii datorez iar a doua oara spun ca ii dau lui X niste bani pe care ea/el considera ca ii datorez.

(Disting, bineinteles, intre “a fi responsabil pentru ceea ce faci” si “a fi facut ceva pentru ca aveai raspunderea sa o faci”.)

Sa luam alt exemplu. Am raspunderea sa ajung la timp la o intalnire. Daca ajung la timp, se considera in mod automat ca am ajuns la timp fiindca aveam aceasta raspundere. Nu e nevoie sa precizez nimic. Bineinteles, nu e nevoie ca eu sa ma fi gandit, in timp ce veneam la intalnire, ca am raspunderea sa ajung la timp. Aici se presupune ca actionez “din raspundere” si doar in cazuri exceptionale lucrurile stau altfel, iar atunci trebuie sa spun ceva (“nu am considerat ca am raspunderea sa fac asta, dar am facut-o”).

Problema este ca in astfel de situatii, cand spun ca nu am actionat fiindca “ma simteam responsabil sa o fac”, indic anumite motive sau dau direct explicatii cauzale. Asta creeaza impresia ca si atunci cand actionez fiindca am raspunderea sa o fac ar exista o relatie cauzala intre “sentimentul raspunderii” si actiunea mea. Si poate ca exista un “sentiment al raspunderii” (vorbeam alta data despre copilul care “se simte raspunzator” pentru “toate relele care se petrec pe lume”), dar eu nu despre acest sentiment vorbesc, ci chiar despre raspundere.

Ma pot considera responsabil pentru anumite lucruri fara sa am un sentiment de raspundere in legatura cu ele. Dar si acum felul in care vorbesc poate induce in eroare. Mi se poate replica: “Tu crezi, prin urmare, ca pentru raspundere esentiala este o alta stare sau dispozitie mentala – cea de a te considera responsabil – si nu starea afectiva – a te simti responsabil”. Dar eu nu vreau sa spun ca raspunderea sau responsabilitatea rezida intr-o stare sau dispozitie mentala.

“Dar trebuie, cel putin, sa te consideri responsabil, pentru a fi responsabil.”

Ei bine, nu. Cati oameni se considera responsabili pentru bunul mers al societatii din care fac parte? Nu stiu cati, dar sigur nu toti. Unii nu s-au gandit niciodata la asta si chiar daca ar fi intrebati despre asta, ar raspunde negativ (nu conteaza cum si-ar justifica raspunsul). Dintre acestia, cel putin unii sunt de fapt responsabili pentru “bunul mers al societatii din care fac parte” (indiferent ce ar insemna asta).

Iar acum mi se va spune: “Deci crezi ca raspunderea nu se reduce la fapte psihologice, ci la fapte sociale”. Voi raspunde ca nu. S-ar putea sustine, cred, ca si membrii unei comunitati in care nimeni nu se considera responsabil si nu ii considera pe ceilalti responsabili pentru bunul mers al comunitatii tot sunt responsabili pentru bunul mers al comunitatii.

“Dar poate ei nu formeaza o comunitate. Iar daca formeaza una, nu este si acesta un fapt social?”

Incerc sa simplific lucrurile. Voi spune, pentru a lua un alt exemplu, ca orice persoana e responsabila pentru propria sa dezvoltare spirituala. Mi s-ar putea raspunde si acum ca, poate, a avea statutul de persoana e ceva reductibil la anumite “fapte sociale” sau ca chiar utilizarea de catre mine a conceptului de persoana se sprijina pe competenta lingvistica a unei comunitati si, deci, pe anumite fapte sociale.

“Tu ai vrea sa spui ca o persoana e responsabila pentru propria sa dezvoltare spirituala ca si cand ar avea aceasta responsabilitate in ochii lui Dumnezeu. Speri ca in acest fel sa dezlegi responsabilitatea de orice fapte, de orice ar putea fi descris ca fapt. Vrei, de fapt, sa te convingi ca responsabilitatea este “supranaturala”, intr-un anumit sens.”.

As putea spune ca responsabilitatea trebuie sa fie vazuta ca fiind independenta de fapte, inclusiv de “fapte sociale”. Altfel, cum putem sustine, de pilda, ca si in trecut oamenii aveau raspunderea de a-i trata pe sclavi ca pe niste egali, desi nimeni nu credea ca are aceasta raspundere? Sau ca oamenii au avut dintotdeauna anumite raspunderi fata de mediul inconjurator, desi nu stiau asta, iar societatile mai vechi nu atribuiau nimanui asemenea raspunderi?

Se ajunge in acelasi punct atunci cand vorbim despre reguli, norme si valori. Tot de aceea, adevarurile necesare par sa fie norme camuflate. Trebuie ca doi si cu doi sa faca patru.

“Si daca practicile noastre s-ar schimba?”

Daca oamenii ar uita definitiv sa lucreze in geometria euclidiana, atunci nu s-ar mai pune problema daca trebuie ca suma unghiurilor oricarui triunghi sa fie egala cu doua unghiuri drepte. Dar atata timp cat s-ar pune aceasta problema, raspunsul va fi acelasi: “In geometria euclidiana trebuie ca suma unghiurilor oricarui triunghi sa fie egala cu doua unghiuri drepte.”. Interpretarea practicii respective s-a schimbat, fiindca acum nu mai consideram ca geometria euclidiana ne poate folosi pentru a descrie universul, dar practica nu s-a schimbat.

“Dar practica intregii cercetari stiintifice s-a schimbat in mod radical la un moment dat. Oamenii au crezut secole de-a randul ca in stiinta trebuie sa foloseasca metode calitative si nu cantitative, inainte sa creada ca stiinta prin excelenta vorbeste limba matematicii.”

Asta nu face fals enuntul “Orice schimbare are o cauza.” (sau “Orice schimbare trebuie sa aiba o cauza.”). Cel mult, am putea spune ca acest enunt nu mai exprima in prezent un adevar “stiintific”, ci un adevar al cunoasterii comune (sau o norma metodologica a cercetarii).

Am ajuns la altceva. Revin. Sa presupunem ca s-ar spune ca “Trebuie ca x” se reduce la ceva de forma “La momentul t majoritatea oamenilor considera ca trebuie ca x.” (ar putea sa nu fie vorba despre majoritatea oamenilor, ci doar de majoritatea celor carora majoritatea oamenilor le delega autoritatea de a se pronunta cu privire la x; nu e important; de asemenea, legatura cu responsabilitatea este, probabil, limpede: x ar putea contine precizari privitoare la ce tip de actiune a sa faca oamenii din categoria c in situatii de tipul s s.a.m.d.; de aici ar reiesi ca oamenii din categoria c sunt responsabili in situatiile de tip s sa realizeze actiunea de tipul a etc.).

Inca o paranteza: in anumite vremuri, in anumite culturi, se considera ca un “copil” trebuie sa tina cont de decizia parintilor in privinta casatoriei; acum nu mai vedem astfel. Nu avem raspunderea sa ne casatorim cu cine spun parintii. Totusi, sunt usor de imaginat moduri in care propunerea de reducere din paragraful anterior sa fie inbunatatita, in asa fel incat sa fie eliminate astfel de contraexemple.

Si inca una: Nu sunt insufletit de vreun ethos antinaturalist, de teama ca prin asemenea reduceri tot ceea ce e “spiritual”, “omenesc”, “important” sau “inalt” se va pierde.

Sa presupunem, prin urmare, ca am reduce normele si responsabilitatea la anumite fapte (psihologice sau sociale). Sa presupunem, acum, ca sunt ateu si ca toata omenirea e crestina. Chiar daca majoritatea oamenilor vor considera ca toti oamenii trebuie sa ii multumeasca lui Dumnezeu pentru aceasta lume, eu tot nu voi spune ca am raspunderea sa ii multumesc lui Dumnezeu. Sau chiar voi considera ca am raspunderea sa nu cedez presiunii majoritatii. E o chestiune de principiu. Trebuie sa fiu consecvent, sa raman loial principiilor mele s.a.m.d. Am aceasta raspundere. Fata de cine am aceasta raspundere? Voi spune ca o am fata de mine insumi.

In sinea mea, cred ca un ateu care nu cedeaza presiunilor majoritatii credinciosilor nu poate face acest lucru “fiindca se considera responsabil sa o faca” decat daca exista o alta persoana fata de care sa isi poata asuma o astfel de raspundere. Iar atunci cand nici un alt om nu e de partea ta, nu poti avea in vedere decat persoane posibile.

Ateul din povestea mea ar putea gandi astfel: “Chiar daca e improbabil, nu este imposibil ca in viitor, indiferent cat de mult timp ar trece pana atunci, oamenii sa se schimbe si sa vada lucrurile ca si mine. Daca eu as ceda acum, atunci sansele acestei schimbari ar fi mai mici (nu excludem, totusi, posibilitatea ca oamenii sa fie influentati de contactul cu alte civilizatii extraterestre s.a.m.d.). Pentru acei oameni ar conta, poate, sa stie ca “flacara ateismului” nu s-a stins pe Pamant. Fata de ei am responsabilitatea de a nu ceda.” Si asa mai departe.

Altfel spus, ateul din povestea mea va invoca “fapte sociale” posibile. Povestea sa ar putea fi spusa si altfel. Chiar daca ateul e nebun, el (sau ea) a decis sa nu cedeze. O astfel de decizie, in contextul reducerii naturaliste acceptate, duce la “trebuie sa imaginez fapte care sa stea pentru decizia mea, daca sunt o persoana rationala”. De observat ca aici apare din nou “trebuie”.

“Nu era mai simplu sa spui ca orice reducere a responsabilitatii la fapte implica responsabilitatea de a presupune ca orice norma (sau responsabilitate) e reductibila la fapte? Si, pana la urma, unde vrei sa ajungi?”

Nu vreau sa spun ca normele sau raspunderea sunt ceva inefabil. Pot intelege foarte bine curiozitatea stiintifica a cuiva care doreste sa descopere ce interactiuni sociale sau ce procese neurofiziologice stau in spatele atriburii sau asumarii de raspunderi. Vreau doar sa spun ca satisfacerea acestei curiozitati nu are o miza filosofica. “Gramatica” conceptului de responsabilitate ne arata asta.

Pe de alta parte, putem vorbi despre cum trebuie sa fie intretesuta utilizarea acestui concept cu utilizarile altor concepte (norma, regula, persoana, actiune, intentie s.a.m.d.) precum si cu diferite practici (activitati, actiuni non-comunicative etc.). Pana la urma, si in paragraful anterior tot despre asta e vorba – despre relatia dintre utilizarea comuna a conceptului si practicile cercetarii stiintifice si dezbaterii filosofice.