Ne-am putea astepta ca la aceasta intrebare sa primim un raspuns din partea oamenilor de stiinta. Astfel de raspunsuri exista. Sa ne intrebam, totusi, pe ce se sprijina ele.

Cum am ajuns, de pilda, sa aflam ca apa este un lichid a carui formula chimica este H2O? Oamenii de stiinta au facut anumite experimente, nu? Si de unde au stiut la ce sa se uite? Ei ar fi putut, de pilda, sa ne spuna care e formula apei de gura si nu a apei de izvor. Numim uneori “apa” si zeama fructelor sau legumelor. Cu siguranta formula chimica a acelei “ape” nu este H2O.

Si atunci, cum au decis oamenii de stiinta la ce anume sa se uite pentru a gasi o formula chimica? Nu prin experimente. Intuitia lor a fost ca atunci cand vorbim despre apa de gura, despre apa de trandafiri, despre situatia in care unei femei insarcinate “i se rupe apa” nu ne referim la apa in sens propriu. Ei s-au concentrat, altfel spus, asupra unei utilizari a cuvantului “apa”, socotind-o fundamentala.

Decizia lor nu s-a sprijinit pe un studiu empiric asupra “apei”, ci pe o intuitie, dupa cum spuneam. S-ar putea spune ca aceasta din urma intuitie se sprijinea pe ceva care putea fi, pana la urma, observat – felul in care membrii unei comunitati lingvistice folosesc cuvintele.

Totusi, in decizia care a dus la rezultatul stiintific potrivit caruia formula chimica a apei este H2O mai exista si altceva. In fond, numai apa distilata are acea formula chimica. Apa marilor si oceanelor nu este, pur si simplu, H2O. Chiar si apa de la fantana contine si alte substante, precum si numeroase impuritati, microorganisme si asa mai departe.

Potrivit reprezentarii stiintifice, ceea ce numim noi in mod obisnuit apa este intodeauna “apa plus altceva”. Aceasta concluzie, care vine impotriva felului de a vorbi al majoritatii oamenilor, nu poate sa aiba in spate o simpla observare a felului in care folosesc membrii unei comunitati lingvistice cuvantul “apa”.

Ea se sprijina pe idei precum urmatoarele:
1) Apa ar trebui sa fie mai degraba un lichid anume decat un amestec de diferite lucruri.
2) Apa ar trebui sa fie intotdeauna acelasi lucru.
3) Nu trebuie neaparat sa numim apa ceva care se gaseste in cantitati mari in natura.
4) Daca alte lucruri pe care le gasim in apa au un nume diferit si nu le asociem de obicei cu apa, atunci nu trebuie sa consideram ca acele lucruri fac parte din apa.

Ideile respective se sprijina ele insele pe anumite observatii pe care le-am facut pe parcursul dezvoltarii stiintei. Ele reprezinta asumptii care au dat roade in cercetarea stiintifica in trecut si de aceea ne-am sprijinit pe ele si in “studiul apei”. Le-am putea prefixa pe toate cu formula “Daca vrem sa avem succes in stiinta, atunci…”.

Nu cred ca este important sa identificam ceva care nu s-ar sprijini pe experienta aici. E suficient sa observam ca in formularea raspunsului la intrebarea “Ce este apa?” sunt implicate doar observatii empirice “privitoare la apa”. Raspunsul la intrebare e gasit intr-un hatis de idei produse de discipline foarte diferite (lingvistica, lexicografie, sociologie, metodologia stiintei etc.).

Chiar daca rolul filosofului ar fi doar cel al unei persoane care, neavand o pregatire specializata intr-un anumit domeniu, poate sa inteleaga ideile principale din diferite discipline, sa vada legaturile dintre ele si sa faciliteze comunicarea intre experti, acest rol nu nu ar fi de neglijat.

Iar acum sa vorbim despre gandire. Putem observa mai intai ce anume suntem inclinati sa numim gandire si ce nu am numi nici in ruptul capului gandire.

De pilda, majoritatea oamenilor ar distinge intre un sentiment si gandurile privitoare la acel sentiment. Pot fi trist si ma pot gandi ca sunt trist, dar cele doua nu sunt unul si acelasi lucru. In genere vorbind, sentimentele nu sunt ganduri.

Acelasi lucru l-am spune si despre senzatii, dorinte, asteptari, temeri, sperante, amintiri (desi uneori e greu de distins intre “mi-am amintit de el” si “m-am gandit la el”) si multe altele. Distingem, de asemenea, intre gandurile noastre si actiunile noastre, desi, dintr-o alta perspectiva, limbajul ne incurajeaza sa spunem ca “a gandi” inseamna a face ceva.

Simtul comun ne spune, de asemenea, ca nici un eveniment fizic nu poate fi un gand. Caderea unei pietre nu este un gand, desi putem sa ne gandim la o piatra care cade. Contractiile muschilor nostri nu sunt ganduri si, din aceasta perspectiva, nici macar diferitele procese fizice care se petrec in creierele noastre nu sunt ganduri. Pana la urma, acestea nu se disting de oricare alte procese fizice, chimice sau biologice.

Pe de alta parte, stiinta ne spune ca gandirea trebuie sa se reduca, intr-un anumit fel, la procesele care au loc in creierele noastre. Nu este inca limpede cum vom depasi acest conflict, dar voi lasa pe moment la o parte aceste lucruri.

Felul nostru de a vorbi ne permite sa distingem intre “gandurile mele” si “gandurile lui”. De asemenea, ne lasa libertatea sa vorbim despre gandire ca activitate voluntara ai carei agenti suntem noi sau sa spunem ca “ne trec ganduri prin minte”, cam in acelasi fel in care putem simti diferite lucruri, fiind pasivi.

Vorbim uneori despre ganduri ca obiecte fizice, ca atunci cand spunem ca gandurile cuiva se afla intr-o carte sau calatoresc de-a lungul si de-a latul Pamantului prin intermediul internetului.

Numim gandire si rostirea unor propozitii “in minte” sau “pentru sine”, dar si inferarea unei propozitii dintr-o alta. Despre un sahist care isi planifica urmatoarea mutare fara a rosti nici un fel de cuvinte nici macar in minte am spune tot ca gandeste. La fel si despre un poet care cauta o rima, desi acesta nu rosteste intregi propozitii in minte, ci doar trece in revista, probabil, diferite cuvinte. La fel si despre un om care evalueaza din privire inaltimea unei cladiri. Iar lista ar putea continua.

Le atribuim uneori ganduri si animalelor. Desigur, nu vrem sa spunem ca acestea rostesc “in minte” propozitii pe care le inteleg. Spunem, de pilda, despre un catel, la un moment dat ca se gandeste daca sa iasa in curte sau sa ramana in casa. Ne sprijinim, probabil, pe faptul ca are un comportament similar celui al unui om care incearca sa ia o decizie.

O problema ar putea fi aceea ca in creierele oamenilor si ale altor fiinte vii care fac diferite lucruri pe care noi suntem inclinati sa le numim gandire se pot petrece lucruri foarte diferite. Ne-am putea dori, din acest motiv, sa distingem intre ganduri si “lucruri numite in mod impropriu ganduri” si, de asemenea, intre gandire si alte activitati si procese mentale care insotesc in mod accidental gandirea.

Sa privim din perspectiva cercetatorului. Acesta nu are nevoie de o definitie a gandirii, ci doar de anumite cazuri paradigmatice (in mod similar, chimistul care cauta formula apei nu are nevoie de o definitie a apei, ci doar de anumite mostre exemplare de apa). Cercetatorul spera ca studiind ce se petrece in aceste cazuri paradigmatice ar putea stabili ce sunt gandurile.

Si cum ar arata, atunci, un caz paradigmatic de gandire? Probabil ca toata lumea ar fi de acord ca o persoana care rosteste “in minte” o propozitie nu are neaparat un gand. Propozitia ar putea fi invatata pe de rost, iar cel care o rosteste ar putea sa nu o inteleaga. Dar daca eu as rosti acum in minte o propozitie pe care o inteleg? Sa spunem, “Aristotel a fost elevul lui Platon.”.

Si daca, in ciuda faptului ca inteleg propozitia, mi-o spun in minte fara sa fiu atent la ea, ca atunci cand parcurg un text cu privirea gandindu-ma, de fapt, la altceva? Sa excludem si aceasta situatie spunand ca subiectul trebuie sa rosteasca o propozitie pe care o intelege in momentul in care o rosteste.

Dar este esential sa rostesc propozitia? Cu siguranta, nu conteaza daca o rostesc in minte imitand vocea unei anumite persoane sau fara sa folosesc vreo voce anume. Nu conteaza, poate, nici cui imi inchipui ca ii spun propozitia sau daca imi inchipui ca i-o spun cuiva. In genere, nu pare sa conteze daca atunci cand rostesc propozitia pe care o inteleg eu imi reprezint anumite imagini in minte sau nu.

In plus, pot spune efectiv propozitia “in cap”, cuvant cu cuvant, sau pot sa ma gandesc ca Aristotel a fost elevul lui Platon fara sa o rostesc. Cel putin asa am impresia. Dar acum ma confrunt cu o dilema:
1) A te gandi ca Aristotel a fost elevul lui Platon, la modul cel mai simplu, inseamna sa rostesti acea propozitie. Ceea ce ai in minte atunci cand inca “te gandesti” la Platon si Aristotel si relatia dintre ei e doar o “umbra” a unui gand. Daca nu ai putea sa rostesti propozitia pe care o intelegi (sau macar cuvintele din care e compusa), atunci nu ai putea sa ai acea “umbra”, asa cum nu iti poti reprezenta figuri geometrice fara sa fi vazut desene cu acele figuri.
2) Gandul ca Aristotel a fost elevul lui Platon, realizat fara a rosti efectiv “in cap” cuvinte precum “elev” sau “profesor” (sau “Platon” si “Aristotel”) reprezinta cazul paradigmatic al gandirii, iar rostirea propozitiei e doar un fel de “manifestare” a gandului.

Dupa cum observati, din aceasta dilema nu putem iesi facand, pur si simplu, experimente stiintifice. Am putea, in principiu, sa cautam alte cazuri paradigmatice si sa alegem intre 1) si 2) pe baza rezultatelor experimentelor facute pentru a vedea ce se petrece in acele cazuri si a similaritatilor intre fenomentele din cazurile 1) si 2) si fenomenele din acele cazuri, dar nu e obligatoriu ca aceasta abordare sa produca rezultate concludente.

Revenind: Pot sa ma uit la cartea din fata mea fiind constient ca aceasta este o carte sau pot sa imi spun “In fata mea este o carte.”. Care dintre acestea doua este “gandul ca am o carte in fata”?

Dar intrucat am schimbat exemplul nu putem sa nu ne intrebam: Este gandul nerostit ca Aristotel a fost elevul lui Platon ceva de acelasi fel cu privitul cartii din fata mea cu constiinta faptului ca aceasta e o carte?

Sa nu ne impiedicam insa de aceste lucruri. Poate ca nu trebuie sa alegem. Daca ezitam in privinta cazului paradigmatic, poate e suficient sa testam ambele variante. Atata timp cat in privinta ambelor am fi dispusi sa vorbim despre gandire, poate e suficient. Daca am observa ca exista anumite procese neurofiziologice comune ambelor variante ale gandirii, le-am izola pe acestea si le-am numi gandire.

Doar ca apoi am putea concepe “gandurile din varianta 2)” ca pe un soi de propozitii rostite in limbajul mintii. Ne-am putea intreba: “Totusi, sa gandesti inseamna sau nu sa utilizezi un soi de limbaj, chiar daca acesta nu e compus din cuvinte obisnuite?”. Iar rezultatele cercetarii empirice nu ne-ar da nici un raspuns la aceasta intrebare.

S-ar putea acum raspunde ca daca diferenta dintre “a utiliza un soi de limbaj” si “a nu utiliza un soi de limbaj” nu are un corespondent in experienta noastra, atunci aceasta este o falsa diferenta. Si totusi, intuitiile noastre merg in favoarea respectivei distinctii. O persoana care are un atac de panica are o experienta pe care nu am descrie-o vorbind despre utilizarea unui limbaj.

Sa presupunem ca am descoperi asemanari intre ceea ce se intampla in creierul unei persoane despre care am spune fara dubii ca gandeste (fie in varianta 1), fie in varianta 2)) si ceea ce se intampla in creierul unei persoane care are un atac de panica. Daca lucrurile ar sta astfel, atunci am avea din nou o dilema:

i) Asemanarile ne arata ca gandirea nu seamana cu utilizarea unui limbaj.
ii) Asemanarile ne arata ca ceea ce au in comun variantele 1) si 2) nu e caracteristic gandirii.

Cum am putea decide, acum, intre i) si ii)? Banuiesc ca ne vom uita la procesele care insotesc gandirea din varianta 1) si gandirea din varianta 2) si care nu sunt comune celor doua variante. Vom incerca sa le regasim in alte cazuri paradigmatice ale gandirii. Daca izbutim, am putea alege solutia ii).

Pentru a scurta povestea, sa ne inchipuim acum cursul cel mai favorabil al cercetarii. Sa presupunem, prin urmare, ca identificam drept procese specifice gandirii acele procese pe care varianta 1) nu le are in comun cu 2), avandu-le in comun cu alte cazuri paradigmatice de gandire pe care le-am descrie intuitiv drept cazuri (paradigmatice) de utilizare a unui limbaj. Ne-am putea socoti indreptatiti acum sa spunem ca am descoperit ca a gandi inseamna sa utilizezi un limbaj pe care il intelegi?

Si totusi, nu suntem in continuare in fata unei decizii lingvistice? Alegerea solutiei ii), cu continuarea mentionata, ne-ar impune sa alegem sa vorbim astfel: “Nu, ea nu se gandeste ca Aristotel a fost elevul lui Platon daca nu are aceasta propozitie in minte. Ceea ce are ea in minte este impropriu numit gand.”. Alegerea solutiei i) ne-ar permite sa spunem “Ea se gandeste ca Aristotel a fost elevul lui Platon sau ca Platon a fost profesorul lui Aristotel sau ceva asemanator.”, impunandu-ne sa spunem despre o persoana care are un atac de panica, probabil, ca “are gandul atacului de panica” (vom distinge, bineinteles, intre a avea gandul atacului de panica si a te gandi ca ai un atac de panica, nu neaparat in cuvinte, dar vom spune ca in ambele cazuri este vorba despre ganduri).

Iar acum sa ne intrebam daca nu cumva alegerea noastra ar putea sa tina de alte considerente decat cele stiintifice. In fond, continuam sa numim apa de gura tot “apa”. In lipsa unei expresii mai bune, sa spunem ca aceste considerente ar fi “considerente practice”.

Un considerent practic ne impune sa nu ne schimbam felul de a vorbi decat atunci cand nu mai avem de ales. Ce inseamna sa nu mai avem de ales? Cu siguranta, dintr-o perspectiva practica nu doar rezultatele unor cercetari empirice ne spun ca nu mai avem de ales.

Va propun sa ne uitam la un exemplu. Atunci cand un catel ne face o stricaciune in casa, noi nu consideram ca acesta este responsabil pentru stricaciunea produsa. Daca l-am considera responsabil, atunci nu am mai putea spune ca “a facut-o fara sa gandeasca”. Sau chiar daca am spune asta la un moment dat, am presupune, totusi, ca “putea sa se gandeasca”. Am spune ca putea, de pilda, sa aiba cel putin gandul: “Daca o sa jupoi tapetul de pe pereti, atunci omul ma va pedepsi”.

Sa ne inchipuim acum ca proprietarii de sclavi de pe vremuri nu credeau ca sclavii lor gandesc. Nu conteaza acum care este adevarul istoric. E suficient ca ne putem imagina asta. Aceiasi proprietari nu considerau ca sclavii sunt responsabili pentru greselile lor. Daca le aplicau anumite “corectiuni”, nu le vedeau ca pe niste “pedepse meritate”, ci actionau mai degraba asemeni cuiva care incearca sa regleze un ceas care nu arata corect ora.

Daca studiile empirice ar fi dovedit ca in creierele sclavilor au loc procese neurofiziologice similare celor care au loc de obicei in creierele proprietarilor, atunci acestia gandesc, proprietarii de sclavi nu ar fi fost, totusi, constransi sa spuna ca sclavii gandesc. Ei ar fi finantat probabil cercetari care sa scoata in evidenta ce anume difera in creierele proprietarilor de sclavi, considerand ca abia acele procese vor da specificul gandirii. Iar cercetarile ar fi putut continua fara sa produca rezultate destul de mult timp.

Pe de alta parte, daca proprietarii de sclavi ar fi observat ca sclavii isi indreapta mai usor greselile atunci cand li se spune ca poarta responsabilitatea lor si ar fi inceput sa vorbeasca astfel, daca ar fi ajuns, in plus, sa asocieze acest fel de a vorbi cu felul in care vorbeau deja atunci cand se considerau ei insisi responsabili pentru faptele lor, n-ar mai fi avut de ales si ar fi trebuit sa accepte ca si sclavii gandesc.

In acest sens vorbeam mai devreme despre considerente practice.

Chiar daca am cadea de acord ca nu e imoral sa ai anumite ganduri, oricare ar fi acestea (avand in vedere, probabil, o morala laica si nu una religioasa), tot am putea spune ca n-ar trebui sa gandim anumite lucruri sau ca “nu e frumos” sa te gandesti, de pilda, ca ar fi minunat daca toti, in afara de tine, ar muri in chinuri ingrozitoare.

Iar acum, intrucat ati citit propozitiile anterioare si le-ati inteles, ati spune ca ati avut un gand urat si v-ati simti responsabili pentru el?

Intuitiile noastre pot duce in directii diferite, in acest punct. Eu nu ma simt responsabil pentru gandul ca ar fi minunat ca toti oamenii, in afara mea, sa moara in chinuri ingrozitoare. Aceasta pentru ca nu gandesc asa. As putea spune ca gandul respectiv a existat in mintea mea atunci cand am scris propozitia respectiva, dar nu si ca eu chiar ma gandesc ca ar fi minunat ca toti oamenii, in afara mea, sa moara in chinuri ingrozitoare.

Mi se pare inutil sa ma simt responsabil pentru un gand fata de care nu sunt angajat, un gand pe care l-am produs doar pentru a oferi un anumit exemplu. La fel, mi s-ar parea nu numai inutil, ci si daunator sa ma simt responsabil pentru gandurile altor oameni, chiar daca atunci cand citesc ceva scris de altcineva acele ganduri, in masura in care inteleg ce citesc acele ganduri “ajung si in mintea mea”.

Imi pot inchipui ca anumite experimente ar scoate in evidenta ca nu e nici o diferenta intre ceea ce se intampla in creierul meu atunci cand eu ma gandesc ca ar trebui sa ma scol maine la ora 7 dimineata si atunci cand inteleg gandul altcuiva care imi spune ca ar trebui sa ma scol maine la 7 dimineata. Chiar daca nu ar exista nici o diferenta, anumite considerente practic mi-ar impune sa consider in continuare ca exista una. Avand o educatie stiintifica, nu as putea decat sa sper ca diferenta va fi descoperita mai tarziu.

Iar acum sa revenim la problema alegerii intre solutia i) si solutia ii) de mai sus. Alegerea solutiei ii), presupunand ca ar duce, in cele din urma, la decizia de a numi gandire doar rostirea in minte a unor propozitii, ar ridica problema: “Cum sa numim toate celelalte lucruri pe care inainte le numeam tot ganduri?”. In plus, ce considerente practice ne-ar impune sa ne rafinam felul de a vorbi in acest fel?

Inainte de anii ’90 fumatorii distingeau pachetele de tigari Carpati in functie de fabrica producatoare. Justificarea era ca anumite fabrici produceau tigari de mai buna calitate decat altele, desi marca era aceeasi. Astazi ar fi ciudat sa distingem intre meniuri identice de la McDonalds in functie de locul din care au fost cumparate. Nimeni nu ar avea de ce sa isi doreasca, de pilda, mai degraba un “McPuisor de Romana” decat un “McPuisor de Cismigiu”.

Sa presupunem ca la o analiza chimica s-ar descoperi ca un anumit compus chimic se gaseste doar in McPuisorul de Cismigiu, desi gustul celor doua produse, numarul de calorii si efectul asupra sanatatii consumatorului ar fi aceleasi. In viata de toate zilele am continua, bineinteles, sa vorbim doar despre McPuisor. Distinctia ar fi folosita doar intr-un articol de specialitate, iar in cadrul acelui articol utilizarea ei ar fi justificata, bineinteles, tot din considerente practice (cum ar fi prezentarea inteligibila a rezultatelor cercetarii).

Si atunci, ce rost ar avea sa distingem rostirea in minte (sau chiar cu voce tare) a unor propozitii de “activitatile impropriu numite ganduri”? Considerentele privitoare la responsabilitate nu ne pot ajuta aici. Noi suntem dispusi sa consideram ca suntem responsabili si pentru anumite asteptari pe care ni le facem, chiar daca nu am numi acele asteptari “ganduri”.

Dar drumul responsabilitatii nu este singurul drum posibil. Sa ne gandim la faptul ca prietenii buni se asteapta sa se gandeasca unii la altii atunci cand sunt despartiti pentru o perioada de timp si isi fac reprosuri daca aceste asteptari nu sunt satisfacute. A ii spune lui B: “Sa stii ca m-am gandit la tine.”. Daca B si-a insusit acea intelegere a gandirii favorizata de solutia ii) de mai inainte, ar putea raspunde: “Te-ai gandit in sens propriu la mine? Adica ai avut ganduri despre mine, exprimate in propozitii?”.

Am putea spune in acest punct ca asteptarile lui B sunt exagerate. Dar si acum ne aflam in fata unei dileme. Am putea spune fie ca (a) solutia ii) e corecta, dar asteptarea lui B ca prietenii apropiati sa se gandeasca unii la altii este exagerata, fie ca (b) solutia ii) e incorecta, iar asteptarea lui B ca prietenii apropiati sa aiba ganduri formulate explicit in propozitii unii despre altii este exagerata.

Iar acum este limpede, cred, ca in acest caz am dori sa spunem ca solutia ii) e gresita. Nu e deplasat sa te astepti ca prietenii tai apropiati sa se gandeasca din cand in cand la tine.

Solutia i) nu o putem alege din motive diferite. Daca gandirea nu seamana cu utilizarea unui limbaj, atunci e dificil sa mai sustinem ca atunci cand o persoana rationeaza ea “trece de la un gand la altul”. Aceasta intrucat conceptul nostru de “rationament” e strans legat de numeroase concepte lingvistice (“propozitie”, “afirmatie”, “negatie”, “enunt universal”, “predicatie”, “conditional” s.a.m.d.).

Desigur, solutiile i) si ii) au fost imaginate pornind de la anumite exemple si cazuri imaginare. Ele nu sunt singurele solutii posibile. As vrea insa sa va atrag atentia acum asupra unor cazuri aparte.

Sa ne inchipuim ca o persoana cumpara unt in loc de margarina si apoi spune “probabil m-am gandit ca e margarina”. Persoana in cauza nu isi aminteste sa fi avut acel gand, dar, presupunand ca este sincera, ceva din experienta pe care a avut-o in momentul cumpararii ii spune ca nu a cumparat untul, pur si simplu, din neatentie.

Un alt caz din viata de toate zilele. O persoana aduce servetele la masa. Intrebata de ce a facut acest lucru raspunde: “Trebuie sa ma fi gandit ca aveti nevoie de servetele fiindca mancarea are sos.”. Din nou, persoana nu isi aminteste sa fi avut acest gand, dar nu cred ca a adus servetelele din obisnuinta sau din politete sau din alte motive de acest fel.

Directorul unei companii spune, legat de o decizie pe care a luat-o de curand: “M-am gandit ca va fi inspre binele companiei.”. Ne-am putea inchipui ca directorul spune acest lucru in situatia in care decizia luata s-a dovedit a fi proasta. Nici el nu-si aminteste sa fi avut gandul cu pricina, dar e convins ca “a avut in vedere” binele companiei.

In fine, sa ne inchipuim ca un preot, rememorand impreuna cu un credincios momentul unei spovedanii, spune: “M-am gandit atunci ca Dumnezeu te va absolvi de pacate.”. Nici preotul respectiv nu isi aminteste sa fi avut gandul despre care vorbeste, dar nici macar nu simte nevoia sa rememoreze momentele respective pentru a-si aminta ca a avut acel gand. Ceea ce nu inseamna ca nu este sincer.

Sa ne inchipuim acum ca am avea posibilitatea sa le aratam persoanelor din cazurile de mai sus o inregistrare a functionarii creierelor lor in momentele despre care vorbesc, iar din aceasta inregistrare are reiesi ca nu au avut procese neurofiziologice corespunzatoare gandurilor despre care vorbesc ele.

Poate ca omul care cumparase unt in loc de margarina va admite mai usor ca de fapt a fost distrat. Persoana care a adus servetelele ar putea admite, cu anumite retineri, ca nu a gandit ceea ce spunea (insistand, poate, ca nu a sustinut ca a avut acel gand, ci doar ca “trebuie sa-l fi avut”).

Directorul companiei va admite cu greutate ca nu s-a gandit la binele companiei. El ar putea insista asupra faptului ca tehnologia utilizata serveste doar la detectarea “unui anumit gen de ganduri, dar nu a tuturor genurilor de ganduri”.

In fine, preotul din ultimul exemplu, presupunand ca este o persoana cu o buna educatie stiintifica, ar considera, probabil, ca propriul sau caz nu poate decat sa reprezinte o dovada ca studiul stiintific al gandirii e departe de a se fi incheiat.

Daca nu vi se pare plauzibil ceea ce spun, s-ar putea ca exemplele mele sa fie alese prost. Ceea ce vreau de fapt sa sustin poate fi facut limpede astfel. Exista cazuri, asa cum imi inchipui eu ca e cazul preotului din ultimul exemplu, in care e limpede ca nu ne atribuim ganduri in functie de experienta faptului ca am fi avut acele ganduri. Atribuirile respective depind de altceva.

In cazul preotului din exemplul meu, mecanismul pe care mi-l imaginez e urmatorul: nu poti face ceea ce faci, in calitate de preot, in interactiunea cu un credincios care se spovedeste, fara a crede ca pacatele marturisite de acesta vor fi iertate de catre Dumnezeu; in plus, nu poti crede acest lucru fara sa il gandesti; avand in vedere o anumita spovedanie particulara, trebuie ca preotul sa fi gandit ca Dumnezeu ii va ierta acelui credincios acele pacate.

Pentru a scurta povestea, voi spune ca anumite norme ale interactiunilor dintre noi, in calitate de persoane, ne impun sa ne atribuim anumite ganduri pentru anumite circumstante.

Veti spune, poate, ca stiinta e libera sa ignore tensiunea dintre rezultatele unor cercetari empirice si anumite norme sociale existente. Fizicianul este, bineinteles, liber sa creada ca magazinele nu vand bunuri, ci mici portiuni ale universului sau ca atata timp cat masa unui obiect ar ramane neschimbata, inregistrarile contabile cu privire la uzura si amortizarea costului acestuia ar fi simple fictiuni.

Poate ar trebui, totusi, sa ne intrebam cine pune intrebarea formulata la inceputul acestui text si cui i-o adreseaza. Ce exprima acea intrebare? Pur si simplu, anumite interese de cunoastere pe care e indreptatit sa le aiba orice om? Este intrebarea respectiva expresia unei nevoi de intelegere care nu poate fi potolita prin simpla cunoastere a unor fapte si regularitati naturale? Este aceeasi intrebare expresia unei nelinisti existentiale? Sau este, asemeni intrebarii “Ce este este impozitul?”, o intrebare pe care o punem avand in vedere anumite decizii practice?

Pentru a ne restrange doar la doua alternative, daca intrebam fiindca vrem sa stim ce este gandirea, atunci ne adresam ratiunii teoretice. Daca intrebarea are o miza practica (ganditi-va, daca vreti, la ideea lui Foucault ca raspunsul la intrebarea ‘Ce este nebunia?’ a fost intotdeauna predominant politic), atunci ea se adreseaza ratiunii practice. Si totusi, cum ar putea fi vorba despre doua intrebari complet diferite? Fie ca ne gandim la chestiuni teoretice, fie ca ne gandim la chestiuni practice, indiferent ce ar fi gandirea, aceasta trebuie sa fie un singur lucru. Iar atunci, ratiunea teoretica si ratiunea practica trebuie sa fie, pana la urma, acelasi interlocutor, metaforic vorbind. Iar daca am ajuns sa ne exprimam astfel, de ce nu am spune ca intrebarea o adresam gandirii insasi. Prin ea, daca doriti, am vrea sa somam gandirea sa ne spuna ce este ea, sa se gandeasca pe sine.

Nu ar fi, totusi, ciudat ca in aceasta situatie sa ne uitam, asa cum ne sugereaza traditia naturalista a ultimelor decenii, la lumea fenomenelor si proceselor empiric observabile? Nu pare a fi aceasta o eschiva? Daca intrebarea era adresata gandirii, de ce sa somam natura sa ne dea raspunsul?

Ni se va spune, desigur, ca gandirea trebuie sa fie un fenomen natural. Aceasta fie si numai pentru ca presupunerea contrara ne-ar readuce in situatia filosofilor moderni, care, scotand subiectul ganditor in afara lumii, nu mai puteau strabate distanta dintre mintea noastra si realitatea inconjuratoare.

Iar in acest punct am revenit la inceputul acestui text. Cititorul nefamiliarizat cu filosofia ar putea avea impresia ca ne invartim in cerc. De fapt, abia am inceput sa ne intrebam ceva mai serios ce este gandirea.

LE: Cred ca ar fi interesant de reflectat asupra formularii “ai facut asta fara sa te gandesti”.