In ce sens poate fi o greseala morala inevitabila? Pana la urma, e vorba fie despre o actiune pe care eu o realizez, fie despre una pe care aleg sa nu o realizez (desi ar fi trebuit sa o fac). Trebuie sa existe loc pentru o alegere, pentru cursuri de actiune alternative. Altfel, cum se mai poate vorbi despre responsabilitate?

Sa luam un exemplu. Un medic face o greseala care are ca rezultat moartea unui pacient. Greseala se poate datora neatentiei, dar medicul isi poate spune ca ar fi trebuit sa fie mai atent. Sau se poate datora lipsei unor informatii, dar medicul isi poate spune ca ar fi trebuit sa se informeze mai bine. Sau se poate datora lipsei de pregatire medicala sau a imperfectiunii altor abilitati de care ar fi avut medicul nevoie in situatia respectiva, dar si in acest caz medicul isi poate spune ca ar fi trebuit sa fie mai bine pregatit sau sa-si fi antrenat mai bine anumite abilitati. In fond, ar fi putut sa nu se faca medic.

Sa zicem ca medicul din exemplul nostru realizeaza ca greseala pe care a facut-o s-a datorat faptului ca a lipsit de la un curs in perioada facultatii. La momentul la care a facut greseala, date fiind toate conditiile de atunci, nu avea cum sa ia alta decizie. Era inevitabil sa ia decizia proasta, cea care a dus la moartea pacientului. Dar daca nu ar fi lipsit de la acel curs, decizia proasta putea fi evitata.

Alt exemplu. O persoana face o fapta. Dupa 10 ani, schimbandu-si conceptia morala, ajunge sa realizeze ca fapta facuta reprezenta o greseala (poate chiar una de neiertat). Din nou, date fiind toate conditiile existente la momentul la care a realizat actiunea, nu ar fi putut sa faca altceva. Dar daca ar fi gandit acum 10 ani asa cum gandeste in prezent, ar fi putut evita acea greseala. In plus, poate recunoaste, in prezent, ca avea obligatia sa nu faca acea fapta. Va spune, poate, ca avea acea obligatie in ciuda faptului ca nu stia ca o are.

Pe scurt, as spune ca inevitabilitatea anumitor greseli e data de faptul ca nu suntem fiinte perfecte – nu cunoastem toate consecintele actiunilor noastre, nu avem toate informatiile, nu avem abilitati perfecte (inclusiv virtuti morale perfecte) s.a.m.d. Prin contrast, anumite imperative morale par sa ni se adreseze chiar si atunci cand “cursul naturii”, ca sa spun asa, nu ne permite sa le indeplinim.

Daca as fi sofer si as produce un accident din cauza ca nu am vazut ceva bine pe sosea, de pilda, m-as considera vinovat. Poate nu aveam cum sa vad mai bine. Sunt miop, ok, dar atunci poate n-ar fi trebuit sa ma sui la volan. Pentru mine, in conditiile respective, accidentul era inevitabil, dar nu era in principiu inevitabil. Altcineva in locul meu l-ar fi evitat.

Sunt mai degraba inclinat sa ma gandesc la exemple. Caracterul inevitabil al anumitor greseli morale de neiertat poate fi pus, totusi, in paranteza. Mie imi servea pentru a ocoli intrebarea “Cat e de probabil ca eu sa fac astfel de greseli?”.

Rationamentul pe care il faceam era, in mare, urmatorul:

1) Urmaresti excelenta morala si implinirea spirituala (EMIS).
2) Esti o persoana rezonabila.
3) Greselile morale inevitabile si de neiertat (GMIN) sunt posibile.
4) Daca este posibil sa faci o GMIN, iar facand o astfel de greseala nu iti mai poti atinge scopul (EMIS), atunci, daca continui sa urmaresti acel scop trebuie sa crezi, daca esti o persoana rezonabila, ca acesta poate fi realizat chiar si in eventualitatea unei GMIN.

Deci:
5) Trebuie sa crezi ca poti atinge EMIS chiar si in eventualitatea unei GMIN.

(De aici continuam cu ideea ca poti atinge EMIS doar daca te elibereaza cineva de raspunderea pentru o GMIN.)

La 5) cineva ar putea raspunde: “Dar de ce trebuie sa cred asta? Nu e suficient sa cred ca e putin probabil sa fac o GMIN?”

Aici intervenea caracterul inevitabil al acelor greseli morale de neiertat. Impresia mea cred ca era ca acest caracter inevitabil face inutile, pe de o parte, toate consideratiile cu privire la probabilitatea de a face o GMIN. Iar pe de alta parte, mi se parea ca o persoana care nu ia in calcul aceste greseli atunci cand urmareste EMIS se poarta ca si cand ar fi dispusa sa isi atinga scopul din intamplare (ca un om care anunta ca urmareste sa ajunga in centrul orasului, dupa care rataceste la intamplare pe strazi, in ideea ca pana la urma o sa ajunga si in centru).

Imi e limpede ca greseam. Putem vorbi despre cat e de probabil ca o persoana sa faca o greseala morala de neiertat, chiar daca aceasta ar fi o greseala inevitabila (de pilda, all things being equal, e mai probabil ca un judecator sa faca o GMIN daca legea prevede pedeapsa cu moartea pentru anumite fapte decat daca lucrurile nu stau astfel). De asemenea chiar daca producerea de catre mine a unei GMIN este inevitabila, asta nu inseamna ca neluand in calcul posibilele GMIN ma port ca un om care spune ca urmareste sa atinga EMIS dar se lasa in voia intamplarii.

Mi s-a parut ca vad lucrul acesta mai limpede cu ajutorul analogiei cu mersul la cumparaturi. Am incercat chiar sa ma repliez, gandindu-ma ca poate e suficient daca se accepta ca exista oameni care au facut greseli morale de neiertat si care ar urmari EMIS. Mi se parea ca ar trebui sa cred ca si acesti oameni pot atinge EMIS, iar de aici restul argumentului se putea derula la fel.

Dar dupa ce m-am mai gandit cum as justifica acest “ar trebui sa cred ca…”, mi-am dat seama ca altruismul moral poate, in cel mai bun caz, sa imi impuna sa sper ca si acesti oameni pot atinge EMIS, nu sa cred ca acest lucru e neaparat posibil. In plus, nu voiam sa vorbesc despre altruism moral, fiindca mi-am propus de la bun inceput sa ofer un argument care nu angajeaza o anumita conceptie morala.

Am revenit asupra analogiei. Cred ca m-am lasat convins prea usor de ea. Nu este rezonabil sa imi propun sa cumpar paine doar daca cred ca voi putea sa-mi ating scopul chiar daca am un accident de masina grav (sau chiar mortal). Ok. Dar de ce nu este rezonabil? In cazul unui accident grav de masina, de pilda, nu se mai pune problema sa cumpar paine. E mai important sa ajung la spital. Nu exclud posibilitatea de a avea un accident grav de masina. Incerc, desigur, sa reduc cat mai mult riscul unui asemenea accident. Dar daca s-ar produce, ar fi limpede ca as renunta la scopul pe il urmaream initial (cel de a cumpara paine). Pana la urma, nu e foarte important sa cumperi paine.

Aici analogia poate sa induca in eroare. Daca cred ca scopul vietii mele este sa ating excelenta morala si implinirea spirituala, atunci acesta e un scop la care nu vreau sa renunt cu nici un pret. Daca as renunta, atunci viata mea nu ar mai avea sens, ca sa spun asa. Eu cred ca aveam in vedere, de la bun inceput, o persoana care urmareste EMIS in acest fel. Pentru o astfel de persoana, nu e suficient ca riscul de a nu-ti atinge scopul sa fie minimizat.

Daca sensul vietii mele este sa ating EMIS, atunci posibilitatea unei GMIN de a carei raspundere nu ma poate elibera nimeni reprezinta posibilitatea ca viata mea sa fie lipsita de sens. Nu mi se pare rational sa accept aceasta posibilitate.

Principiul dupa care ma ghidez ar putea fi enuntat asa:
(PSV) Daca atingerea unui anumit scop exprima sensul vietii tale, atunci nu e rational sa accepti ca e posibil sa nu atingi acel scop.

Cu aceste precizari cred ca argumentul meu functioneaza ok.