Cred ca pana acum m-am gandit la opozitia dintre actiuni osciland intre (for lack of a better word) o perspectiva formala si una pragmatica.
Iau un exemplu. Faceam o ciorba impreuna cu Ramona, iar ea a curatat o rosie de coaja. Actiunea opusa, dintr-o perspectiva formala (ca sa zic asa) ar fi fost cea de a lipi cojile inapoi pe rosie.
S-ar putea sa nu fie prea grozave, dar macar imi indica directia in care trebuie sa caut exemple mai bune:
Spun uneori ceva de genul asta: “Poti sa-ti reprezinti peretele vopsit in negru, desi il privesti si vezi ca are culoarea alba. Asta iti arata ca reprezentarile sunt altceva decat senzatiile. Daca reprezentarile ar fi de acelasi fel cu senzatiile, atunci reprezentarea peretelui vopsit in negru s-ar ciocni, intr-un sens, cu senzatiile tale vizuale si n-ai putea sa ai in acelasi timp si senzatiile respective si reprezentarea.”.
Un argument de principiu care imi vine in minte (nu-mi apartine) suna cam asa:
Ratiunea este constrangatoare. Daca adevarul unei afirmatii se bazeaza doar pe ratiune si nu si pe simturi, atunci doar un om irational nu va accepta afirmatia respectiva. De pilda, doar un om irational va accepta ca poate exista un obiect neidentic cu el insusi. In masura in care suntem rationali, ratiunea ne constrange sa acceptam ca toate obiectele sunt identice cu ele insele.
Daca ratiunea singura ne-ar conduce la concluzia ca Dumnezeu exista, atunci toti oamenii rationali ar fi constransi sa accepte existenta lui Dumnezeu. In cazul acesta, insa, oamenii n-ar mai alege liber sa creada in Dumnezeu.
Dar oamenii trebuie sa poata alege liber sa creada in Dumnezeu. Prin urmare, nu se poate arata doar prin ratiune ca Dumnezeu exista (varianta: nu poate exista un argument a priori pentru existenta lui Dumnezeu).
“Cand spui ca rationalitatea succesiunilor de actiuni depinde de scopul acestora”, spune un oponent imaginar, “introduci in logica un lucru care nu are nici o legatura cu logica. Ramanand la acte de vorbire, a-l felicita pe X pentru actiunea A si a-ti exprima regretele cu privire la faptul ca X a facut A sunt actiuni care se contrazic, indiferent care e scopul urmarit.”
E interesant de discutat despre statutul / rolul evaluarilor morale (“E rau sa furi.”). Pe de o parte, fiindca obiectul evaluarilor morale sunt de obicei actiunile. Pe de alta parte, fiindca daca privesti “afirmatiile morale” ca acte de vorbire, s-ar putea sa descoperi lucruri interesante.
Din perspectiva asta, cognitivistii morali poate ar spune ca e vorba despre acte de vorbire constatative, in timp ce emotivistii ar spune, probabil, ca este vorba despre expresive. Iar prescriptivistii ar putea spune ca este vorba despre directive.
Sigur ca nu trebuie sa iti folosesti ratiunea in toate contextele. E vorba acum despre contextele in care se obisnuieste ca oamenii sa discute si sa isi sustina prin argumente punctele de vedere. Mi-am amintit de un pasaj dintr-un text scris de Robert Nozick:
Desi filosofia este intreprinsa ca o activitate coercitiva, pedeapsa pe care o aplica filosofii este, totusi, destul de slaba. Daca celalalt doreste sa fie considerat “irational” sau ca “avand cele mai proaste argumente”, el poate sa evite aceasta contrangere, mentinandu-si opinia anterioara. El va fi urmarit, desigur, de imprecatii filosofice, azvarlite cu furie de catre filosof: “Ce inseamna aceasta, vrei sa fii irational? Nu trebuie sa fii irational pentru ca…”, si chiar daca filosoful este stanjenit de neputinta sa de a intregi propozitia aceasta intr-un fel necircular – el nu poate decat sa ofere temeiuri pentru a accepta temeiuri – el nu doreste totusi sa-si lase adversarul sa scape.
(sursa: Robert Nozick, Filosofie coercitiva si pluralism filosofic, in Mircea Flonta (editor), Filosoful – Rege? Filosofie, morala si viata publica, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1992, pp. 181-2.)
As avea ceva de comentat in legatura cu asta.
As vrea sa citesc:
Ce mai fac in rest se poate vedea pe @filosofie, @filtech si @scirelig.
De fapt am si scris, dar s-a descarcat bateria palm-ului si s-au sters din memorie toate chestiile scrise acolo. Nu m-a deranjat deloc asta, pana la urma important era sa-mi limpezesc niste ganduri, nu sa ramana ceva.
Pe scurt, m-am gandit ca metodologia pentru studiul rationalitatii succesiunilor de actiuni ar trebui sa fie urmatoarea: sa observ asemanari si diferente intre secvente de actiuni verbale si non-verbale si sa gasesc reguli pentru acestea pe baza analogiilor. Din punctul asta de vedere, intentia mea initiala de a aplica concepte specifice studiului logic al propozitiilor la actiuni s-ar putea sa fie gresit orientata (cred ca lucrul asta a iesit mai bine in evidenta atunci cand m-am gandit la actiuni negative, respectiv la “cum poate fi aplicat conceptul de negatie actiunilor”).