Mi se pare interesant un lucru. Noi il tratam pe Razvan ca si cand ar intelege. Ii vorbim ca si cand am presupune ca intelege ce spunem, fiindca altfel nu i-am vorbi, sau i-am spune doar “cuvintele” pe care le rosteste el. Stim ca nu intelege tot ce-i spunem, dar ne facem ca intelege. E asta o conditie esentiala pentru a invata pe cineva o limba?
Alta observatie. Razvan foloseste cuvinte ciudate. Nu spune “barba”, de pilda, ci “baba”. Bunica e “Ami”, iar in loc de pipi spune “epi”. In primul caz s-ar putea crede ca nu poate sa pronunte corect un cuvant (fiindca e vorba despre “r”). In ultimul, lucrurile nu par sa stea la fel (fiindca “pipi” e usor de pronuntat). Cred ca lui Razvan ii place, pur si simplu, cum suna “epi”, asa cum mie imi place cum suna “soarice”, desi stiu ca nu e corect sa spui “soarice”. In cazul lui “Ami”, lucrurile sunt chiar mai complicate. Este “Ami” un “cuvant” inventat?
Nu e limpede. Dar un lucru e clar. Invatarea limbajului nu se produce intr-un singur sens. Daca am astepta ca Razvan sa rosteasca doar “cuvintele noastre” si am ignora complet “cuvintele lui”, poate n-am ajunge prea departe. Trebuie sa invatam si noi. Uneori s-ar putea ca el sa rosteasca pur si simplu niste sunete, dar noi incercam sa intelegem ce spune. Il intrebam, eventual, ce inseamna “ligo” (sau altceva). Il tratam pe Razvan, din nou, ca si cand ar vorbi deja o limba, doar ca nu chiar limba noastra.