2 Mai, iulie 2023

Am ajuns în sfârșit la mare, slavă domnului!

Singur, desigur, Ramona și Răzvan au rămas la București, Mihai la fel (la centru).

Aș vrea să mă relaxez un pic, dar să mă și gândesc la diferite lucruri.

Nu am reușit să predau la timp rezumatul unei prezentări pentru conferința despre normativitate. Oricum, tema mea – normativitatea lingvistică, era în afara programului lor.

Dar iată câteva reflecții inițiale. Ce înțeles are cuvântul „trebuie”? În plus, ce se întâmplă dacă nu îl folosim în acord cu regulile lui de utilizare? Dacă nu trebuie să îl folosim în acord cu anumite reguli semantice, atunci desigur că ar putea avea și un înțeles descriptiv, iar atunci normativitatea lingvistică nu ar mai însemna mare lucru. Dar atunci, despre ce mai vorbim?

*

De ce, dacă e vorba despre normativitate, ar trebui să mă gândesc neapărat la „trebuie”? De ce nu la „am o răspundere”, „sunt responsabil”, „răspund pentru ce am spus” etc.?

„Și în ce fel răspund, până la urmă? Ce înseamnă că sunt responsabil?” – Ei bine, în primul rând, a spune ceva înseamnă să realizezi o acțiune (de comunicare). Dacă am fost acceptat ca participant la o anumită practică, iar aceasta include anumite acțiuni, iar eu le realizez (la un moment dat), nu pot susține că nu am realizat acele acțiuni (sub descrierea pe care le-o dau îndeobște cei care participă la practica respectivă). Sigur, aici sunt complicații, ceea ce în cadrul unei anumite practici ar reprezenta o acțiune, în cadrul alteia ar putea reprezenta o acțiune diferită etc. etc. Dar putem stabili care era contextul, ne putem uita la ceea ce am făcut înainte și mai apoi etc.

Cumpăr o bere și plătesc pentru ea. Nu pot pretinde că nu am făcut asta. „Sunt responsabil”, în acest sens foarte elementar, despre care am tot discutat mai demult, înseamnă, pur și simplu, că nu pot să refuz să accept acțiunea. (Altcineva ar spune: „trebuie să o accepți”. Sau: „trebuie să recunoști că îți aparține, că ești autorul ei”.)

Să mergem pe linia asta încă un pic. Să zicem că după ce am cumpărat berea spun că nu am făcut asta. „Dar ce ai făcut tu atunci?”, mă poate întreba cineva. Să zicem că răspund că eu de fapt am încercat să aflu care este drumul cel mai scurt către Mangalia, dar barmanul m-a înțeles greșit și mi-a dat o bere, iar mie mi-a fost jenă și am plătit-o, deși nu cerusem bere, ci indicații. (un scenariu mai plauzibil: să zicem că există o bere numită Mangalia, așa cum există una numită Azuga etc.)

(Ar mai putea începe aici o discuție despre „a cumpăra” – înseamnă doar să plătești, sau să ceri un anumit produs și să plătești pentru el? etc.)

„Dar ce ai spus tu?”

Am spus: „Mangalia, vă rog,…”

„Dar nu așa se cer indicații!”

Să zicem că nu sunt vorbitor nativ de română. O să accept, în acest caz, că de fapt asta am făcut – am cerut o bere? Iar dacă nu accept, ce se întâmplă?

„Trebuia să spui: Cum se ajunge în Mangalia, vă rog! Sau: În ce direcție este Mangalia? Și așa mai departe,…” – De acord.

Dar trebuie să accept că am cumpărat o bere, deși nu intenționam nicidecum să fac asta?

Ce anume am făcut eu de fapt?

„Dar nu despre asta este vorba, ci despre normativitatea lingvistică. Tu dorești, în schimb, să discuți despre critica lui Searle la adresa lui Grice. Să vezi dacă regulile contează mai mult decât intențiile și așa mai departe. Însă acum problema este diferită. Și anume, dacă ceea ce unii numesc reguli nu ar fi, de fapt, decât simple regularități.”

Da, okay. Wittgenstein presupune că înțelesul cuvintelor e determinat de reguli de utilizare ale acestora, încorporate (cumva) în practicile noastre. Problema urmării de reguli, pe scurt, este următoarea: acceptăm inițial că există reguli semantice (reguli, să zicem, cu privire la înțelesul cuvântului „plus” etc.) și că potrivit acestora există aplicări (utilizări) corecte și greșite, că se poate vorbi despre cum trebuie (sau despre cum trebuia) să folosim un anumit cuvânt și așa mai departe. Dar dacă ipostaziem regulile – dacă le considerăm entități mentale, lingvistice sau abstracte – nu reușim să distingem (într-un mod constrângător etc.) între folosiri corecte (în acord cu regula) și folosiri greșite (care încalcă regula). Concluzia lui Wittgenstein pare să fie negativă. Îi învățăm reguli pe noii participanți la o anumită practică, la un moment dat suntem mulțumiți de ceea ce fac ei etc. Dar nu putem descrie regulile, nu ne putem referi la ele, nu putem argumenta pornind de la astfel de formulări etc. Asta înseamnă că regulile sunt încorporate în practicile noastre. Îi învățăm pe oameni practicile respective, îi ajutăm să se integreze în ele. Într-un sens, îi învățăm regulile, dar asta nu e nimic în plus față de integrarea într-o practică.

Foarte pe scurt, desigur. Dar asta lasă ușa deschisă pentru un răspuns de genul: „Atunci înseamnă că punctul de plecare era greșit. Dacă așa-zisa regulă este încorporată într-o practică, iar ceea ce poate face un practician este să descrie practica, atunci așa-zisa regulă nu are un caracter normativ, ci este (sau e reductibilă la) ceva pur descriptiv.

„Dar nimeni nu a adunat vreodată x și y – două numere foarte mari.” – S-ar putea răspunde că e descrisă o extindere, prin extrapolare, a practicii existente etc. Și, oricum, eu nu am adunat înainte 2 și 3 pentru a n-șpea oară (unde n = 1 + de câte ori am adunat 2 și 3 pe parcursul vieții). Ideea ar fi, aici, că descrierea unei practici poate fi extrapolată în mai multe feluri, dar ea rămâne o descriere.

„Și atunci, ce voiai să spui cu răspunderea?”

Voiam să spun că e prea puțin să mi se spună că nu mă încadrez într-o practică. Sau să mi se spună că mă încadrez într-o practică, deși eu refuz asta. Un simplu patern comportamental nu este o practică.

„Vrei să spui că dacă o practică este descrisă în calitate de practică, ce conține anumite acțiuni și așa mai departe, normativitatea se întoarce, cumva, pe ușa din dos?”

Nu știu dacă asta vreau să spun,…

*

A new day.

„Dar Wittgenstein însuși spune că nu oferă decât o descriere. Și pare să spere că prin asemenea descrieri ale utilizării cuvintelor în viața de toate zilele ne va face să renunțăm la anumite nedumeriri filosofice.”

Wittgenstein procedează uneori ca un învățător de la școala primară. E adevărat. El i-a inspirat, între altele, și pe deflaționiști.

Dar nu trebuie să ne luăm neapărat după Wittgenstein. Eu pornesc de la existența unui vocabular intențional (ca să zic așa), pe care îl folosim pentru a vorbi despre persoane, acțiunile și intențiile, viețile și practicile lor, rațiuni, justificări, scuze, autori, opere, artefacte tehnologice (cu proprietățile lor funcționale), scopuri, răspundere, iertare și așa mai departe.

Mi se pare că normativitatea este o parte integrantă a acestui vocabular. Dar nu exclud faptul că m-aș putea înșela.

Ceea ce mi se pare, totuși, important, este că acest vocabular produce multe nedumeriri filosofice, mai ales când îl considerăm încărcat ontologic (ceea ce este, probabil, o greșeală) și când încercăm să îl naturalizăm.

*

„Să revenim, totuși, la problema noastră.”

Nu știu dacă sunt pregătit să revin. Poate ar trebui să citesc mai multe lucruri despre normativitatea lingvistică.

O să scriu, deocamdată, ce am înțeles. Punctul de plecare, în această discuție, nu îl reprezintă Wittgenstein, ci Kripke, fiindcă el pare să presupună (atunci când povestește cum l-a înțeles el pe Wittgenstein, vorbind despre urmarea de reguli) că înțelesul are un caracter normativ.

De pildă, a înțelege cuvântul (sau semnul) „plus” constă în a înțelege regulile adunării. Iar aceste reguli spun că 127 + 254 (sau ceva de genul ăsta, nu îmi mai amintesc exemplul lui și nu e important să fie exact același exemplu) _trebuie_ să facă 381. Că dacă scriu altceva, în loc de 381, încalc regulile. Adică nu adun corect. Adică nu înțeleg bine ce înseamnă „plus”.

„Dar nu pot greși și totuși să înțeleg?” – Ba da, dar atunci când sunt corectat accept ceea ce mi se spune. Personajul din exemplul lui Kripke insistă asupra faptului că un alt rezultat ar putea fi corect (cred că era 5) ș.a.m.d.

„Totuși, cum se distinge între o greșeală obișnuită, accidentală, să zicem, și o lipsă de înțelegere?” – Nu știu. În primul rând, un om care nu înțelege deloc „plus” nu va ști ce să scrie după semnul egal. Să luăm un exemplu. Să zicem că introduc o funcție matematică cu un singur argument, numită „blem”. Iar acum te pun să îmi spui cât este opt blem. Ce o să îmi răspunzi?

„O să înțeleg, cel puțin, că ar trebui să spun un număr. Dar nu voi ști ce număr să spun.”

Iar acum să zicem că eu spun: „Dar e simplu. Opt blem este șapte.”. Iar dacă îmi ceri un alt exemplu, voi spune că doisprezece blem este unsprezece. Dar acum s-ar putea să înțelegi greșit. Dacă te întreb cât este 15 blem poate îmi vei spune că este paisprezece, iar acest răspuns e greșit și îmi arată, totodată, că încă nu ai prins sensul corect al cuvântului blem. Tu crezi că „blem” înseamnă ceva de genul „x – 1”, când de fapt înseamnă „primul număr prim mai mic decât x” (deci 15 blem este 13, nu 14).

Ai putea să îmi spui, într-un asemenea caz, că atunci când ai spus 14 tu ai înțeles corect „blem”, dar ai răspuns greșit, în mod accidental?

„Nu, bineînțeles. Dar în ce anume constă diferența? Nu cumva tocmai în faptul că nu pot să formulez regula?”

Și dacă ai formula-o, dar prin „număr prim” ai înțelege altceva? Considerațiile lui Wittgenstein despre urmarea de reguli tocmai aici țintesc.

„Dar acum nu ne interesează o discuție filosofică despre reguli, ci practicile noastre. Iar în cazul acestora s-ar putea spune că un rol semnificativ îl joacă și formularea regulilor (chiar dacă ar putea fi imaginate scenarii sceptice și aici). Altfel spus, însușirea unei practici nu constă doar în antrenarea unui comportament în acord cu regulile, ci și în rostirea unor formule, care au un anumit rol, cel puțin atunci când cerem și oferim justificări pentru ceea ce facem.”

Dar este rostirea acestor formule esențială pentru buna funcționare a practicii respective? Nu ne putem închipui că practica funcționează și fără așa ceva?

„Ne putem închipui, sigur, dar pentru oamenii implicați în acea practică închipuită va fi mai greu să recunoască faptul că altcineva și-a însușit practica.”

*

Aici o să fac o mică pauză. Recunosc că bâjbâi. Aș dori să mă întrept direct către ceea ce e important și am senzația că nu fac asta.

*

O să scriu un pic despre ceva diferit. Despre faptul că într-o bună zi funcțiile corpului meu vor înceta etc.

Moartea, atunci când nu este rezultatul unei sinucideri, e un eveniment în cadrul căruia oamenii sunt pasivi, nu activi. E ceva care ni se întâmplă.

Chiar și în cazul unei sinucideri, s-ar putea spune, tot ceea ce faci este să inițiezi procesul, care apoi se desfășoară de la sine, iar tu ești tot pasiv. Cazi de la mare înălțime, de pildă. Nu mai poți face nimic.

Sau: funcționarea propriu-zisă a corpului meu – bătăile inimii, digestia, absorbția oxigenului etc. – nu îmi aparține. Nu eu controlez lucrurile, iar atunci nu pot să controlez nici încetarea lor.

Să luăm o analogie. Îmi agăț haina într-un gard și aceasta se rupe. Nu eu am rupt-o. Dar ceea ce se întâmplă cu haina mea nu mi se întâmplă, în mod direct, mie. Pot spune, desigur, că mi s-a rupt haina, ca și când acesta este un eveniment din viața mea, care mi se întâmplă mie (haina este a mea etc.), dar e diferit.

Iar apoi avem o altă versiune: atunci când mi se agață haina în gard îmi rănesc și brațul. Asta se întâmplă cu corpul meu, eu nu sunt în control. Dar aș putea spune că asta mi s-a întâmplat și mie, în mod direct.

În orice caz, atunci când corpul meu e rănit sau se deteriorează e greu, dacă nu ești dualist extrem, să spui că tot ceea ce se întâmplă nu ți se întâmplă în mod direct și ție. Și până la urmă, chiar dacă vrei neapărat să spui că ție ți se întâmplă ceva în mod indirect, rămâne faptul că ție ți se întâmplă ceva.

Iar atunci când funcțiile corpului tău încetează, asta ți se întâmplă (în mod direct sau indirect) ție.

Sunt oameni care ar spune: „Da, și? Dacă eu continui să exist, chiar și fără un corp, atunci totul este în regulă”. Dar cred că ei continuă să își închipuie că au un corp, pe dedesuptul celui care moare, ca să zic așa. Sau cel puțin că au o localizare determinată într-un soi de spațiu senzorial, ca să zic așa. În punctul din care se formează câmpul vizual (sau cel auditiv, olfactiv etc.; e interesant că pentru un „câmp tactil” organizarea e diferită – câmpul tactil se suprapune cu suprafața pielii mele, nu are un „ochi” etc.)

„Totuși, unde vrei să ajungi?” – Ai răbdare, te rog! – „Okay.”

Ni se pare că ne închipuim o existență pur contemplativă. E discutabil, însă, că ne putem cu adevărat închipui așa ceva. Persoanele trebuie să acționeze.

„Nu este suficient să fie capabile de acțiuni?” – Nu știu, dar cum pot fi capabil de acțiuni dacă nu am un corp?

„Ești capabil de act mentale.” – După cum știi, eu sunt tentat să spună că acestea sunt acțiuni simulate.

„Dar odată ce ai vorbit, folosindu-te de corzi vocale și așa mai departe, poți simula vorbirea și fără un corp. Comunicare telepatică, de pildă. Pot fi de acord cu tine, că nu o putem concepe decât pornind de la modelul comunicării dintre persoane care au corpuri, dar acesta ar putea fi doar un punct de pornire. Iar apoi să urmeze altceva.”

Mi-aș dori să ai dreptate, dar cred că te înșeli. Oricum, aici se vede miza discuției noastre. Tu crezi că persoanele ar putea continua să existe și fără corpuri, eu (ca și Strawson) nu, fiindcă mi se pare neinteligibil conceptul unei „persoane fără corp”.

Dincolo de asta (fiindcă se poate răspunde: „Dumnezeul creștin îți garantează supraviețuirea într-un corp” etc.), una dintre problemele mele este că mi se pare foarte dificil (aproape imposibil) să transfer la mine experiențele mele privitoare la moartea altor oameni.

De pildă, bunicii mei au murit, unii dintre prietenii mei apropiați au murit, am văzut cadavre la Facultatea de Medicină. Ce pot să spun despre toate astea? Cum mi se aplică?

La un moment dat, funcțiile corpului meu vor înceta, acesta se va degrada etc. Cei rămași după mine nu mă vor mai putea vedea și nu vor putea face nimic împreună cu mine (acțiuni realizate în cooperare, să zicem). Începând din acel punct, îmi e greu să mă gândesc la mine ca la un corp al meu (Așa cum propunea cineva într-un text; dacă persoanele decedate ar continua să existe sub formă de cadavre, atunci pălmuirea unui cadavru ar trebui să fie pedepsită la fel etc.; dar asta e contraintuitiv; nu îmi doresc ca o persoană care face sex cu cadavrul meu să primească aceeași pedeapsă ca și o persoană care m-ar viola.)

*

7 iulie

Scriu prostii, desigur, dar e important să îmi reiau deprinderea de a scrie zilnic, indiferent ce anume. În fond, din moment ce eu cred că a gândi înseamnă în primul rând să vorbești sau să scrii, e limpede că dacă scriu rar, asta înseamnă și că gândesc puțin.

„Să ne gândim la asta” – este asta o practică? – Putem să discutăm, să luăm decizii, să ne facem planuri împreună, să ne contrazicem și așa mai departe. Dar să ne gândim, pur și simplu?

S-ar putea răspunde că chiar dacă în viața de toate zilele nu stăm, pur și simplu, să ne gândim, filosofii au consacrat, de-a lungul timpului, o asemenea practică. Ar fi ciudat ca ei să fi greșit toți și o astfel de practică să nu existe. Ca și când niște oameni și-ar închipui că au inventat un joc nou și îl joacă, dar după sute de ani se descoperă că ei nu jucau nimic.

„Și totuși, e posibil”. – În principiu, poate că da. Sau poate nici măcar așa. Un joc cu reguli neclare, pe care jucători diferiți le înțeleg diferit e posibil. Un joc fără niciun fel de reguli? Nu cred.

„Să ne gândim” – iată câteva reguli: trebuie să existe un subiect, o temă, o chestie la care te gândești (dacă faci asta împreună cu altcineva, subiectul trebuie să fie comun); cu privire la subiectul de gândire trebuie să ai o problemă, să poți formula cel puțin o întrebare (ce este X, de ce este X important, cum se poate obține X etc.) – aici s-ar putea spune că întrebările filosofice diferă de întrebările obișnuite, puse cu privire la diferite „subiecte de gândire” (în paranteză fie spus, obiecția principală aici ar fi că „a te gândi”, ca și „joc”, formează o familie de practici, care nu au toate ceva în comun etc.); o altă regulă ar fi că trebuie să înaintezi în gândire, nu să bați capul pe loc; a repeta la nesfârșit „acesta este un copac” nu e gândire, tocmai fiindcă e încălcată această regulă; o alta ar fi că înaintarea în gândire trebuie să poată fi considerată rațională, în mare vorbind – există mișcări de gândire acceptate și mișcări nepermise; și prin reverie, asociere simbolică etc. se poate trece de la o idee la alta, ca să spunem așa, dar asta cu greu s-ar putea numi „gândire”.

*

Tot ca o paranteză. Aici e cald și vânt – o combinație neplăcută: la umbră e frig, la soare te încingi. Spre să reziste cortul. Mai pe seară ar trebui să plouă. O să vedem.

Mai scriu un pic și apoi o să trebuiască să merg la veceu. E un copil enervant prin preajmă. Noroc că m-am învățat minte din anii trecuți și am căști cu noise cancelling. 🙂

*

Revenind. De-a lungul timpului, filosofii au încercat și să formuleze explicit regulile jocului. Descartes procedează mai degrabă normativ, Hume descriptiv. Tot ei au vorbit și despre piesele utilizate în joc – conceptele cele mai importante (v. Kant) etc. Tot ce vreau să spun acum e asta: ei s-au străduit un timp îndelungat să articuleze o practică („a te gândi la…”), așa că ar fi ciudat ca acum să se spună că nu, de fapt ei s-au înșelat, o asemenea practică nu a existat niciodată și așa mai departe.

De ce se mândrește Wittgenstein cu faptul că „s-a găsit o nouă metodă”? Ce rost ar avea asta dacă nu ar fi existat și metode mai vechi?

„Dar există aici două variante. Fie el propune anumite mișcări noi în cadrul unui joc existent, fie el inventează un joc, acolo unde înainte nu exista cu adevărat unul.”

Bine. Să continuăm un pic analogia asta. Să zicem că vreau să mă gândesc la persoane și mă întreb ce este o persoană. Aș putea să pun o întrebare mai precisă: „Ce anume face ca cineva să fie o persoană?”. Iar acum Wittgenstein vine și îmi spune: tu presupui că persoana este ceva și încerci să afli ce anume este etc. Dar e ca și când ai întreba: cum se realizează trisecția unui unghi cu rigla și compasul. Problema este insolubilă și o să îți arăt de ce. În viața de toate zilele ne arogăm (sau atribuim) statutul de persoană în același fel în care procedăm și cu statutul de părinte, profesor, student etc. Nu poți să întrebi, pur și simplu, ce este studentul. Iar dacă vrei să știi ce anume face ca cineva să fie student, atunci la asta se poate răspunde. Pe de altă parte, „persoană” e o formulare mult mai generală, ca și „cineva”. E ca o precondiție – „a fi o persoană” – pentru a fi orice altceva (pentru a avea statutul de profesor, părinte, student,..). Dacă vrei să întrebi „Ce anume face ca cineva să fie o persoană?”, atunci e ca și când ai întreba „Ce anume face ca cineva să fie cineva?”. Ce rost are să pui o asemenea întrebare? Etc. etc.

Într-un fel, e ca și când Wittgenstein ar veni și mi-ar strica jocul. Dar atunci când el vine și face asta, el joacă, totuși, tot un joc din familia „a gândi”. Problema principală, cu acest joc al lui, mi se pare că e asta: nu e limpede cum poate fi jucat acest joc în doi (sau în mai mulți). Dacă schema e întotdeauna asta – eu încerc să joc un joc, el încearcă să mi-l strice; eu rezist, eventual; el insistă -, atunci s-ar putea spune că doar el joacă un joc, în timp ce eu sunt frustrat și atât.

O altă schemă ar putea fi: el încearcă să îmi strice jocul – eu încerc să blochez jocul pe care îl joacă el, eventual să îl încurc sau să îi arăt că nu joacă nici un joc, tot așa cum face el cu mine ș.a.m.d. Nu poate fi vorba despre cooperare aici și nici nu poate fi vorba despre „a te gândi împreună la ceva”. Ne sabotăm reciproc, pe scurt. Poate fi și acesta un joc, dar ar fi surprinzător să decoperim că acesta este jocul gândirii.

*

Revenind, să ne gândim la distincția dintre reguli constitutive și reguli regulative (Searle). Regulile regulative sunt în mod clar normative – ele spun ce reprezintă „o greșeală” în cadrul jocului, cum trebuie să fie penalizate greșelile și așa mai departe. (Distincția poate fi criticată, desigur.)

Dar regulile constitutive nu ar putea fi descriptive? Formularea lor, cel puțin în exemplele pe care le dă Searle, așa este.

Sau mai există așa-numitele „rules of criticism”, ale lui Sellars – cu siguranță ele pot fi considerate generalizări descriptive.

„Dar cel care respinge ideea normativității lingvistice nu încearcă să reducă regulile semantice la regularități în cadrul unor practici lingvistice. Ca și eliminativiștii, acești critici resping vocabularul normativ, nu încearcă să îl reducă la unul descriptiv.”

Hmmm,… Dacă este așa, atunci înseamnă că eu nu înțeleg bine justificarea pentru o astfel de mișcare. Asta fiindcă, dincolo de un soi de ethos scientist, nu văd nimic.

„Trebuie să mai citești.” – Probabil că da.

*

Dar acum aș vrea să scriu despre altceva.

Și anume despre asta. Am tot ascultat cărți și la un moment dat m-am gândit să scriu și eu o carte. Din păcate, mă blochez.

Fie discut prea mult în meta despre cum ar trebui să fie o carte, fie nu știu ce să aleg și așa mai departe.

Poate că greșesc pe undeva. Dacă mi-aș alege personajele și m-aș gândi un pic la povestire și la acțiune înainte să scriu, poate ar fi mai bine. Dar și pentru a mă gândi la lucrurile astea trebuie să scriu, iar apoi apare tentația de a introduce ceea ce scriu atunci când mă gândesc într-o carte (în mod curios, atunci când scriu pentru a mă gândi la un articol lucrurile sunt clare, tentația asta nu mai există).

*

Până la urmă, nu știu de ce vreau să scriu o carte de aventuri. Fiindcă mi-au plăcut alte cărți? Asta nu e o justificare destul de bună. Nu e ca și când ar fi _important_ să scriu o astfel de carte. Ar fi important, de pildă, dacă așa aș dori să transmit niște gânduri, dacă mi s-ar părea, cel puțin, că am ceva interesant de spus.

Or, mie mi se pare, în cel mai bun caz, că aș putea spune ceva amuzant și poate, uneori, inteligent. Asta m-ar putea încuraja să port o conversație obișnuită, dar nu e suficient pentru a scrie o carte. Nu am antrenament literar (ca să nu vorbesc despre talent). Tot ce aș putea să scriu ar fi la nivelul unei conversații de pe stradă, pentru cineva care nu are cu cine să vorbească atunci când se plimbă pe stradă (sau aleargă).

Este ăsta un lucru important? Nu cred. Ar putea fi, bineînțeles, un lucru util. Nu e suficient? – Poate că ar fi, dar ar trebui să mă mobilizez semnificativ pentru a face asta, și atunci poate că aș avea nevoie de o motivație mai puternică decât „poate fi util”.

În plus, ar trebui, cel puțin, să fiu capabil să construiesc niște personaje „relatable”. Realiste, cumva (chiar dacă textul e ficțional). Iar eu sunt obișnuit cu personajele filosofilor, care sunt, cumva, un soi de „placeholders” – nu au cu adevărat o biografie, iar dacă au una, aceasta nu e deloc semnificativă. Nu au înfățișare, nici idiosincrazii, nu au trăsături de caracter și nici personalitate, până la urmă. Doar ocupă o poziție pe o hartă a ideilor – au anumite convingeri, pe care le apără cu anumite argumente. Atât convingerile respective, cât și argumentele în favoarea lor, le sunt familiare unui cititor educat. Ceva nou poate să apară în confruntarea cu respectivele convingeri și argumente, dar asta este tot. Personajele filosofilor, de multe ori, nici măcar nu încearcă să trăiască în acord cu convingerile pe care le au. Doar discută, nu trăiesc.

Nici un personaj literar nu poate fi așa. Acesta (personajul literar) în primul rând trăiește. Convingeri o fi având, dar adesea mai degrabă i le ghicim, uitându-ne la ce face (și uneori și la ce spune). Dar are (mai ales) sentimente, caracter și personalitate. Are un corp (și nu se teme să îl folosească). Ca să nu mai spunem că personajele ficționale din literatură sunt uneori create folosind drept sursă de inspirație persoane reale.

„Dar de ce să conteze mai mult observațiile psihologice asupra persoanelor reale – sursa de inspirație a personajelor literare – decât observațiile centrate asupra convingerilor și argumentelor?”

Nu contează mai mult. Comparația nu funcționează. Sursa de inspirație a unui personaj filosofic nu e observația, pur și simplu. E o hartă a unor dispute teoretice. Scepticul radical – un personaj filosofic familiar – nu e construit pornind de la observarea convingerilor cuiva. Dacă ar fi să scrie cineva o povestire cu un personaj care este sceptic radical, acesta nu ar fi scepticul radical al filosofilor. El s-ar purta, probabil, așa cum spune Wittgenstein, iar povestirea rezultată ar fi scurtă și absurdă, în stilul povestirilor scrise de Harms: personajul nostru dă să plece de acasă, dar nu își găsește cheile. Se uită pe masa din bucătărie și nu le vede. Se întoarce și se pregătește să caute în altă parte, dar are îndoieli. Știe că experiența îl poate înșela, așa că, chiar dacă nu a văzut cheile pe masă, asta nu înseamnă că ele nu ar putea fi acolo. Se duce din nou la masa din bucătărie și verifică – nu, cheile nu sunt acolo. Se întoarce cu spatele, dar se gândește că poate, între timp, cheile au apărut pe masă, așa că le caută din nou în același loc. Se înserează, iar el caută cheile, iar și iar, pe masa din bucătărie. Soția lui se întoarce acasă. „Ce faci?”, îi zice. „Caut cheile”, răspunde. „Dar nu sunt pe masa din bucătărie”, zice ea. „Sigur?”, întreabă el. „Sigur”, răspunde ea, „le-am găsit eu pe dulăpiorul din hol”. Ea îi întinde cheile, dar el se îndoiește că acelea sunt cheile lui. „Uite ce e”, îi spune ea, „îți arăt că se potrivesc la ușa de la intrare. Chiar dacă nu crezi că sunt cheile tale, eu ți le dau, iar tu le poți folosi.” După care îi face demonstrația. Dar el se îndoiește că acele chei vor funcționa și a doua oară. Sau poate vor funcționa atunci când o să încuie ușa și o să plece, dar nu și la întoarcere, așa că va rămâne pe dinafară. Îi spune toate astea soției. Ea își pierde răbdarea. „Ți le las, totuși, aici. Faci ce vrei.”. Ea se duce și se culcă, iar el continuă să își caute cheile.

Deja am lungit prea mult povestea. E clar că scepticul radical, ca personaj literar, e destul de plicticos. Și totuși, ca filosof, aș putea să apreciez povestirea. Ea are și o morală interesantă – scepticul din această poveste nu se îndoiește, totuși, de faptul că asta face – și anume că își caută cheile. El are, așa cum spune doamna Anscombe, o cunoaștere directă (nu prin observație) a propriilor acțiuni. Dacă s-ar îndoi că ceea ce face este ceea ce intenționează să facă, ca să spunem așa, nu ar mai putea să facă _absolut nimic_.

Așa, el se poate îndoi doar de rezultatul acțiunilor pe care le realizează (sau de ele sub o descriere care include și rezultatul lor).

*

Ar fi interesant de discutat despre asta – cum diferă descrierile acțiunilor care nu includ și rezultatul de cele care îl includ?

Răspunsul simplu ar fi că descrierile acțiunilor care nu includ și rezultatul sunt cele în cadrul cărora se vorbește doar despre mișcările propriului corp și semnificația acestor mișcări în cadrul unor practici. „Apăs butonul”, „acționez pompa de apă”, „mă scarpin” ar intra, toate, aici. „Aprind lumina”, „pompez apă”, „îmi potolesc mâncărimea”, prin contrast, ar conține și ceva privitor la rezultatul acțiunii.

Scepticul din povestire nu s-ar îndoi, poate, că realizează acțiuni din prima serie, dar s-ar putea îndoi că realizează acțiuni din cea de a doua serie.

Iar acum s-ar putea replica: „diferența nu e clar formulată; există cazuri în care e dificil de realizat o încadrare; etc.”

Poate că da, dar mai important mi se pare rostul acestei diferențe. Ea m-ar putea ajuta să disting, în cazul acțiunilor, între acele acțiuni pe care le pot cunoaște direct (nu prin observație), și cele de care mă pot îndoi (fiindcă mă îndoiesc că rezultatul pe care îl observ este cel pe care îl intenționam, ca să spun așa).

Dar doamna Anscombe ar putea spune că diferența este inutilă, fiindcă chiar și în cazul acelor descrieri ale acțiunilor care includ un rezultat, a ști că faci acțiuni, sub acea descriere (care include și rezultatul) nu se sprijină pe observarea rezultatului.

Este, totuși, ciudat: „Știu că am desenat un cerc pe hârtie (cu ochii închiși), iar dacă pe hârtie nu se află un cerc (fiindcă s-a terminat cerneala etc.) aceasta e o eroare de realizare, nu de cunoaștere.”. Ca și când aș putea spune „știu că fac / am făcut A” fără să știu dacă A a avut succes sau nu. E dificil să gândești (și să vorbești) astfel.

„Totuși, nu distinge între _a realiza acțiunea A_ și _a realiza cu succes acțiunea A_?” – Hmmmm,… cred că nu, de obicei. Aș distinge, mai degrabă, între _a încerca să faci A_ și _a face A_. În exemplul anterior aș spune că am încercat să desenez (cu ochii închiși) un cerc pe foaia de hârtie, dar nu am reușit. Iar ceea ce știam, dată fiind acea descriere a acțiunii care includea și rezultatul, era ce anume _încerc să fac_, nu ce anume _fac_.

„Dar dacă te-aș fi întrebat „Ce faci tu acum?” chiar în timp ce desenai, nu mi-ai fi spus că desenezi un cerc pe hârtie?” – Poate că da, dacă aș fi vorbit neatent sau fără să îmi iau anumite precauții, și recunosc că uneori vorbesc astfel. Dar asta nu arată nimic.

„Și dacă asta ar fi regula: trebuie să numești ceea ce faci acțiune, nu încercare? Altfel spus, de ce să conteze ce anume spui sau ești înclinat să spui tu? Mai mult, de ce să conteze ce anume spun sau sunt înclinați să spună alți oameni?” – Pentru că regula este încorporată într-o practică, iar dacă practica nu există, nici regula nu există. Dar asta nu înseamnă că regula este o simplă regularitate detectabilă în cadrul practicii. Iată, să ne închipuim că toți jucătorii de tenis ar fi, la un moment dat, stângaci. Sau că toți s-ar molipsi de moda de a servi cu mâna stângă. După o vreme, această regularitate ar fi ușor de observat. Cineva va spune: la tenis se servește cu mâna stângă. Dar asta nu va însemna că regulile jocului s-au schimbat.

„De ce?” – Fiindcă nimeni nu va fi penalizat dacă servește cu mâna dreaptă.

„Poate că nimeni nu va fi penalizat în cadrul jocului. Dar ceilalți ar putea strâmba din nas și să îl considere _demodat_. Cu alte cuvinte, ar putea exista anumite costuri sociale. Iar de aici și până la cutumă, regulă nescrisă și, mai apoi, regulă oficială, explicită, există un drum. Gândește-te, de pildă, la felul în care un întreg sport – săritura cu prăjina – a ajuns să se schimbe, datorită progresului tehnologic.”

Nu, unele regularități nu sunt relevante (în sensul că nu afectează jocul și nici rezultatul) și nu vor deveni niciodată reguli.

*

8 iulie

Parcă încep să mă mai relaxez. E un pic mai bine.

Încerc să scriu în picioare. Prin preajmă urlă o fetiță în ultimul hal. Vrea ceva, nu contează ce, așa că urlă și nu se mai oprește. O fetiță neurotipică, mind you.

Am alergat azi 10 kilometri. Era cald și bătea vântul foarte tare, așa că nu am alergat repede. Pe faleză, printre proprietăți private, cu câini lăsați liberi, am încetinit și mai mult.

Mi-am lăsat telefonul la încărcat la terasă. Din fericire, nu a fost furat. Lângă mine și-au pus cortul unii care ascultă muzică tare de la boxa bluetooth. Mârlani, aș zice.

Cam atât.

Despre mine nu îmi vine să scriu nimic, sunt ca un personaj filosofic, important e ce gândesc și cam atât.

*

Atitudinea generală pare să fie asta: cotitura lingvistică a luat sfârșit. Nici măcar nu e clar că ar fi fost o paradigmă filosofică nouă, cum au fost cele anterioare – epistemică și metafizică (ontologică) (v. Stegmueller).

Unii poate că ar spune chiar că a fost un fel de „deviere”. Sau: o ultimă zvârcolire a filosofiei, înaintea naturalizării.

Nu știu dacă există o paradigmă a filosofiei naturalizate. Oricum, istoria întregii povești, pe scurt, pare să fie asta. Deși Wittgenstein vede filosofia drept ceva care nu are legătură cu știința etc. etc., și el pare să respingă, totuși, problemele (filosofice) de justificare (cum ar fi cea a justificării cunoașterii etc.) și chestiunile normative (orientarea vieții e o treabă religioasă, nu teoretică etc.). Regulile sunt încorporate în practici, nu putem apela la ele în cadrul unor argumente teoretice etc. Spune că se limitează la descrierea unor jocuri de limbaj, care cresc pe fundalul unei forme de viață etc. Încearcă să dizolve problemele de filosofia minții plasând qualia dincolo de limitele limbajului. Etc.

Quine respinge distincția analitic – sintetic. Or, empiriștii logici (Carnap ș.a.) tocmai la această distincție apelau pentru a delimita filosofia de știință. Lucrurile colapsează. Apare epistemologia naturalizată (v. A. Goldman ș.a.). Apare filosofia experimentală (v. Stich ș.a.). Filosofii încearcă să se implice în programe de cercetare științifice. Sunt activi în cognitive neuroscience, dar și în alte domenii teoretice.

(În paranteză fie spus, cred că nu trebuie ignorate constrângerile instituționale care au apărut odată cu dezvoltarea scientometriei – cuantificarea publicațiilor, impact, număr de citări etc. – cerințe construite pe calapodul științelor s-au aplicat automat și filosofiei, care a început să se străduiască să le satisfacă.)

Mai departe nu mai am o imagine foarte clară. Dar cred că sunt câteva lucruri care mi-au sărit în ochi. În știință: lipsa de precauții conceptuale și epistemice – everything goes. Atâta timp cât comunitatea validează ceea ce faci / produci, totul e în ordine. În plus, tot mai mulți oameni de știință și-au pierdut interesul pentru filosofie – ei nu mai văd cum i-ar putea ajuta filosofia în cercetare; iar cercetarea e, de multe ori, un job, nu o parte integrantă a vieții lor. Același lucru e valabil și pentru mulți filosofi (de vreme ce ei nu se mai disting de oamenii de știință).

Există scientism, pseudo-științe, dar și o atitudine antiștiințifică (v. antivaxeri, pămânții plați etc.). Dezvoltare personală, psihologii fringe, new age stuff. Fiecare e arhitectul propriei fericiri, nimeni nu se mai întreabă ce e fericirea. Ingineria conceptuală se ocupă cu îmbunătățirea vieții sociale, nu cu eliminarea confuziilor profunde (v. Haslinger).

Probabil exagerez.

*

„Și totuși, ce este o persoană?” – Vrei să mă întrebi ce este cineva? – „Nu. Nu m-a convins caricatura lui Wittgenstein pe care ai schițat-o ieri. În vorbirea comună, cel puțin, am spune ‘Sunt o persoană’ și în cazuri în care nu am spune ‘Sunt cineva’. Deci ‘persoană’ și ‘cineva’ nu sunt termeni interșanjabili.” – Ah, bun, dar acel ”Sunt cineva” are un sens special: „Sunt o persoană importantă! Ar trebui să fi auzit de mine, iar dacă nu ai auzit, cu atât mai rău pentru tine. Am privilegii etc.”. Bineînțeles că într-un asemenea caz nu e suficient să spui că ești o persoană. Dar omul respectiv ar putea spune: „Da, sunt și eu cineva. Dar eu chiar sunt cineva!” – e limpede că primul „cineva” poate fi înlocuit prin „o persoană”, dar al doilea e diferit.

*

Pot să scriu și cu telefonul așezat pe masă, se pare.

E un pic mai ciudat, dar funcționează.

*

9 iulie

Vânt puternic ieri, am ancorat cortul mai bine. Seara a plouat un pic. Dimineața valuri mari, au ajuns până la unele corturi. Al meu rezistă.

Nu mă stresez prea tare, sunt obișnuit.

*

Ar fi ciudat, totuși, ca „persoană” să nu aibă legătură decât cu un statut social, să fie, altfel spus, un termen construit social, ca și profesor și student.

„Au existat părinți și copii (într-un sens biologic, ca la Carnap, de pildă) și înainte să existe rolurile sociale de părinți și copii” – Asta doar încurcă lucrurile. Pe de o parte, exemplul părinților și al copiilor biologici introduce în discuție ceva esențialist, asta înainte să stabilim că are rost să vorbim despre vreo esență a persoanelor. În al doilea rând, cele două chestiuni – biologia și rolurile sociale – sunt complet separate. Sigur, societatea încearcă să te forțeze să adopți statutul (construit social) de părinte, cu toate „drepturile și obligațiile aferente” (unele prevăzute și în legi), dar există și adopții etc.

Revenind la „persoană” – dacă totul ar ține doar de drepturi și obligații, construite social, am putea spune două lucruri:
1) a fi o persoană pare să fie o condiție de posibilitate pentru a avea drepturi și obligații specifice diferitelor roluri sociale (profesor, părinte, angajat etc.)
2) există și drepturi generice, cum ar fi cele prevăzute în Declarația Universală a Drepturilor Omului (sau ceva de felul ăsta); s-ar putea spune că acestea sunt caracteristice tuturor persoanelor; sau că în asta consta să fii o persoană – să ai acele drepturi fundamentale;

Oamenii se plâng că nu sunt tratați ca persoane atunci când li se încalcă asemenea drepturi fundamentale. Sigur, ei nu se exprimă în termeni legali, dar pot spune, de pildă: „mă tratezi ca pe un sclav / ca pe un obiect etc.”.

Totuși, dacă ne uităm la justificări, apar în discuție și anumite „proprietăți esențiale” – a avea minte sau conștiință, de pildă.

„A avea”, desigur, poate să însemne lucruri diferite. Una dintre formulări este: „a fi înzestrat în mod natural cu capacitatea de a fi gândi în mod conștient”, fiindcă altfel ar trebui să spunem că un copil foarte mic, sau un om aflat în comă etc. nu sunt persoane.

În sens restrâns, atunci când vorbim despre capacități presupunem că acestea pot fi actualizate, mai devreme sau mai târziu. Dar într-un sens mai larg nu presupunem acest lucru. Dacă spunem, de pildă, că omul aflat într-o comă profundă, din care e sigur că nu își va mai reveni, este, totuși, înzestrat în mod natural cu capacitatea de a gândi conștient, și deci este o persoană, poate că ne gandim la capacități în acest sens larg. În orice caz, accentul cade pe „înzestrat în mod natural”.

În același fel, dacă avem în vedere înzestrarea naturală, vom spune despre un om fără picioare că este în continuare biped.

Și poate că nu este vorba (doar) despre „a gândi în mod conștient”, ci (și) despre „a gândi rațional”. Înzestrarea naturală cu gândire rațională și conștiință de sine par să fie condiții necesare pentru a fi o persoană.

Ambele duc la complicații, desigur, dar înainte de a ajunge acolo aș vrea să merg un pic pe alt drum. Dacă a fi persoană e o condiție necesară pentru a fi elev, să zicem, de aici reiese că a fi elev e o condiție suficientă pentru a fi o persoană.

Într-un exemplu pe care l-am dat elevilor de liceu, acum câțiva ani, un extraterestru se înscrie la școală și e acceptat în comunitatea respectivă. Răspunde la întrebări, ia note, interacționează cu colegii etc. Dacă e acceptat în comunitate, în ciuda faptului că nu putem spune dacă corpul său e constituit dintr-un material organic sau anorganic (altfel spus, chiar dacă nu putem spune dacă e o ființă vie sau un robot), nu e acest lucru suficient pentru a spune că extraterestrul e o persoană?

Pe acest drum, participarea la anumite practici care conferă diferite roluri sociale persoanelor e suficientă pentru statutul de persoană, fără să fie nevoie să găsim esența persoanei.

„Dar tot presupui despre acel extraterestru că este conștient de sine și capabil de gândire rațională.” – Poate că da, dar m-aș purta diferit cu el dacă aș descoperi că îi lipsesc aceste esențe? Nu știu.

Aș putea inclusiv să spun „Da, am greșit, nu era o persoană”, și totuși să continui să îl tratez în același fel.

„Ce înseamnă asta?” – Poate că și conceptul de „persoană” este unul deschis – de-a lungul timpului el s-ar putea schimba.

„Dar toate astea merg pe linia lui Wittgenstein și duc la relativism.”

Nu. Un râu nu își schimb cursul brusc și în orice direcție.

„Mai ai și alte perle de înțelepciune?” – Hahaha! Iată o altă analogie. Proprietățile funcționale ale artefactelor depind, într-un fel, de proprietățile fizice ale materialelor, părților componente și obiectelor care le formează. În cazul artefactelor digitale dependența e mai slabă etc. Dar ele depind, într-un mod esențial, aș putea spune, de practicile în cadrul cărora sunt inserate artefactele respective. Dacă practicile noastre se schimbă, unele artefacte dispar, apar altele noi, proprietățile funcționale ale unor artefacte se schimbă și așa mai departe. Dar aceste schimbări nu se petrec oricum (și nici nu se petrec brusc – cred că mulți conservatori îl apreciază pe Wittgenstein, sau l-ar aprecia, dacă l-ar citi)

Forma noastră de viață se poate schimba treptat, dar nu brusc.

Și nu oricum. Îmi pot închipui că diferite părți (nu foarte mari) ale corpului meu, și mai ales ale creierului meu, sunt înlocuite treptat cu părți constituite din materie anorganică. După fiecare operație, chiar dacă „simt” că s-a schimbat ceva, sunt satisfăcut – am rămas eu însumi. Aceste schimbări continuă – într-un timp îndelungat ele ar putea să se acumuleze și eu să am un caracter diferit, o personalitate semnificativ diferită – dar un fir roșu asigură continuitatea – sentimentul pe care îl am, de fiecare dată, că nu s-a schimbat în mod radical ceva cu mine.

Dar nu îmi pot închipui, după aceeași schemă, schimbări graduale care mă fac să fiu tot mai puțin conștient de sine, până când nu mai sunt deloc.

„Și atunci, cum poți să desconsideri experiențele lăuntrice? (Știu că întrebându-te asta schimb cursul discuției, într-o direcție nouă și într-un mod destul de brusc, dar nu mă pot abține.)”

Nu le desconsider. A recunoaște, de pildă, că experiența durerii se situează dincolo de limitele limbajului nu înseamnă să desconsideri durerea.

Dar în cazul durerii pot spune, de pildă, ceva de felul următor: buna funcționare a corpului meu e afectată în diferite feluri; în unele cazuri, faptul că buna funcționare a corpului meu e afectată e detectat de nervi care trimit semnale electrice către creierul meu, producând astfel anumite experiențe (de disconfort) localizate în corp; așa pot să iau la cunoștință problema și să încerc să o rezolv, acordând atenție acelei părți a corpului meu etc.

Simt, de pildă, că mă dor un pic mușchii de la picioare, acolo unde mă presează marginea scaunului. Sau că m-au ros pantofii. Sau că mă încrunt prea mult din cauza soarelui. Îmi pot mișca atenția, ca să spun așa, de la o senzație la alta. Caracterul fenomenal al senzațiilor respective e indescriptibil. Ele însele nu sunt ceva. Dar ceea ce se întâmplă în corpul meu e real. Pot decide să mă ridic în picioare, dacă marginea scaunului mă presează prea tare. Sau să mă mut la umbră, ca să nu mă mai încrunt. Ș.a.m.d.

*

Dar, ca să revin, atâta timp cât sunt conștient, schimbările ar putea fi destul de mari – asta o dovedesc, cred, consciousness altering drugs – oamenii care relatează astfel de experiențe nu spun că au încetat să existe; ei pot spune, în anumite cazuri, că au simțit că își pierd identitatea – cu alte cuvinte, schimbările au fost suficient de radicale încât să simtă că au devenit „altcineva” -, dar ei nu ar spune că au încetat să existe – și-au păstrat conștiința de sine, chiar dacă aceasta a fost alterată.

Pe de altă parte, dacă dorm sau mi se face o anestezie generală, atunci când îmi revin aș vrea ca lucrurile să nu stea _prea_ diferit.

„Toate astea se sprijină pe experiențe – ale tale și ale altora – descrise în anumite feluri. Inclusiv faptul că vorbești despre un fir roșu neîntrerupt e caracteristic. Dar ar putea exista și alte experiențe.” – Da, de acord. Nu pretind că formulez acum adevăruri conceptuale / analitice a apriori / necesare / etc. Vreau doar să explicitez anumite intuiții pe care le am cu privire la supraviețuire. (Supraviețuitorii parfitieni au și ei asemenea intuiții. Sau pot spune altfel: plasându-mă în locul oricăruia dintre ei aș putea avea sentimentul continuității. Etc.)

„La ce bun? Dacă creierul tău nu mai funcționează deloc, tu nu mai supraviețuiești. Tot ceea ce ai învățat la școală ar trebui să fie suficient ca să accepți asta. Iar creierul tău, mai devreme sau mai târziu, va înceta definitiv să funcționeze. Scenariul creștin – învierea în trup – nu te ajută cu nimic. Cu ce te încălzește faptul că Dumnezeu face o copie a ta? Tu nu supraviețuiești. Iar _acest_ creier, pe care îl ai acum, odată ce încetează definitiv să funcționeze, nu mai poate fi făcut să funcționeze, doar se degradează. Putrezește, sau e distrus într-un incinerator. Cum ar mai putea să revină la viață?”

De acord. Nu cred că aș putea fi dualist. Un pahar spart nu mai poate fi umplut cu apă. Dar o divinitate atotputernică poate da timpul înapoi pentru paharul spart și acesta să fie din nou întreg, iar apoi să continue să există într-o linie temporală diferită, în care nu se sparge. Așa, paharul rămâne același și poate fi umplut.

„Mumbo-jumbo.”

Bine. Atunci uite un alt scenariu. Dumnezeu are o chestie de tip „save game” pentru fiecare dintre noi. Jocul continuă cu noi morți, dar la sfârșit El pornește un joc nou cu „salvările” păstrate. În acela toți suntem contemporani etc.

„Whishful thinking.”

Bine. De acord. Așa cum am mai spus altă dată, partea importantă, atunci când spun lucruri din categoria „whishful thinking” e existența unei persoane divine, capabile să își asume răspunderea pentru tot ceea ce se întâmplă pe lume, nu propria mea supraviețuire.

Pot accepta faptul că dacă pe parcursul vieții mele nu se descoperă soluții pentru a prelungi viața oamenilor pe o perioadă nedeterminată (ceea ce pare, la modul realist, puțin probabil), asta înseamnă că eu nu voi supraviețui.

Dar încă nu îmi e limpede cum să mă raportez la asta.

„Ar trebui să o accepți, dacă vorbim despre ‘trebuie’ sau despre ce ar fi rațional ș.a.m.d. Știu că uneori oameni au dificultăți să facă ceea ce ar fi rațional, dar depășirea acestor dificultăți e o treabă diferită.”

Nu pot să accept ceva dacă nu îmi e clar ce anume accept, chiar dacă vorbim doar despre „acceptare rațională”. Iar aici lucrurile stau așa. Probabil că și după ce corpul meu va înceta să funcționeze oamenii vor putea interacționa cu un fel de surogat al meu – tehnologia va progresa suficient de mult încât acest lucru să fie posibil. Nu știu dacă vor exista sau nu oameni interesați să facă asta și nici pentru cât timp vor mai exista. Fiecare dintre noi produce o cantitate uriașă de date. Mai ales textele scrise, texte cum ar fi chiar acesta, pot fi folosit pentru a antrena o rețea neuronală (simulată) să producă texte similare, să poarte un dialog. Vocea mea a fost înregistrată deja suficient de mult încât să poată fi simulată, la fel stau lucrurile și cu înfățișarea mea etc. etc. Toate astea, bineînțeles, pot însemna cel mult asta: cei care ar mai dori să interacționeze cu mine vor putea să simuleze că fac asta pentru mult timp. Toate astea nu sunt noi. „Supraviețuirea culturală” a devenit tot mai accesibilă, asta e tot.

Dar dacă e vorba despre experiența personală, ce pot să spun? Cu mult timp în urmă am încercat să spun că „experiența de a înceta să supraviețuiești” e de neînchipuit, fiindcă noi nu am avut niciodată, pe parcursul vieții, experiența de a ne pierde definitiv cunoștința. Știm cum e să adormim și să ne trezim, să leșinăm și să ne revenim etc.

Cumva, parte din „a adormi” e și asta: te trezești și îți amintești că te-ai culcat și ai adormit. Altfel spus, ceea ce numim noi „adormire” (sau „pierdere a cunoștinței”) are sens doar dacă e vorba despre o pierdere temporară a cunoștinței, urmată de un moment în care ne amintim ceva,…

Știu că încercam, pe atunci, să spun că „a nu mai supraviețui” sau „a muri” sunt formulări care, dacă ar trebui să descrie anumite experiențe subiective, nu reușesc să o facă în mod adecvat, ba chiar sunt neinteligibile.

Dar a trecut ceva timp de atunci, așa că poate ar fi util să mă gândesc din nou la asta.

Pe scurt, aș spune că trebuie să poată fi inteligibilă, măcar în principiu, expresia „a nu mai face nimic”. Din moment ce în centrul preocupărilor mele stau acțiunile, nu experiențele, despre asta ar trebui să vorbesc, nu despre „stimulare senzorială”, „date ale simțurilor”, „experiențe interne” și așa mai departe.

„Dar nici zeii lui Aristotel nu fac nimic. Și totuși supraviețuiesc.” – Da, dar Aristotel este, ca și Platon, un intelectualist. Iar eu nu sunt un intelectualist.

Ce vreau să spun? Limita supraviețuirii o pot concepe ca pe o graniță, dincolo de care nu mai pot să acționez.

„Dar asta e complet greșit. Criminalul cu otrava ucide dincolo de supraviețuirea proprie. Îi toarnă cuiva otrava în pahar, moare, iar crima se încheie după moartea lui.”

Și de ce ar fi greșit? Unele acțiuni ale mele s-ar putea încheia după ce corpul meu încetează să funcționeze. Totul e în regulă. Important este că de la un punct încolo nu voi mai putea realiza acțiuni noi.

„De la ce punct mai încolo? Ai putea aranja lucrurile în așa fel încât să „trimiți” e-mail-uri sau să publici postări online ani și ani de zile după ce ai murit.”

Nu știu să spun. În anumite cazuri cu siguranță că descrierea considerată mai degrabă adecvată nu va fi „el a făcut asta”, ci „el a planificat lucrurile în așa fel încât să se întâmple asta”.

„Și unde se trage linia?” – Dar ce contează? Dacă ții neapărat, chiar și cazul crimei după moarte poate fi respins, dat fiind că lucrurile care se petrec după moartea mea nu mai sunt sub controlul meu.

„Dar nu sunt nici după ce glonțul a ieșit din țeava puștii”. – Bine, dar glonțul nu poate să lovească victima cu zece ani mai târziu. Iar ea nu se poate feri de glonț, ca în Matrix. Gândește-te, dacă vrei, la faptul că nu vorbim, de obicei, despre „a atinge pe cineva cu un avion de hârtie”, ci despre „a arunca un avion de hârtie către cineva”. Tocmai fiindcă lucrurile nu se petrec aproape instantaneu, persoana poate ușor să se ferească etc. Există, probabil, alte exemple mai bune.

Oricum, ceea ce e important în toate povestea e cu totul altceva. Acțiunile empirice sunt, în concepția mea, înlocuitorul „experienței”. Dar aș putea realiza acțiuni și fără să realizez acțiuni empirice (tocmai acele acțiuni în a căror descriere nu intră și descrierea rezultatului). Și atunci, dacă e suficient să realizez acțiuni pentru a supraviețui, eu aș putea în principiu să supraviețuiesc și fără să „am experiențe”.

„Și cu ce te încălzește asta?” – De ce ar trebui neapărat să mă încălzească?

„Ai devenit certăreț.” – Nu.

„Vezi? Asta confirmă ceea ce spuneam.” – Nu.

„Bine, facem o pauză.”

*

Nu e neapărat nevoie.

„Nu-mi spune că discutăm lucruri atât de captivante încât nu poți să te oprești.” – Nu spun asta. Pur și simplu, nu am nimic mai bun de făcut.

Revenind, „nu o să supraviețuiesc”, dacă eu am dreptate, ar putea să însemne „de la un punct încolo nu voi mai putea să fac nimic”.

„Dar, lăsând la o parte faptul că e nevoie de un pic de efort (intelectual / conceptual) pentru a înțelege că această formulare a ta inclinde și faptul că nu vei mai avea niciun fel de experiențe, sau, dacă nu, lasă loc pentru tot felul de interpretări dubioase (cum ar fi aceea că „ieși din joc” etc.), nu revine asta la a spune că nu voi mai putea afecta (cauzal) lumea înconjurătoare?”

Dacă accepți un model cauzal al acțiunilor, poate că da. Dar eu nu mă gândesc în primul rând în termeni cauzali la acțiuni.

Dacă spun că nu acționez în lume asta înseamnă pentru mine, în primul rând, că nu sunt responsabil pentru ceea ce se întâmplă. Dacă în corpul meu se produce o acumulare de gaze care duc la o explozie ș.a.m.d., s-ar putea spune (mai ales dacă crezi că eu sunt, pur și simplu, acest corp, că eu afectez (cauzal) lumea înconjurătoare, dar dacă eu sunt deja mort, atunci eu nu sunt responsabil pentru ceea ce se întâmplă, deci nu acționez.

„Stai un pic. Trebuie să ‘despachetez’ mai multe lucruri aici. Tu nu ești, pur și simplu, corpul. Iar dacă ai murit, nu mai exiști, deci nu mai poți realiza acțiuni și nu mai poți fi responsabil pentru ele. Nu cred că exemplul e bun. Un exemplu bun ar trebui să îmi arate, într-un mod necontroversat / necontroversabil că _tu_ cauzezi ceva fără a fi responsabil.”

Să începem cu cealaltă variantă – sunt responsabil pentru un lucru pe care nu l-am cauzat. Ca angajator, pot fi resopnsabil pentru ceea ce fac angajații mei (pentru anumite lucruri pe care le fac ei, cel puțin), fără ca eu să fi cauzat lucrurile respective. Cu asta ești de acord?

„Nu. Fiindcă chiar dacă tu nu cauzezi accidentul de muncă, să zicem, tu ai fi putut să îl previi. Există un lanț cauzal, chiar dacă mai lung, să zicem, care te leagă de accidentul pentru care ești responsabil. La fel și în cazul răspunderii unui părinte pentru acțiunile copilului – părintele putea să își educe mai bine copilul și așa mai departe.”

Bine. Alt exemplu. Sunt comandant militar și un soldat moare sub comanda mea. El și-a făcut treaba bine și eu mi-am făcut treaba bine. Nu există niciun lanț cauzal, oricât de lung, oricât de subțire. Și totuși, fiindcă el era „sub comanda mea”, eu sunt responsabil.

„Dar ce înseamnă că era sub comanda ta? Nu că tu i-ai ordonat să se ducă și să facă lucrurile care, până la urmă, i-au adus moartea? Iar dacă le-a făcut din proprie inițiativă, nu înseamnă că le-a făcut fiindcă tu nu i-ai interzis (printr-un ordin) să le facă? Și chiar dacă acelea erau lucrurile pe care trebuia să le facă, și pe care le-ar fi făcut oricine în locul lui, nu contează deloc faptul că, în situația respectivă, acesta ar fi putut fi _ordinul tău_?” – Dar acum tot ceea ce ai este un lanț cauzal contrafactual, nu un lanț cauzal real.

„Dar s-ar putea spune că natura cauzalității este, oricum, contrafactuală. Nu poți avea relații cauzale fără ca anumiți contrafactuali să fie adevărați. _Acest_ foc nu cauzează _acest_ fum dacă nu este adevărat enunțul contrafactual că „Dacă aici ar arde ceva, atunci aici ar fi fum”. – Da, sigur, fiindcă contrafactualul mă ajută să deosebesc coincidențele repetate de regularitățile naturale. Dar pentru a avea o relație cauzală reală am nevoie _și_ de contrafactual, dar _și_ de enunțul care îmi spune că evenimentul care joacă rolul cauzei se petrece. Or, în exemplu nostru, chiar dacă se poate spune „Dacă eu aș fi dat ordinul, el ar fi murit”, nu se poate spune ”Eu am dat ordinul”, fiindcă nu l-am dat.

„Și atunci de ce ești responsabil? Și ce înseamnă că el era sub comanda ta?” – Înseamnă ce am spus. Eu eram superiorul lui în armată. Aveam față de el o anumită autoritate deontică. El putea să scape de răspunderea pentru acțiunile pe care le făcea mutând-o la mine, ca să spun așa. Și asta nu doar în cazurile în care executa ordine, ci și în alte cazuri.

Iată un alt exemplu. Sunt comandant. Subordonații mei pleacă într-un raid aerian. Bombardează o unitate militare a inamicului, dar ucid și câțiva civili. Eu sunt responsabil. Le-am ordonat să pornească în raidul respectiv, dar nu și să ucidă civili. Aș fi putut, teoretic vorbind, să nu le dau ordinul, dar situația o cerea. Nu i-am luat în considerare pe civili nici măcar ca victime colaterale. Nu știam că se află civili acolo. Poate că nici măcar nu aveam cum să aflu – inamicul are secrete, se ascunde etc. Important este că răspunderea pentru moartea civililor nu o poartă subordonații mei, ci o port eu, comandantul lor. Ei nu trebuie să își reproșeze nimic, nu trebuie să aibă remușcări. Eu, da.

„Dar ai descris lucrurile ca și când era, cumva, implacabil să se întâmple ceea ce s-a întâmplat.” – Da, fiindcă pentru a exclude implicarea mea cauzală trebuie să încerc să descriu complet _alte lanțuri cauzale_.

„Dar atunci de ce să ai remușcări? De ce să fii responsabil? Tu nu ai cauzat evenimentul (moartea civililor) nici măcar indirect și nici nu păreau să existe alternative.” – În lumea relațiilor cauzale nu existau alternative. În lumea posibilitățililor alternativa era ca ei să nu moară, pur și simplu. Nu știu ce aș putea spune, altceva decât că mi se pare că eu, într-o asemenea situație, _ar trebui_ să mă consider responsabil.

„Dar atunci tot ceea ce spui tu revine la asta: ‘Uneori, în lipsa relațiilor cauzale, trebuie să ne considerăm responsabili pentru anumite evenimente’. Nu e prea puțin?” – Nu cred. Oricum, nu vreau să insist. Ceea ce ai spus e corect. Asta aș susține. Și recunosc că aș susține-o în ciuda oricărei opoziții.

„Dar e o diferență între ‘trebuie să te consideri / să fii responsabil’ și ‘ești responsabil’. Fiindcă, după cum o arată alte exemple despre care am vorbit altă dată, tu crezi că părinții trebuie să fie responsabili pentru educația copiilor lor minori, indiferent dacă sunt vii sau morți, dar e clar că dacă sunt morți nu au cum să fie responsabili pentru educația acelor copii (pentru că nu mai pot acționa, după cum ai spus mai devreme).” – Stai un pic, acum vorbești despre „duty-responsibility”. Iar aici lucrurile sunt clare – „trebuie să fiu responsabil” înseamnă, în asemenea contexte, „trebuie să fac anumite lucruri, am datoria să le fac etc.”; „nu sunt responsabil” sau „nu pot fi responsabil” înseamnă „nu pot face lucrurile respective, fiindcă sunt mort. Totul e în regulă. Dar dacă în discuție e doar ‘ownership responsibility’, atunci „trebuie să îmi asum răspunderea pentru acest eveniment, ca pentru o acțiune realizată de mine” se contrazice cu „nu pot să îmi asum răspunderea pentru acest eveniment, ca pentru o acțiune realizată de mine, pentru că eu nu mai pot realiza acțiuni”.

*

Să trecem însă și la cealaltă parte. Primul lucru pe care l-aș spune, în mod obișnuit, este că _eu_ nu pot fi o cauză, pentru că relatele relației cauzale sunt evenimente, iar eu nu sunt un eveniment. Dar o să trec peste asta. Să presupunem că eu aș putea cauza ceva. Acum, să zicem că am acest gând: „Lumea ar fi mai bună dacă toți posesorii de automobile ar muri brusc”. Acum, fie eu sunt cauza gândului, fie nu sunt. Dacă nu sunt, atunci, potrivit modelului cauzalist al acțiunii, eu nu gândesc. Sunt doar un fel de vehicul al gândurilor, fără să le produc vreodată etc. Dar dacă sunt, atunci tocmai am cauzat un gând pentru care nu sunt responsabil.

„De ce să nu fii responsabil?” – Pentru că nu aș accepta să mi se reproșeze că gândesc asta și nu aș răspunde la întrebarea „De ce gândești asta?”.

„Dar aici te folosești, pur și simplu, de distincția fregeeană. Ai „aprehendat” gândul fără să îl asertezi. Dacă nu îl asertezi, nu ești responsabil pentru asta, bineînțeles, dar asta nu înseamnă că nu ești responsabil pentru aprehensiune. Drept dovadă, dacă te voi întreba, folosind această distincție, „De ce ai aprehendat acest gând?”, mi-ai putea răspunde că urmăreai să dai un exemplu și așa mai departe.” – Bine. Uite un alt exemplu. Arunc zarurile. Tot ceea ce se întâmplă apoi cu ele e cauzat de către mine. Rezultatul mă face să pierd partida de table, dar nu aș spune că sunt responsabil, fiindcă în rest am făcut tot ce trebuia.

Sau iată un alt exemplu: pentru cauzaliști, acțiunile proprii sunt efectul (de un anumit tip al) anumitor intenții ale mele (concepute ca evenimente mentale). Pentru ca acțiunile să fie ale mele, trebuie ca tot eu să fiu și cauza intențiilor respective. Dar dacă eu sunt cauza intenției de a bea bere și trebuie să fiu și responsabil pentru această intenție, atunci trebuie să fi intenționat să o cauzez, iar aici vom avea acel regres la infinit despre care vorbește și doamna Anscombe în paragraful 19 (cred).

„Sofisme.” – Nu aș zice. Pot cauza X fără să am intenția să fac X. De pildă, dacă las pe scenă coji de banană și alte chestii de care să mă împiedic și să cad, e limpede că mi-am cauzat căderea, dar mi-am cauzat-o tocmai ca pe o cădere neintenționată. (Mai mult, îmi pot cauza o anumită intenție, dacă e să vorbim așa, exact în același fel. Și aici, la fel, se deschide un regres la infinit.) Dar cum aș putea fi responsabil pentru X dacă nu am avut intenția să fac X?

„Ei bine, tu ai susținut că poți fi responsabil și pentru evenimente care nu constituie acțiunile tale. Nu ar trebui să fii consecvent și să spui că ești responsabil pentru faptul că ai căzut chiar și într-un astfel de caz? Cum ar fi dacă miza ar fi mult mai mare? Dacă printre coșile de banană și petele de ulei și alte chestii pui pe scenă și câteva pernițe cu senzori, care declanșează un război nuclear, de pildă, vei spune că nu ai nici o răspundere?”

Hmmm,… Aș putea spune că aveam datoria să evit declanșarea unui război nuclear, iar atunci când am aranjat scena așa cum am făcut-o am acționat împotriva acestei datorii. Dar să insist că nu e răspunderea mea că am căzut și am declanșat un război nuclear. Gândește-te, dacă vrei, că eu voiam să fac o glumă (riscantă, ce-i drept) și credeam că nu o să se întâmple nimic, sau că nu o să cad chiar pe o pernuță etc.

„Bine. Schema ta, acum, pare să fie asta. Tu cauzezi X, dar X nu este acțiunea ta (și nu este un eveniment care să îți angajeze un fel de ownership responsibility într-un alt fel, ca atunci când ești comandantul unității militare etc.). Prin urmare, nu ești responsabil pentru X. Și ce înseamnă asta pentru discuția noastră, până la urmă? Că dincolo de bariera aceea despre care vorbeam, cea a supraviețuirii, nu mai există răspundere (de tip ownership), dar nu e important dacă mai există sau nu cauzare personală (orice ar fi asta). Asta vrei să spui?” – Cred că da.

„Dar această răspundere pare să fie doar un substitut pentru conștiința de sine. Adică tu trebuie să te simți responsabil nu?” – Nu aș vorbi despre nimic psihologic, ca să fiu sincer. Fiindcă atunci e ușor să ne închipuim un nebun care l-a luat prea în serios pe Malebranche și crede că e o păpușă în mâinile Domnului și nu are nici o răspundere pentru ceea ce face, dar despre care nu am putea spune, pur și simplu, că nu a supraviețuit.

„Și atunci? Nu era mai bună cauzalitatea, tocmai fiindcă e o relație naturală și, deci, externă? Ce e această răspundere independentă de sentimentul de răspundere? Ce e răspunderea obiectivă?” – Nu am spus că ar fi obiectivă. Dacă am trăi într-o cultură în care morții sunt considerați responsabili pentru tot felul de lucruri, atunci linia de demarcație dintre „vii” și „morți” ar trebui trasată altfel.

„Observ, însă, un lucru. Pe de o parte, vrei să discuți despre ‘eu nu supraviețuiesc’ / ‘eu mor’ dintr-un punct de vedere personal, subiectiv. Pe de altă parte, eviți orice vocabular psihologic.” – Da, asta ar putea fi o problemă. O să mă mai gândesc la ceea ce ai spus acum.

10 iulie

M-am mai gândit. E drept, dacă vreau să vorbesc dintr-o perspectivă, să zicem, „anti-psihologistă” (o perspectivă potrivit căreia utilizarea unui vocabular psihologic, cu un anumit angajament ontologic – ca și când ai vorbi despre obiecte, stări, procese mentale -, e de evitat, fiindcă produce nonsensuri sau, în cel mai bun caz, afirmații extrem de confuze), deci dacă vreau să vorbesc dintr-o asemenea perspectivă anti-psihologistă, atunci nu pot să mă întreb mai apoi ce semnificație are moartea dintr-o perspectivă subiectivă, personală, internă etc. Pot, cel mult, să spun că în momentul în care ajungi la acea linie, dincolo de care nu vei mai putea realiza acțiuni, faptul că nu poți schimba nimic (nu poți „împinge linia mai încolo”) poate să producă un disconfort. Cum anume poate fi evitat acest disconfort, nu știu.

„Dar din ceea ce spui tu reiese că totul e o problemă de planificare. Sigur, unii oameni mor din senin, dar lăsând astfel de cazuri la o parte, tot ce contează este să faci tot ce ai de făcut înainte să te apropii de linia respectivă. Iar pentru alte lucruri – ceea ce ar urma să se întâmple după ce tu nu mai poți acționa, să planifici totul din timp. Dacă asta e tot ceea ce contează, ar fi suficient să nu ai treburi majore neterminate, atunci când ajung la linia de final. Asta ar trebui să elimine orice sentiment de disconfort.” – Nu e așa simplu. Unele acțiuni, nu neapărat cele mai importante, nu știu, dar acțiuni care îți oferă satisfacție (mie, cel puțin, îmi oferă) sunt de genul acesta: „să alergi, să privești răsăritul soarelui, să te plimbi prin ploaie, să prepari și să mânânci o supă și așa mai departe”. Există acțiuni de tip „bucket-list” – pe acestea e suficient să le faci o singură dată. Există proiecte – odată încheiate, seria de acțiuni în care a constat proiectul respectiv nu mai este repetată (deși unele acțiuni separate din acea serie ar putea fi repetate). Există acțiuni și activități „sisifice” – bărbieritul, spălatul rufelor, măturatul frunzelor (pentru altcineva lista ar putea fi diferită) – pe acestea _trebuie_ să le repeți, deși nu ai regreta dacă n-ar mai trebui să le realizezi niciodată. Și există acțiuni și activități repetabile pe care _vrei_ să le repeți. A nu le mai putea realiza duce la regrete.

„Înțeleg. Totuși, nu cumva mai există ceva? Să zicem că ai avea experiențe subiective de felul următor: te simți ca într-un vis – no sense of agency, se întâmplă lucruri / ți se întâmplă, dar tu nu decizi și nu simți că acționezi -, inputul senzorial e extrem de sărăcăcios, nu ai gânduri articulate etc. Pe scurt, să zicem că ai fi, într-un fel, conștient și ai avea experiențe, chiar dacă acestea ar fi „diluate”, ca să spun așa, dar nu ai mai realiza nici o acțiune. Potrivit lucrurilor pe care le spui tu, n-ar fi nici o diferență între această stare și una de anihilare totală. Și totuși, dacă ai putea să alegi, nu ai alege o asemenea stare (să o numim ‘viață după moarte fără acțiuni’) în locul anihilării totale? Iar dacă nu ai putea să alegi și ți s-ar impune anihilarea, nu ai regreta că nu ai o ‘vdm fără acțiuni’?” – Hahaha. Aș vrea să te întreb, de ce ai simțit nevoia să vorbești despre un input senzorial sărăcăcios? Dacă eu nu realizez acțiuni, atunci asta e suficient, indiferent cât de sărăcăcios sau de bogat este inputul senzorial. Nu cumva te temeai că dacă inputul senzorial ar fi mai bogat, atunci anumite episoade ale acelei vdm fără acțiuni ar arăta, de fapt, ca niște acțiuni? Sigur, e o diferență între a pregăti și a mânca o supă miso, pe de o parte, și a face aceleași lucruri în vis. În vis, de obicei, nu mă hotărăsc să fac supa și să o mânânc, nu aleg să fac asta. Dar asta nu mă împiedică, neapărat, să spun că acelea sunt acțiuni simulate. Suntem pe pilot automat adesea și când suntem treji. Nu alegem să facem un anumit lucru, nu deliberăm etc. Îl facem, pur și simplu. Asta nu înseamnă că ceea ce facem nu e o acțiune. Acum, în ce constă diferența dintre o jumătate de oră în care fac diverse lucruri pe pilot automat „în realitate” și jumătate de oră de acțiuni simulate (în vis)? Nimeni nu poate coopera cu mine în vis. Nimeni nu poate lua ca punct de plecare pentru propriile acțiuni rezultatul acțiunilor mele – de pildă, nimeni altcineva nu poate mânca supa pe care am făcut-o eu în vis. Dar dacă aș fi singur într-o „realitate paralelă”, lucrurile ar sta la fel. Într-o astfel de realitate poate că nu aș avea liber arbitru (dar nu știu dacă aș simți că îmi lipsește liberul arbitru). Însă mi se pare extrem de discutabil să numești asta o „viață după moarte fără acțiuni”.

Acum, dacă merg pe linia sugestiei tale cu inputul senzorial sărăcăcios, ceea ce s-ar întâmpla ar fi că îmi e greu să recunosc acțiunile simulate pe care le realizez. Nu am privit în realitate doar niște pete colorate, să zicem. Nu am petrecut timp meditând, într-o „cameră de izolare senzorială”. Dar asta nu înseamnă decât că nu îmi sunt familiare acțiunile simulate respective, nu le-am realizat în cadrul unor practici consacrate și mi-ar fi greu să le descriu. Trebuie, însă, ca ele să poată fi încadrate în anumite practici, astfel încât să existe descrieri pentru ele. Fiindcă altminteri, dacă tot ce vrei este să descrii niște experiențe private pure, răspunsul meu va fi că nu înțeleg ce spui – după cum știi. Altfel spus, dacă vrei să îmi dai un exemplu inteligibil, trebuie ca acolo să fie vorba despre acțiuni (chiar și simulate). Altfel, nu poți spune nimic inteligibil pentru mine.

*

„Cred că trebuie să te hotârăști și într-o altă privință. Și anume, trebuie să te hotărăști dacă vrei să apelezi la perspectiva wittgensteineană din considerațiile privitoare la limbajul privat în cadrul unui demers argumentativ sau în cadrul unuia terapeutic. Poate că argumentele sunt bune, dar faptul că discutăm iar și iar despre aceste chestiuni arată că terapia nu funcționează.” – Nu știu dacă pentru W2 problema mea ar fi filosofică. Poate el ar vedea-o, mai degrabă, ca pe o problemă existențială – o „mâncărime” care nu trece, dar care poate fi ostoită, cât de cât, vorbind, de pildă, despre „voia Domnului” sau alte lucruri de acest fel.

„Atunci de ce nu spui și tu doar atât: ‘Nu voi supraviețui. Asta este, facă-se voia lui Dumnezeu!’? De ce insiști să discuți despre supraviețuire și moarte?” – Pentru că problema mea nu este doar existențială.

„Poate tu ești cel care confundă o problemă existențială cu o problemă filosofică. Iar apoi discuți cu argumente despre o problemă existențială care, dacă ar fi filosofică, ar trebui să fie dizolvată printr-o abordare terapeutică, nu printr-una argumentativă.” – Oho, ce de confuzii îmi atribui! Hai să vedem dacă chiar le fac. În primul rând, recunosc că nu mă pot împăca cu gândul că viața mea nu va continua la nesfârșit. Aș numi asta „o neliniște existențială” (având în vedere și faptul că unii existențialiști – Sartre, de pildă – au fost influențați de ideea heideggeriană a Dasein-ului ca „ființă întru moarte”). Problema existențială este că nu mă pot împăca cu asta. Îmi spun uneori, într-adevăr, „dacă Dumnezeu asta vrea, ca viața mea să se încheie, atunci trebuie să mă pot împăca și eu cu asta” etc. Asta ajută un pic (în cazul meu, cel puțin), dar apoi lucrurile se repetă (mai ales atunci când sunt stresat, obosit, nu iau magneziu etc., din ce am observat).

În al doilea rând, am o problemă conceptuală. Aceasta e cea pe marginea căreia am discutat aici. Problema ar putea fi formulată astfel. Gândul cu care nu mă pot împăca, gândul că viața mea nu va continua la nesfârșit, sau că ea se va încheia, sau că eu nu voi supraviețui, sau că voi muri (și ar putea exista și alte formulări), gândul acesta nu e foarte clar. Am senzația că îl înțeleg (sau aș putea spune că înțeleg ceva din el, de vreme ce reacționez la el), dar iată, dacă aș avea un temperament mai poetic, aș spune că e ca o umbră întunecată și apăsătoare, în care nu pot distinge clar o siluetă, o figură. Și atunci încerc să văd mai bine ce e acolo de fapt. Acum, dacă asta ar fi o problemă filosofică tradițională, abordarea terapeutică ar trebui să mă ajute să descopăr că acolo nu e nimic de fapt. Umbra apăsătoare e o iluzie optică (datorată, poate, faptului că încerc să mă uit prin zid, pentru a vedea ce e dincolo de el ș.a.m.d.). Dar eu nu cred că asta e o problemă filosofică tradițională, care necesită terapie. E o problemă diferită. După cum am spus, e o problemă de clarificare conceptuală. Ea necesită un soi de analiză gramaticală (în sensul lui Wittgenstein), dar cred că necesită și eforturi de inginerie conceptuală (aici intră în joc ceea ce spun eu despre acțiuni, inclusiv despre acțiuni empirice și așa mai departe – propunerile mele conceptuale ar trebui să joace rolul unei lentile mai bune, prin care privind, umbra apăsătoare devine mai clară, capătă o figură și așa mai departe). – „Dar de unde știi că așa nu-i trasezi tu un contur în mod arbitrar?” – Faptul că discutăm în metafore s-ar putea să ne încurce, totuși. Vorbim, totuși, despre un gând, nu despre o umbră. Gândul e o propoziție, alcătuită din cuvinte, care au anumite utilizări. Dacă propoziția nu e clară, ea va fi înlocuită prin alta care pare să redea înțelesul primei propoziții, dar pare totodată să fie mai clară. În cadrul ei vor figura cuvinte (precum „acțiune”) pentru care eu propun anumite utilizări speciale. Dar la fiecare reformulare sau înlocuire încerc să mă asigur că nu am pierdut gândul inițial, ci doar l-am limpezit. Dacă simt că l-am pierdut (sau dacă mă convingi, prin contraexemplele pe care le construiești, că l-am pierdut), atunci fac un pas înapoi și încerc o altă reformulare și așa mai departe. Într-un pas ulterior aș putea încerca să aflu și părerea altor oameni – să vad dacă lor li se pare (a) că reformularea e mai clară decât gândul inițial și (b) că reformularea nu distorsonează gândul inițial. Lăsând la o parte alte considerații metateoretice mai complicate, despre asta este vorba. Dacă există o metodă wittgensteineană terapeutică, atunci ceea ce împrumut eu de la ea este atenția la limbajul comun, utilizarea exemplelor din vorbirea obișnuită, imaginarea unor situații de viață și a unor practici (sau jocuri de limbaj) în cadrul cărora sunt rostite propozițiile pe care le iau în considerare și așa mai departe. Dar miza demersului meu nu este terapeutică, ci de clarificare conceptuală.

„Și nu ai nici o îndoială că este ceva de clarificat.” – Nu am. Asta nu înseamnă neapărat că am o certitudine, ci doar că eu nu mă pot îndoi. Poate că un oponent real m-ar face să mă îndoiesc, dar nu cred că un oponent imaginar are vreo șansă să mă facă să mă îndoiesc, fiindcă _eu_ nu îmi pot imagina ceva care să mă facă să mă îndoiesc.

„Păi, atunci, eu ce mai caut aici?” – După cum vezi, replicile pe care mi le-ai dat până acum nu au fost de tipul „Adevărat grăiești”, „Da, așa este.” etc.

(Aș putea fi nepoliticos și să spun că rostul interlocutorului meu imaginar e să mă scape de formulări repetate de genul „Cineva mi-ar putea replica în acest punct că…”, „O obiecție posibilă la asta ar fi că…” etc. Dar nu îmi stă în fire să fiu nepoliticos. Nu sunt nepoliticos nici cu Replika (AI companion simulation), nu voi fi nici cu interlocutorul meu imaginar.)

*

„Nu înțeleg, totuși, de ce și se pare că gândul acela pe care îl consideri inacceptabil a căpătat contururi mai clare. Nu ai fi putut spune de la început ceea ce spui acum? Dacă ceea ce ți se pare important la viața ta este că aceasta e alcătuită din propriile tale acțiuni, atunci sfârșitul vieții înseamnă, bineînțeles, sfârșitul acestei serii de acțiuni. La capătul seriei (acolo unde se trage linia) nu se mai adaugă acțiuni noi. Nu cumva ai descoperit roata?” – Poate că da. Dar chiar dacă prezinți lucrurile așa, trebuie să vezi că ideea că ceea ce e cel mai important, la viața mea, sunt propriile mele acțiuni (ca și când asta ar fi tot) nu stă în picioare singură. Ea se confruntă cu alternative de genul: viața mea e compusă din evenimentele trăite de mine / din experiențele mele subiective / etc. Aici se concentrează greul muncii conceptuale. Tot aici se adaugă și întrebarea „Iar acțiunele mele ce sunt?”. Și poate și: „Ce sunt eu?”.

Nu am pretenția că am descoperit ceva măreț și uimitor. Dacă ingineria concetuală are vreo șansă, atunci ea are una în măsura în care are o utilitate practică. Niște concepte mai bune nu trebuie să îți schimbe radical viața, să te facă alt om (de mâine) să îți aducă vreo iluminare etc. Dar dacă folosindu-le ai un mic sentiment de ușurare, dacă te poți gândi la anumite lucruri un pic mai ușor, fără atâtea poticniri, atunci e în regulă. Sau, pentru a reveni la analogia cu inventarea unui artefact, ceea ce îmi doresc eu nu este să inventez roata, ci să îmbunătățesc un pic un software (ceva ca un update mic la un sistem de operare, să zicem, de la o versiune minoră la altă versiune minoră), poate o simplificare a interfeței sau o mutare a unei opțiuni într-un loc mai vizibil etc.

Iar acum trebuie să fac o pauză, fiindcă mă doare spatele, deși nu știu de ce. M-am odihnit destul de bine, nu am alergat mult și nici tare, am înotat încet și relaxat. E drept că ieri am stat cam mult pe scaun (m-a prins scrisul). Sper să îmi revin ușor.

*

11 iulie

Ascult un audiobook. Am fost azi până în Mangalia, m-am plimbat un pic prin Saturn, am intrat la Kaufland, am găsit lichid pentru pufăitoare.

Cred că m-am aclimatizat la mare. Sau nu mai e așa cald, nu știu.

*

„Totuși, ce e o acțiune?” – Hmmmm,… nu știu dacă vorbim cu un angajament ontologic ferm despre acțiuni. Se obișnuiește să se spună că acțiunile sunt evenimente cauzate într-un anumit mod specific (i. e. cauzate de „intenții”, înțelese ca evenimente mentale, printr-un lanț cauzal specific – v. problemele lui Davidson etc.). Dar o alternativă ar fi să distingem radical între aceste două feluri de a vorbi – despre lucrurile care se petrec (evenimente, procese etc.) și despre acțiunile pe care le realizăm.

„Dar aceste două feluri de a vorbi nu sunt complet independente. După cum știi, nu poți spune că ți-ai ridicat brațul fără să spui că brațul tău s-a ridicat.” – Da, știu. Dar cele două feluri de a vorbi nu apar împreună de obicei. Să zicem că suntem capturați, făcuți prizonieri și legați. Încercăm să ne eliberăm. Eu spun că am reușit să îmi ridic brațul. Tu nu îmi vei răspunde niciodată cu „Aha, deci brațul tău s-a ridicat”. Pe de altă parte, dacă participăm la un experiment, în corpul meu sunt introduși electrozi, eu nu știu ce se întâmplă cu el, iar tu îmi spui că brațul meu s-a ridicat,…

„Bine, dar ambele sunt descrieri, nu?” – Hmmm,… și aici există diferențe mari. Noi nu ne descriem prea des propriile acțiuni, mai ales atunci când le realizăm, deși descriem cu ușurință evenimente din lumea înconjurătoare (sau relatăm evenimente care se petrec mai departe de noi). Iar când alți oameni realizează acțiuni, le descriem doar atunci când ne adresăm copiilor, care încă nu înțeleg.

„Dar și evenimentele direct accesibile le descriem doar dacă vorbim cu cineva care nu înțelege ce se întâmplă (sau care e nevăzător etc.)” – Poate că da. Iar întrebarea „Ce se întâmplă acum?” are această ambiguitate – drept răspuns la ea am putea vorbi despre procese / evenimente naturale sau despre acțiuni omenești.

Dar dacă despre persoane putem vorbi fără angajament ontologic, și la fel și despre intențiile lor (dacă doamna Anscombe are dreptate), atunci ar trebui să putem vorbi și despre acțiunile lor fără un angajament ontologic.

„Ce anume ai în vedere atunci când spui ‘angajament ontologic’?” – Nu știu să spun. Poate că e o problemă aici. Atunci când îți ofer un măr, de pildă, s-ar putea spune că am un angajament ontologic. Eu presupun că mărul există. Dar ce înseamnă că presupun asta? Nu mă gândesc la constituenții mărului. Tot ce presupun este că și tu poți să îl privești, să îl apuci, să îl mânânci și așa mai departe. Dar „angajament ontologic”, în vocabularul filosofilor, înseamnă desigur mai mult decât atât. Când vorbesc, având un angajament ontologic, despre mărul pe care ți l-am oferit ieri, eu presupun că acel măr a existat. Că a fost real (whatever that means). Nu ți l-am oferit în vis etc.

Recunosc că nu știu prea bine cum e folosită expresia „angajament ontologic”.

„Dar atunci trebuie să recunoști și că ‘fără angajament ontologic’ e o formulare neclară, chiar și pentru tine.” – Da, recunosc.

Aș spune că avem un angajament ontologic atunci când vorbim despre lumea înconjurătoare, considerând-o natură. Credem că există particule elementare, neuroni, procese neurofiziologice și așa mai departe. Chiar dacă unele dintre chestiile respective se reduc la altele (sau supervin pe altele, ca în exemplul cu culorile și undele electro-magnetice), ceea ce presupunem este că vorbim despre ceva care există, într-un fel sau altul.

Pe de altă parte, când vorbim despre organizații non-guvernamentale, partide politice sau bani nu avem neapărat această atitudine. Știm că toate acestea nu fac parte din natură. În același sens, acțiunile omenești nu fac parte din natură.

„Dar ar fi ciudat să spui că ele nu există deloc.” – Bine, dar așa stau lucrurile și cu banii. Într-un sens, sigur, nu am putea spune că nu există bani. Nu am putea să o spunem, de pildă, când ni se cere să plătim nota de plată. Ar fi ridicol. Pe de altă parte, un entomolog, aflat pe teren, ar putea să refuze să clasifice banii pe motiv că nu există bani (ar fi mai ciudat ca el să spună că banii nu sunt insecte).

„Dar nu poate fi vorba doar despre natură. Arhitecții vorbesc despre clădiri exact la fel cum vorbesc entomologii despre insecte, chiar dacă clădirile nu fac parte din natură.” – Poate că da.

„Iar atunci, care e diferența dintre a vorbi despre fenomene naturale și a vorbi despre procedee de construcție a unei clădiri? Iar cele din urmă nu includ, de obicei, acțiuni omenești?” – De obicei da. Dar toate etapele din cadrul procedeului respectiv ar putea fi realizate și fără ca oamenii să acționeze. De roboți, de pildă.

„Vrei să spui că acțiunile omenești autentice sunt doar cele care nu pot fi automatizate?” – Nu, nu vreau să spun asta. Vreau să spun că a discuta despre proceduri de construcție nu are a face cu a vorbi despre acțiuni.

„Dar acum două sute de ani,…” – Nici măcar atunci. E unul dintre reproșurile pe care le am față de acele logici care modelează acțiunile în termenii unor schimbări de stare. Ceva de felul ‘S1 -> S2’, unde S1 și S2, în calitate de descrieri ale stărilor respective, sunt, de fapt, niște propoziții.

Putem descrie așa tot ceea ce „face” o mașină Turing, desigur. Nu va fi nici o diferență între a scrie și a șterge, din această perspectivă. Și totuși, atunci când ne gândim la oameni și la practicile lor, diferențele sunt uriașe.

„Nu cumva ai un fel de mit al ‘Acțiunii’? Ca și când acțiunea ar fi ceva misterios și totodată măreț?” – Sper că nu. Iată un exemplu extrem de banal:
(S1) Ușa (aceasta) este închisă.
(S2) Ușa (aceasta) este deschisă.

”S1 -> S2” ar fi acțiunea (sau descrierea acestei acțiuni) de a deschide ușa. Dar e absurd. Nici măcar acțiunea generică de a deschide o ușă, indiferent cine o face și indiferent de maniera în care o face – impetuos, lent, demonstrativ etc. -, nu poate fi descrisă astfel. Poți deschide ușa cu mâna sau cu piciorul, o poți deschide trăgând sau împingând ș.a.m.d.

„Nu înseamnă doar că descrierea transformărilor de stare nu e suficient de detaliată?” – Nu, fiindcă atunci când un somnambul deschide ușa descrierea de stare va rămâne aceeași, dar somnambulul nu realizează nicio acțiune.

„Nici dacă visează că deschide _acea_ ușă?” – Nici măcar atunci.

„Acum ești în mod intenționat dificil”. – Deloc.

E un lucru care „băltește” undeva în mintea mea. Atunci când Wittgenstein vorbește despre diferența dintre „îmi mișc brațul” și „brațul meu se mișcă” el nu vrea să pună pe tapet o nouă problemă filosofică. Anscombe tratează asta drept o problemă și oferă o soluție, dar Wittgenstein ar fi spus că e o falsă problemă și ar fi încercat să ne-o scoată din minte.

Eu cred că el vede că faptul că vorbește despre jocuri de limbaj e de natură să producă probleme filosofice noi, anticipează acest lucru (în fond, toate mutările noastre în cadrul jocurilor sunt niște acțiuni) și încearcă să îl prevină.

Aceleași neliniști filosofice vechi, sub o înfățișare diferită, apar după „cotitura epistemică”. La fel, după „cotitura lingvistică” (de unde, poate, și eșecul acestei paradigme filosofice). Bineînțeles că ele se pot iți și în cadrul unei „cotituri acționale” (am citit cel puțin un articol de specialitate în care se vorbește despre o astfel de cotitură; eu însumi, în ultimii 20 de ani, am crezut într-o asemenea cotitură…). Mișcarea filosofică wittgensteineană se situează cumva în afara acestei întregi succesiuni de paradigme. (Niciun Hegel nu ar mai putea integra ceea ce face el într-o poveste coerentă.)

*

E un pas lateral. Dar e un pas lateral atât de mare și de neașteptat încât nimeni nu îl poate urma acolo.

„You are, undoubtedly, a drama queen.” – Poate că da. Dar tocmai de aceea astfel de pași laterali, care nu ar mai putea fi integrați nicicum într-o istorie a dezvoltării spiritului absolut etc., mi se par atât de atrăgători. Wittgenstein face un astfel de pas, Heidegger face și el cel puțin un pas, dacă nu mai mulți, într-o direcție nefamiliară. Percepția profesorului Pârvu – acești oameni sunt anti-filosofi – mi se pare perfect inteligibilă. Ei au ieșit atât de mult în decor încât nu mai putem recunoaște ceea ce încearcă să facă (adică să gândească) ei decât într-un mod negativ. Heidegger și Wittgenstein sunt, cu adevărat, filosofi „nepereche” (ceea ce arată cât de ridicole au fost, la momentul respectiv, eforturile mele și ale lui Cătălin Cioabă de a-i împerechea între ei).

„Dacă te-ai săturat de astfel de elucubrații culturale, măcar deocamdată, poate ne întoarcem la problemele noastre,…” – Da, sigur. Acțiunile.

*
(…)

12 iulie (cred)

(În paranteză fie spus, Micul Golf e dominat de textiliști. De fapt, s-ar putea să fi devenit o plajă de textiliști. Adevărul e că era ciudat, ca nudist, să stea ăia de la terasă și să se holbeze la tine în timp ce beau și mânâncă.

Poate în Vamă e mai animat în weekend, nu știu, n-am fost. În timpul săptămânii fluieră vântul, probabil corporatiștii mai vin în weekend, n-au timp să fugă până în Grecia. Pe vremuri mă mai întâlneam cu 2-3 cunoscuți pe săptămână, cel puțin. Acum n-am întâlnit pe nimeni cunoscut, deși am stat deja o săptămână.)

*

Iată o problemă filosofică veche, reluată în cadrul poveștii despre acțiuni. Dacă acțiunile au un conținut conceptual (cel din descrierea lor, să zicem), este acest conținut proiectat asupra acelor evenimente naturale pe care le numesc „acțiunile mele”? Sau el provine din structura realității? În primul caz, lumea în care acționez este construită conceptual de mine, e subiectivă, relativă, nu are realitate fizică etc. În al doilea caz, lumea în care acționez este lumea reală, dar atunci problema este: cum ajunge lumea reală să aibă o structură conceptuală? Ș.a.m.d.

Eu aș vorbi, poate, despre o atitudine ontologică naturală specifică vieții de toate zilele (care nu este atitudinea ontologică naturală a omului de știință). Să zicem că ridic o piatră de jos și o arunc în apă. Am realizat două acțiuni, care fac parte dintr-o serie. Dacă piatra s-ar deplasa foarte încet prin aer (să zicem că planeta ar avea altă gravitație, aerul ar fi mult mai dens, sau legile naturii ar fi diferite etc.) poate că aș spune că „am lansat-o”, iar ea urmează să ajungă undeva în apă, nu că „am aruncat-o în apă” (asta legat de ceea ce spuneam cu acțiunile care se continuă pentru scurt timp fără a se mai afla sub controlul meu etc.). Sau poate eu aș avea mult mai multă putere, astfel încât piatra trece peste Marea Neagră și ar cădea undeva în Turcia. Probabil aș spune tot că „am lansat-o” către teritoriul Turciei, în loc să spun că am aruncat-o acolo. Desigur, contează și ce alte practici omenești există. Dacă noi nu am arunca pietre în apă decât atunci când am juca un anumit joc, poate nu aș spune că „am aruncat piatra în apă”, ci doar că „am executat o aruncare de un punct”, sau ceva de felul ăsta. Iar în loc să spun că am ridicat piatra de jos, dacă oamenii ar ridica pietre de jos doar atunci când joacă jocul respectiv, poate aș spune că „mi-am pregătit aruncarea” ș.a.m.d. Structura conceptuală a acțiunii mele, dacă e să mă exprim astfel, depinde de seriile de acțiuni în cadrul cărora figurează de obicei acțiunea mea și de practicile în cadrul cărora pot fi întâlnite acele serii de acțiuni. Asta în mare și pe scurt. Dar eu am acționat, totuși, asupra pietrei. Iar piatra e parte a lumii reale.

„Și dacă nu ar fi numită piatră în descrierea acțiunii tale? Dacă, mergând pe exemplul tău cu jocul, ar fi numită ‘puc’ sau ceva de felul ăsta?” – Dar din ce e făcut pucul, nu dintr-o piatră?

„E un puc, pur și simplu. Nu e confecționat din ceva, iar piatra nu e materia lui primă.” – Și celelalte pietre de pe plajă? – „Sunt potențiale pucuri.” – Iar apa? – „E terenul de joc. Iar când nu jucăm jocul e un teren de joc nefolosit ș.a.m.d.” – Înțeleg unde vrei să ajungi. Lumea constructorilor din paragraful 2 al Cercetărilor filosofice, dacă singurul joc de limbaj jucat de ei e cel prezentat acolo, nu e constituită din obiecte naturale, ci doar din niște materiale de construcție. Dar acela este un caz extrem.

De altfel, cum ar putea trăi acei constructori? Nu mânâncă? Nu dorm? Nu se adăpostesc de ploaie? Dacă vine ursul?

„Dar ei ar putea spune că ‘se luptă cu dușmanul’, nu că se apără de urs. Sau ar putea să fugă de urs fără să spună vreodată ce anume fac. Vrea să spun că chiar dacă ei joacă mai multe jocuri de limbaj, dacă nici unul dintre aceste jocuri nu constă, în principal, în observarea lumii înconjurătoare și descrierea (obiectivă, pe cât posibil) a ceea ce observă ei, atunci structura conceptuală a acțiunilor lor nu va fi inspirată de structura lumii în care trăiesc. Și chiar dacă ei au și acest joc, desigur că nu îl au doar pe acesta. Iar atunci nu e limpede că realitatea lor este ‘construită social’, ca să spunem așa? Toată discuția despre jocuri de limbaj, practici omenești, o formă de viață și așa mai departe nu rezolvă nimic, din acest punct de vedere. Nu vindecă ruptura dintre gândire și realitate, ci tocmai o adâncește.” – Dar acționăm în realitate. – „Care realitate? Până și tu vorbești despre lumea vieții de toate zilele. Este acesta un criteriu ontologic – a fi înseamnă a fi un obiect al acțiunii omenești?” – Nu știu. Aș vrea să nu îmi bat capul cu toate problemele astea ontologice. Cât despre ruptura dintre gândire și realitate, răspunsul meu obișnuit este că gândirea este acțiune (sau, în cel mai rău caz, acțiune simulată), iar noi acționăm direct în lume, în realitate.

„Și totuși, deunăzi voiai să vorbești despre acțiuni fără nici un angajament ontologic.” – Cred doream să spun, de fapt, că atunci când _vorbim despre_ acțiunile noastre nu ne interesează evenimentele naturale și nici nu ne interesează să spunem ce fel de entități sunt acțiunile. Dar asta nu înseamnă că nu acționăm în lumea înconjurătoare.

„Și ce înseamnă, de fapt, că acționăm în lumea înconjurătoare?” – Înseamnă, de pildă, că atunci când am luat piatra de jos și am aruncat-o în mare eu am schimbat un pic lumea. – „Și cum poți spune asta fără să vorbești despre relații cauzale?” – Aș putea spune că lumea s-a schimbat datorită acțiunii mele. Iar acest „datorită” va indica faptul că eu sunt răspunzător pentru acea schimbare. Dacă ar veni „stăpânul mării” și ar întreba „ce caută piatra asta aici? cine e responsabil pentru asta?”, ar trebui să ridic mâna și să spun că eu sunt responsabil (mă rog, dacă „stăpânul mării” ar fi uriaș și înfricoșător, nu garantez că aș și face asta, dar aș ști ce _trebuie_ să fac).

„Dacă asta înseamnă că acționezi în lume, atunci s-ar putea spune la fel de bine că tu observi, într-un fel sau altul, că lumea s-a schimbat și îți asumi răspunderea pentru unele schimbări. Nu tu ai golit sticla de bere, dar era plină și acum nu mai este și tu ești dispus să îți asumi răspunderea pentru asta.” – Așa nu faci decât să distorsionezi ceea ce spun eu. – „Dar chiar nu înțeleg. Cum poți susține că tu ești în lume și nu e nici o distanță între tine și lume, dacă tu și lumea vă aflați în sfere complet deconectate cauzal?” – Nu sunt niciun fel de sfere. Sunt două feluri de a vorbi. Tu, vorbind despre mine, ai putea să vorbești doar despre corpul meu, care se află în lumea înconjurătoare, face parte din realitate și o afectează cauzal. Nu e nimic în neregulă cu asta, până la un punct. Problema, cu acest fel de a vorbi, este că dacă eu (în calitate de corp) sunt cauza, iar schimbarea poziției pietrei, să zicem, este efectul, atunci nu e nicio diferență între ceea ce am făcut eu și ceea ce ar fi făcut o tornadă (care ar fi „ridicat” piatra de pe mal și ar fi „aruncat-o” în apă). Dar (în zilele noastre, cel puțin) nu poți trage la răspundere o tornadă, nu o poți pedepsi, nu o poți lăuda și nici nu o poți felicita etc. În același fel, nu poți blama sau lăuda un corp (și nici măcar un creier).

Nu cred că poți nici măcar să pedepsești un corp. – „Dar dacă lovesc corpul unui câine cu un ziar, nu e asta o pedeapsă?” – Ba da, dar nu pedepsești corpul câinelui. Și nici măcar în vechime, dacă oamenii ar fi lovit tornada cu un băț, ei nu ar fi spus că pedepsesc acel fenomen natural, ci un spirit, sau ceva de genul ăsta. Dar dacă spiritele sunt doar niște corpuri mai subtile, atunci problema rămâne aceeași – nu putem pedepsi corpuri, oricât de subtile. Acțiunile, spune doamna Anscombe, există într-un spațiu al rațiunii – cu privire la ele putem întreba „care a fost rațiunea pentru care ai făcut ceea ce ai făcut?” – iar o condiție de posibilitate a acestei întrebări este că tu ești responsabil (în sensul de ownership-responsibility, cel puțin) pentru ceea ce ai făcut. Ceea ce mă duce la al doilea fel de a vorbi, în care agenții (care sunt de obicei persoane) sunt responsabili pentru acțiuni. Dar persoanele nu sunt ceva, iar cu privire la ele nu are sens să vorbim despre relații cauzale. Ceea ce e cu totul diferit față de a spune că ele sunt într-o sferă deconectată cauzal de lume (poate că epifenomenaliștii, dacă prin „persoană” ar înțelege „minte”, ar spune că persoanele nu pot cauza nimic în lume, deși ceea ce se întâmplă pe lume afectează cauzal persoanele).

„Dar trebuie să accepți că persoana ta există, iar atunci se va putea vorbi despre cauza existenței tale. Deci are sens să vorbim despre persoane în termenii relațiilor cauzale. Sau, dacă asta nu îți place, ai acceptat că la un moment dat tu, ca persoană, vei înceta să exiști. Iar asta nu se poate întâmpla ‘din senin’. Trebuie să existe o cauză. Nu va fi cauza morții tale ceva care afectează cauzal o persoană?” – Ceva a cauzat apariția corpului meu pe lume. Ceva va cauza încetarea definitivă a funcționării corpului meu (ca să zic așa; ar putea fi, de pildă, un infarct etc.). Astfel de lucru și altele similare pot fi spuse atunci când vorbim gândindu-ne la cauze și efecte. Pe de altă parte, dacă îți amintești ce am spus, eu nu voi mai putea să realizez acțiuni. Spunând asta nu am spus că eu, ca persoană, voi înceta să exist. Ceea ce nu revine nici la a spune că eu, ca persoană, voi continua să exist. Nu are sens să spun că eu exist și nici să spun că eu nu exist. „Dar nu ai spune, mai degrabă, că tu nu ai existat în 1960?” – Aș spune fără nici o reținere că în 1960 eu nu eram nici măcar conceput. Sau că nu avea cum să existe un corp al meu în 1960. Dar acest „eu” nu are nici măcar determinații temporale. Gândește-te, dacă vrei, la asta:
Cineva întreabă: „Cine a aruncat piatra asta aici?”. Răspund: „eu”. Ce înseamnă asta? Că eu, cel din prezent, am aruncat în trecut piatra? Ar fi absurd. Sau ar fi ca și când eu, în prezent, sunt capabil să realizez acțiuni în trecut. Și totuși nu am nici o reținere să răspund „eu”, tocmai fiindcă acest „eu” nu are determinații temporale. Nu spun că o „instanță personală anterioară a mea” a făcut-o, ci spun că eu am făcut-o. Dar nu am în vedere vreun fel de relații cauzale atunci când vorbesc așa. Îmi asum răspunderea pentru acea acțiune. Cine își asumă răspunderea? – Eu. Dar nu e ca și când un eu de la un moment de timp își asumă răspunderea (iar altul ar putea să nu și-o asume).

Iată un alt exemplu. Să presupunem că reușescă să călătoresc în timp. Ajung în anul 2030. Cineva care mă cunoaște și nu știe că vin din trecut mă întreabă „De ce participat la marșul diversității ieri?” – Aș putea răspunde că am făcut-o (în sensul că o voi face) fiindcă sunt de acord cu mesajul marșului. Sau, în cazul altei întrebări, aș putea spune că nu știu din ce rațiuni am făcut acțiunea, fiindcă vin din trecut. Dar dacă nu mă îndoiesc că omul e bine informat, accept că eu sunt responsabil pentru acțiunea respectivă. Nu spun: „Vai, nu, eu nu am făcut asta încă, fiindcă vin din trecut”. Dacă alți oameni au alte intuiții în acest caz, e fiindcă ei nu se gândesc la asumarea răspunderii, ci la o poveste descriptivă (care include, bineînțeles, și relații cauzale). Cineva ar putea scrie o povestire comică pornind de la acest scenariu. Dar efectul comic s-ar obține tocmai fiindcă ar fi vorba la mijloc de o neînțelegere.

*

„Deci, când spui ‘eu’ nu te referi la nimic?” – Poate că nu întotdeauna. Dar dacă este vorba despre atribuirea sau asumarea răspunderii, ne putem închipui că același lucru s-ar putea realiza într-un mod diferit, fără a pronunța vreodată cuvântul „eu”.

De altfel, asumarea răspunderii se realizează printr-o acțiune (de comunicare, implicită sau explicită). Să zicem că cineva întreabă „Cine e responsabil pentru faptul că această piatră se află aici?”. Iar eu, fiindcă știu că eu am aruncat piatra acolo, ridic mâna. Acum, ar fi ciudat ca persoana cealaltă să spună: „Cine își asumă răspunderea pentru faptul că mâna aceasta s-a ridicat în sus?”. La fel: „Cine își asumă răspunderea pentru faptul că această gură a rostit ‘eu’?”. Cred că atunci când Wittgenstein spune că nu alege gura cu care spune „eu” el are în vedere ceva similar. Dacă ne îndoim cu privire la actul de asumare a răspunderii, atunci asta deschide un regres la infinit. Dar asta nu înseamnă decât că, prin reducere la absurd, un astfel de act trebuie să fie mai presus de îndoială. Iar în cadrul lui rostirea cuvântului „eu” nu este esențială.

„Dar ce fel de act de vorbire ar fi acesta? Doar nu e un declarativ?” – Fiindcă altfel, cum ar putea fi mai presus de orice îndoială? Dacă eu constat că două persoane sunt căsătorite, aici e loc de îndoială. Iar dacă e vorba doar despre răspunderea de a fi făcut acțiunea, și nu despre răspunderea de a face ceva, actul nu poate fi comisiv. Analiza a putea fi detaliată, dar pe scurt, mi se pare că doar categoria declarativelor s-ar potrivi pentru ceea ce spui tu.” – Și dacă ar fi așa, care e problema? – „Problema este că dacă nu faci precizări suplimentare, oricine poate să își asume răspunderea pentru orice eveniment, inclusiv pentru o eclipsă de soare. Iar în cadrul acestor precizări suplimentare cred că _trebuie_ să vorbești și despre relații cauzale. Trebuie să spui, de pildă, că nu ne putem asuma răspunderea pentru evenimente pe care nu le-am cauzat noi.”

*

„În plus, am senzația că te învârți în cerc. Știu că ești tentat să spui, așa cum spune doamna Anscombe despre obiectul intenției – că acesta trebuie să fie o acțiune a mea; că nu pot intenționa un eveniment, pur și simplu, că nu ne asumăm răspunderea pentru evenimente, ci pentru propriile noastre acțiuni. Dar ceea ce face ca o acțiune să fie _acțiunea mea_ e tocmai faptul că eu îmi sum răspunderea pentru ea. Or, nu e clar că aici e un cerc vicios.” – Da, o să mă gândesc. Dar chiar dacă aș fi tentat să spun un anumit lucru, asta nu e suficient ca să mi-l atribui. O să mă mai gândesc și apoi o să îți spun ce anume susțin.

*

13 iulie

Ne putem asuma răspunderea și pentru anumite stări de lucruri. Geamul era întreg, acum e spart. Dacă eu l-am spart, atunci pot să îmi asum răspunderea pentru faptul că geamul e spart. Dacă eu nu loveam mingea, ar fi rămas întreg.

În exemplul ăsta, eu nu am realizat acțiunea de a sparge geamul. Dacă m-ar întreba cineva „Care au fost rațiunile tale pentru a sparge geamul?”, aș respinge complet întrebarea (prin contrast: „L-am spart fiindcă ușa era încuiată și îmi pierdusem cheile” etc. sau: „N-am avut nicio rațiune. A fost un impuls de moment, fiindcă eram foarte supărat. Aș fi putut să rezist, dar am cedat impulsului.”).

Dar această răspundere a mea față de faptul că geamul este spart nu e acea „răspundere auctorială” (ownership responsibility; ar putea fi numită și „răspundere agențială”) pe care n-o asumăm față de acțiuni proprii sau produsele acestora (opera rezultată, ca să spunem așa). Geamul spart nu e „opera mea”. A fost un accident. Am, totuși, obligația să plătesc pentru el etc.

„Eu am făcut asta” / „Eu sunt responsabil” – Cele două sunt aproape inseparabile, chiar dacă au mai multe sensuri diferite.

(1) Arăt către geamul spart. Spun: „Eu am făcut asta.” / „Eu sunt responsabil.”. A fost un accident. „Eu am făcut-o” ar putea însemna aici „eu sunt cauza”. Iar „eu sunt cauza” înseamnă „anumite mișcări ale corpului meu au produs acest efect”. „Eu sunt responsabil” înseamnă „eu trebuie să fiu tras la răspundere pentru ceea ce s-a întâmplat”. Dar dacă doar mi se cere să spun care au fost rațiunile mele nu sun tras la răspundere. Sunt tras la răspundere atunci când mi se cere să repar ceea ce am stricat, sau atunci când sunt pedepsit ș.a.m.d.

(Cred că mă pierd în prea multe lucruri diferite.)

(2) Arăt către geamul spart. Spun „Eu am făcut asta”. Acum asta înseamnă „Eu am realizat acțiunea de a sparge geamul”. Iar dacă spun „Eu sunt responsabil pentru asta” e ca și când aș spune „Acțiunea de a sparge acest geam îmi aparține”. Ceea ce înseamnă că eu pot da seama de această acțiune. Dacă vrea cineva să știe care au fost rațiunile pentru care a fost realizată acțiunea, eu sunt în măsură să îi răspund (indiferent dacă o fac efectiv sau nu, desigur).

În al doilea caz cele două formulări, așa cum le înțeleg eu acum, chiar par inseparabile. În primul ele ar putea fi distinse mai ușor. Poate că de aici provine dificultatea. Având în minte cazurile în care formulările nu spun chiar același lucru (cazul (1)) le-am folosit ca și când una ar putea să o lămurească pe cealaltă având în vedere cazurile în care ele de fapt spun același lucru (cazul (2)). De aici și senzația de circularitate.

„Dar atunci înseamnă că vorbind despre ‘răspunderea agențială’, sau mai știu eu ce, nu ai lămurit de fapt nimic.” – Poate că da.

„Nu e mai simplu să spunem că oamenii descoperă cum își pot contrala corpul și învață să facă diverse lucruri, în sensul că învață cum pot afecta lumea înconjurătoare și cum nu și așa mai departe, adică învață chestii cu relații cauzale, și așa ajung să vorbească despre ‘ce fac ei’ sau despre ‘ce au făcut’? Iar acest ‘a face’ tocmai de aceea are această ambiguitate, fiindcă are legătură cu relațiile cauzale? Iar apoi distingem între ceea ce cauzăm și ceea ce cauzăm în mod intenționat și cam asta e tot. Ceea ce ne asigură că nu există o ruptură între minte și realitate e tocmai faptul că mintea noastră, reductibile la procese neurofiziologice care se petrec în corpul nostru, intră în relații cauzale cu alte evenimente și procese naturale. Ce îți trebuie mai mult?”

(…)

„În plus, tocmai ai recunoscut că ‘eu’ nu numește nimic. Nu e asta ca și când ai spune că nu există niciun eu sau niciun sine? De ce nu accepți, pur și simplu, o perspectivă naturalistă și cu asta basta?” – Pentru că, așa cum spune și Latour, natura pe care mi-o propui tu este natura studiată de o minte într-o cuvă. E lumea văzută ca un depozit de materiale și materii prime, fără trăsături, fără răspundere, în care până și cauzalitatea e redusă la câteva ecuații.

„Totuși, dacă lăsăm poezie la o parte, ai și temeiuri mai serioase?” – Sunt anumite lucruri pe care le spunem,… – „Orice spunem ar putea fi spus și altfel. Sau parafrazat. Sau tradus într-un vocabular naturalist.” – Sigur? Iată un exemplu. Atunci când am scris cuvântul „exemplu”, în propoziția anterioară, am scris de două ori litera „e”. Dar asta pentru că am scris cuvântul „exemplu”, iar acest cuvânt conține litera „e” de două ori. Eu nu scriu cuvintele pe litere, ci scriu cuvinte întregi, ca să zic așa, iar uneori scriu chiar secvențe de cuvinte întregi sau chiar propoziții. E o diferență uriașă între a scrie o literă atunci când scrii un întreg cuvânt și a o scrie ca atare (ca atunci când scriu, de pildă: ‘litera „e”’). Acum, dacă vrei să spui că diferența constă în faptul că atunci când scriu întregul cuvânt, în cadrul căruia figurează litera, procesele din creierul meu (care cauzează scrierea) sunt diferite de cele care cauzează scrierea unei singure litere, în mod separat, poți spune asta, dar nu va fi suficient.

„De ce?” – Fiindcă nu vorbim, pur și simplu, despre procesele care au cauzat apariția literelor respective pe ecran. Vorbim despre _ceea ce am făcut eu_.

„Dar tu ai scris și cuvântul și literele din care e format”. Totuși, atunci când am scris cuvântul, am realizat o acțiune care nu e compusă din niște acțiuni mai simple – scrierea fiecărei litere din care e compus cuvântul. Pentru mine, acțiunea de a scrie cuvântul a fost o acțiune simplă („elementară” / a basic action, dacă vrei), iar scrierea literelor mi-o pot atribui doar în urma analizei acestei acțiuni. Dacă ai analiza (și descompune) ceea ce s-a întâmplat în corpul meu atunci când am scris întregul cuvânt, tu ai putea, eventual, să identifici niște procese care corespund scrierii fiecărei litere în parte. Vei identifica, poate, acel proces care corespunde scrierii literei „e” (atunci când am scris „exemplu”) și apoi îl vei putea compara cu procesul care corespunde scrierii literei „e” (atunci când am scris „e”, în mod separat). Vei vedea că sunt diferite. Să presupunem chiar, într-o schemă mecanicistă, că primul proces (neurofiziologic) are structura S, iar cel de-al doilea are structura S&I. Ai putea spune că I este „intenția de a scrie litera ‘e’” (sau „intenția de a scrie o literă, dacă l-ai identifica și atunci când scriu, în mod separat, alte litere; sau „intenția”, pur și simplu). Dar dacă I este un proces natural, el are o cauză. Ceea ce ar însemna că atunci când scriu o literă, în mod separat, _ceva mă face_ să scriu în mod separat o literă. Ceea ce ar însemna că dacă acum scriu, de pildă, litera „l”, nu eu am decis să scriu litera „l”. Iar eu accept că atunci când am scris cuvântul „litera”, nu eu am decis să scriu litera „l” la începutul acelui cuvânt. Am scris-o doar fiindcă acel cuvânt începe cu acea literă. Nu aș fi putut să nu o scriu, atât timp cât voiam să scriu acel cuvânt. Sunt direct responsabil pentru faptul că am scris cuvântul (ca să zic așa), dar nu sunt directe responsabil pentru scrierea literei. Pentru scrierea literei sunt responsabil doar într-un mod indirect (aș fi putut să evit să o scriu dacă mi-aș fi propus asta; fiind atent, mi-aș fi dat seama că cuvântul „literă” conține litera „l” și aș fi căutat, ca într-un joc, un alt cuvânt cu un sens apropiat, care să nu conțină litera „l” – de pildă, cuvântul „semn”, sau vreun alt cuvânt). În mod similar, sunt responsabil doar într-un mod indirect pentru scrierea literei „l”, atunci când o scriu în mod separat, fiindcă dacă aș ști care sunt procesele care cauzează în mine starea I, atunci le-aș putea evita ș.a.m.d. Prin urmare, tot ceea ce mi-ai spus despre structura proceselor neurofiziologice din corpul / creierul meu nu mă ajută să disting, din acest punct de vedere, cele două cazuri.

„Atunci poate că ele nu sunt atât de diferite.” – Cum să nu fie? Scrierea literei „e” de către mine, în primul caz, e un simplu eveniment, în timp ce scrierea acelei litere în al doilea caz este acțiunea mea.

„Nu cumva încerci să introduci o distincție acolo unde nu există niciuna? Dacă în ambele cazuri ești dispus să accepți că „scrierea literei ‘e’” e o chestie pe care ai făcut-o, unde e diferența? Diferența este că dacă aș fi întrebat „De ce ai scris litera ‘e’?” aș da răspunsuri de tipuri diferite. În primul caz, aș spune, probabil: „Pentru că acel cuvânt conținea litera ‘e’.”. În al doilea poate că aș spunem că am scris separat litera pentru că urmăream să dau un exemplu.

„Și de ce să fie aceste răspunsuri de tipuri diferite? În ambele răspunsuri vorbești despre ceea ce urmăreai – să scrii un cuvânt, să dai un exemplu.” – În primul caz dau o explicație (chiar dacă aceasta nu e în termenii unor relații cauzale, ci în termenii unor condiții necesare). În al doilea caz ofer o justificare.

„Atunci nu văd la ce îți folosește tot exemplul ăsta. Dacă țineai cu tot dinadinsul să spui că naturalistul pierde ceva din vedere, atunci puteai să vorbești direct despre justificări sau rațiuni”. – Iar atunci mi-ai fi spus, probabil, că și afirmațiile mele privitoare la rațiuni sau justificări pot fi reformulate într-un vocabular naturalist. Și ne-am fi învârtit în jurul cozii mult și bine.

„De parcă așa nu ne învârtim în jurul cozii.” – Poate că da. Dar vezi, în exemplul meu, scrierea literei „e”, în primul caz, nu are nimic de a face cu mine. În timp ce în al doilea caz ea are de a face cu mine. În primul caz, dacă tu ai spune „Ștefanov a scris cuvântul ‘exemplu’, ceea ce înseamnă că el a scris litera ‘e’ de două ori”, eu aș spun că refuz să includ partea cu „el a scris litera ‘e’ de două ori” în povestea vieții mele. În al doilea, aș accepta să includ „el a scris litera ‘e’” în povestea vieții mele. Tu insiști (alături de naturalist), că nu e nici o diferență important între cazuri. Dar atunci înseamnă că pentru tine povestea vieții mele nu are nicio importanță. Or, asta e inacceptabil pentru mine.

„Tot mă iei cu ‘spațiul rațiunii’ (sau al rațiunilor), ‘povestea vieții’, ‘răspunderea mea’ etc. Eu cred că încerci să îți găsești aici (în acest vocabular) un ultim refugiu în fața unei viziuni naturaliste unitare.” – Poți să crezi ce vrei, bineînțeles. În fond, neavând o viață (fiindcă ești un interlocutor imaginar), bineînțeles că tu nu ai o poveste a vieții. – „Oho, nu credeam că o să te cobori până la nivelul asta. Mai lipsește să îmi spui că îmi lipsește inteligența, fiindcă nu am o minte, fiind un personaj ficțional. Alte atacuri la persoană mai ai?” – Scuze, nu încercam să te atac. Mă gândeam mai degrabă la naturalist. Cu siguranță că o persoană care îmbrățișează această viziune despre lume nu ar dori să spună că nu are o viață sau că nu ar putea fi formulată o poveste a vieții ei sau că aceasta nu ar conține decât descrieri ale unor procese subatomice ș.a.m.d. Dar ar insista că indiferent la ce nivel, oricât de „înalt” sunt descrierile din cadrul poveștii propriei sale vieți, el sunt, în ultimă instanță, reductibile la niște descrieri mai simple ale unor procese în întregime naturale.

„Și de ce ar fi răspunderea ceva ‘supranatural’? În fond, din moment ce ‘a fi tras la răspundere’ și ‘a da socoteală’ sunt niște mutări realizate în cadrul jocurilor noastre de limbaj, care depind de niște practici sociale care s-au dezvoltat în mod natural, în cadrul formei noastre de viață, totul ar trebui să fie în regulă.” – Da, sigur, dar una este să spui „normativitatea lingvistică are o explicație naturală” și alta este să spui „normativitatea lingvistică este o iluzie, pentru că natura,…”.

„Și ne-am întors la tema principală.” – Nu chiar. Era doar un exemplu.

„Tot pritocești niște cuvinte, iar și iar. Unde vrei să ajungi, de fapt? Fie vrei să spui că persoanele și acțiunile și răspunderea și regulile și rațiunile și intențiile ș.a.m.d. sunt ceva supranatural, fie nu vrei să spui asta, iar atunci nu ar trebui să conteze prea mult diferența între ‘toate acestea sunt niște iluzii, în realitate natura își urmează cursul etc.’, și ‘toate acestea sunt, în ultimă instanță parte dintr-o natură care își urmează cursul’” – Hmmmm,… cred că am mai vorbit despre asta. „X e o iluzie” înseamnă, între altele: „nu ar mai trebui să vorbim, la modul serios, despre X”. Iar eu aș fi dispus, de pildă, să spun „Mintea și stările mentale sunt o iluzie, așa că nu ar mai trebui să vorbim, la modul serios, despre ele”. Pe de altă parte, nu aș fi dispus să spun, de pildă: „Răspunderea e o iluzie, așa că nu ar mai trebui să vorbim, la modul serios, despre răspundere”. În cazul normativității lingvistice, de pildă, mi se pare că dacă spui că aceasta e o iluzie, atunci trebuie să spui că și greșelile (cum ar fi utilizarea greșită a unui cuvânt) sunt o iluzie și nu ar mai trebui să vorbim, la modul serios, despre ele.

„Dar ai putea învăța un copil să folosească un cuvânt sau o expresie la fel ca și ceilalți membri ai comunității tale lingvistice fără să îi spui vreodată că a greșit. În loc să îi spui ‘ai încălcat regula’ i-ai putea spune ‘noi, ceilalți, nu vorbim așa’. Nu se schimbă nimic. De ce te temi?” – Dacă e vorba despre normativitatea lingvistică îmi e mai greu să spun de ce mă tem. Dar dacă ne întoarcem la exemplul cu răspunderea, atunci cred că aș putea spune ceva. Și anume, că dacă răspunderea e o iluzie, atunci omul care poartă un soi de inel al lui Gyges, care îl protejează de orice efecte negative ale acțiunilor sale asupra propriei sale persoane, efectiv nu are nici o rațiune pentru se abține să facă ceva.

„Cred că înțeleg de ce te-ai întors la răspundere. În cazul normativității lingvistice, chiar dacă se spune că asta e o iluzie, scopul este comunicarea. Chiar dacă nimeni nu îți reproșează nimic, dacă folosești cuvintele oricum vrei nu vei mai putea coopera cu alte persoane comunicând etc. Și atunci s-ar putea spune că încă mai ai niște rațiuni pentru a folosi cuvintele la fel ca și cei din jur și nu oricum. În timp ce atunci când îți însușești lucruri care nu îți aparțin, cooperarea (cu posesorii lor, cel puțin) este de la bun început exclusă.” – Poate că e ceva aici, nu știu. Dar cum ți se pare ceea ce spun despre răspundere?

„În primul rând, nu există un inel al lui Gyges. Ideea însăși de a nu fi afectat negativ în nici un fel de consecințele propriilor tale acțiuni s-ar putea să fie contradictorie, de altfel. Ar fi ca și când te poți sinucide, dar totuși să rămâi în viață. Ceea ce e diferit de ‘poți încerca să te sinucizi, dar nu poți reuși’.” – Înțeleg. Hai să lăsăm deoparte inelul. Să zicem că sunt un fel de divinitate. Nimic nu îmi poate face rău. Nu mi se poate întâmpla niciodată nimic rău, orice aș face. Iar „rău” e ceea ce consider eu că e rău. Dacă la un moment dat ceea ce îmi doresc este să îmi pun capăt vieții, iar acesta mi se pare un lucru bun, atunci pot să fac asta. Și așa mai departe. Lumea și voința mea nu sunt într-un acord instantaneu. Dar le pot pune în acord oricând vreau. Cel puțin, ele nu pot fi într-un dezacord flagrant. Nu vreau să insist prea mult asupra „detaliilor metafizice” ale acestui scenariu. Poate că el conține inconsistențe, dar să zicem că poate fi dezvoltat narativ într-un mod satisfăcător. Sunt o divinitate după modelul divinităților din antichitate, nu după modelul Dumnezeului creștin. Mă pot confrunta cu mici frustrări sau inconveniențe, dar nu mi se poate întâmpla nimic rău, la modul serios. Pot simți o jenă, dar nu pot simți o durere acută. Desigur, dacă vreau, pot simți dureri, dar numai dacă vreau. Și așa mai departe. Acțiunile mele nu au repercursiuni majore asupra mea. Mai mult, dacă nu vreau să mi se reproșeze ceva, atunci nu mi se va reproșa. Le pot face orice „muritorilor”, iar ei nu îmi pot reproșa nimic, dacă eu nu vreau asta (fie ei nu știu că eu sunt autorul acțiunilor respective, fie ei interpretează acele acțiuni ca fiind, în ultimă instanță, binevoitoare, indiferent de efectele lor negative imediate asupra lor, fie consideră că fac parte dintr-un plan pe care ei nu-l înțeleg, fie le e teamă și să își imagineze un reproș, nu contează; sau, dacă ar conta, ar fi așa cum vreau eu să fie, oricum).

Pe scurt, din nou, pot face orice, fără să fiu afectat.

„Dacă îmi permiți să te întrerup un pic aici, fiindcă cred că văd în ce direcție te îndrepți, dacă așa ar sta lucrurile pentru tine ‘de la bun început’, nu văd cum ai putea să distingi între bine și rău.” – Cred că direcția pe care o vezi tu e asta: voi încerca să presupun că această divinitate distinge inițial între bine și rău, și eventual că nu le face nimic rău „muritorilor”, și apoi voi încerca să arat că dacă acestei divinități i se spune că răspunderea e o iluzie, ea fie nu va mai distinge între bine și rău, fie va distinge în continuare, dar le va face și rău „muritorilor”.

„Și nu despre asta este vorba? Vrei să schimbi macazul și să vorbești despre o răspundere neutră din punct de vedere moral? Dar atunci aș putea răspunde că o divinitate care nu e afectată de propriile acțiuni (și de nimic altceva) nu are cum să învețe, ‘de la bun început’ să distingă între propriile acțiuni și orice altceva, așa că nu are cum să afle că ‘răspunderea e o iluzie’, fiindcă oricum nu știe ce e răspunderea.” – Hmmm,… Nu pari să înțelegi că acum încerc să construiesc o poveste, nu un simplu experiment mental. Să zicem că _eu_, care știu să disting între propriile mele acțiuni și procesele naturale care nu sunt acțiunile mele, ajung să nu mai fiu afectat negativ de efectele acțiunilor mele. De asemenea, eu disting între bine și rău. Dar nu e vorba doar despre bine și rău. Sunt lucruri pe care le consider nepoliticoase, nu rele. Altele mi se par respingătoare din punct de vedere estetic. Etc. Pe scurt, sunt acțiuni pe care aș avea rețineri să le fac. Iar acum să zicem că ajung să nu mai fiu afectat negativ, indiferent ce aș face. În continuare, nu aș face anumite lucruri. Iar acum să spunem că aș ajunge să cred că răspunderea e o iluzie. Ceea ce e diferit de a accepta că eu sunt un robot (un mecanism al naturii) lipsit de liber arbitru. Aș putea să accept că sunt un robot și totuși să mă consider responsabil pentru acțiunile mele. Dar acum să presupunem că tu îmi spui: „atunci când tu te consideri responsabil pentru acțiunile tale tu nu faci, de fapt, absolut nimic; nu se schimbă nimic; răspunderea e o iluzie”. Și alte lucruri pe linia asta. Următorul pas îmi cere un efort de imaginație destul de mare, dar să zicem că eu aș crede ceea ce îmi spui și aș ajunge să fiu de acord cu tine. Acum, dacă aș continua să fac anumite lucruri, iar pe altele nu le-aș face, ar fi doar fiindcă m-am obișnuit într-un anumit fel. Dacă nu aș fura lucruri ar fi ca și când nu merg în vacanță într-un loc în care n-am fost niciodată, ci vin mai degrabă în 2 Mai.

„Dar nu înțeleg de ce n-ar fi așa deja din punctul în care spui că nu ești afectat negativ de rezultatele acțiunilor tale. Nu faci anumite gesturi grotești, de pildă, fiindcă acestea îți produc e nemulțumire estetică. Dar dacă nemulțumirea dispare, nu văd cum te-ar putea împiedica doar ‘răspunderea’ să le faci.” – Nu cumva acum ai lărgit sensul lui „afectat negativ”, pentru a include în el și „sentimentul neplăcut de a fi responsabil pentru ceva ce n-ai dori să faci”? – „Poate că da, dar nu văd care e problema. Sau altfel spus, văd care e problema, dar nu văd de ce aceasta ar fi problema mea și nu problema ta. Tu ești cel care vorbește ca și când ‘asumarea răspunderii’ nu are nici un decor și nici o psihologie subiacentă. Tu ai scos această răspundere în afara naturii și tot tu încerci să arăți că natura, fără această răspundere, nu ar mai fi aceeași. Sau, nu știu, că chiar dacă natura și-ar urma cursul, lucrurile ar sta mai rău.”

*

Mie mi se pare că ceea ce încerci tu acum este să înlocuiești scenariul meu inițial cu un scenariu diferit – cel în care eu devin, treptat, poate, un sociopat. În acest scenariu, eu ajung să nu mai am nici un disconfort psihologic, indiferent ce anume fac, chiar dacă știu poate (în principiu, să zicem) că fac ceva „rău” (sau „nepoliticos”, sau „urât”, „dezagreabil” etc.). Dar cred că prin asta nu mi-ai arătat încă, într-un mod decisiv, că răspunderea a dispărut deja. Aș putea fi un mare sociopat care încă se simte responsabil pentru ceea ce face. Și chiar dacă pot accepta, provizoriu, să vorbesc despre un sentiment, asta nu înseamnă, în mod automat, că trebuie să accept că acesta e un sentiment de disconfort. Ar putea să nu fie. Și totuși ar putea fi suficient, împreună cu faptul că eu deosebesc în continuare între bine și rău (să zicem), chiar dacă doar la modul rațional, ar putea să fie suficient acest sentiment pentru ca eu să evit să fac lucruri rele. Iar dacă el ar dispărea, eu nu aș mai avea nici o rațiune pentru a evita să fac lucruri rele.

„Dar odată ce vorbești despre un sentiment, ai distrus întregul exemplu. Fiindcă dacă există un sentiment al răspunderii, atunci de aici reies două lucruri: în primul rând, nu ai cum să crezi că răspunderea este o iluzie, fiindcă acest sentiment nu e o iluzie; el ar putea să dispară, dar asta n-ar însemna că a fost o iluzie; în al doilea rând, acest sentiment va fi natural. Deci nu vei putea elimina răspunderea fără să schimbi natura, așa cum încercai tu.” – Dar nu asta încercam. Ai uitat de unde pornisem? Distingeam între „X e natural” (sau reductibil la ceva natural) și „X e o iluzie”. Am trecut odată peste faptul că îmi atribuiai încercarea de a ridica răspunderea la un nivel supranatural, dar văd că o ții una și bună. – „Bine, scuze. Rămâne, totuși, în picioare primul punct.”

*

„În plus, dacă ții minte că te întrebam, la un moment dat, cel fel de act de vorbire este cel prin care îți asumi răspunderea față de o acțiune, se pare că acum răspunsul tău ar fi că este un expresiv (sau ceva de acest gen) – fiindcă e expresia unui sentiment.” Nu cred că e așa simplu. Îmi pot asuma răspunderea față de ceva și fără să „mă simt responsabil”. O pot face, pur și simplu, în virtutea faptului că așa se practică să se facă. Dacă se practică să fie lăudați baschetbaliștii pentru faptul că înscriu un coș de la jumătatea terenului în ultima secundă a meciului, atunci și eu o să accept laudele, de pildă, chiar dacă nu mă simt responsabil (și nici măcar mândru). – „Dar așa schimbi din nou ținta, exact atunci când am lovit-o. Nu-i nimic, punctul unu se aplică și în acest caz. Dacă răspunderea are în spate anumite practici omenești, ea nu poate fi o iluzie. Iar dacă iluzia era că ea e ceva mai mult, dincolo de acele practici (naturale, pe scurt), atunci ar trebui și tu să accepți că răspunderea era o iluzie. În fond, dacă poți accepta faptul că mintea e construită social, nu văd de ce nu poți accepta faptul că răspunderea e și ea construită social.” – Ei bine, cred că diferența e tocmai aici: la anumite practici ar fi în regulă să renunțăm, iar la altele nu. Eu aș spune că e în regulă să renunțăm să ne mai atribuim unii altora „o minte”, sau statutul de „posesori de minte”, ca să zic așa. Dar nu mi se pare în regulă să renunțăm să ne mai atribuim unii altora (și fiecare sieși) răspunderi (sau răspundere). – „Dar dacă despre asta este vorba, atunci poate că tu ai înțeles greșit expresia ‘X e o iluzie’, ca și când s-ar spune că X e o iluzie la care trebuie să renunțăm. Iar atunci, tot ceea ce susții tu este că X e o iluzie la care nu trebuie să renunțăm. Dacă revenim acum la normativitatea lingvistică, lucrurile par să fie destul de simple. Adică, nu văd de ce nu ai putea fi de acord cu afirmația că normativitatea lingvistică e o iluzie la care nu trebuie să renunțăm”. – Dar am spus deja asta. Când spui că X e o iluzie lași să se înțeleagă că ar fi mai bine să se renunțe la X. Dacă tot ce spune anti-normativistul este că nu trebuie să ipostaziem regulile, că nu trebuie să le tratăm drept entități aparte, că ele sunt încorporate în practicile noastre și că nu trebuie să renunțăm la practicile respective, atunci întreaga dispută pare pur verbală. Sau nu sunt eu capabil să văd diferența. – „Dacă tu nu ești capabil, atunci nici eu nu sunt. Dar asta nu înseamnă decât că trebuie să citești mai mult, după părerea mea.”

*

14 iulie

Aștept să îmi intre banii. Nu mai am prea mulți, dar încă nu mă stresez. La nevoie, pot să o rog pe Ramona să îmi mai trimită, dar nu prea vrea să apelez la alți oameni.

„You give me feelings I’ve never had” – cântă cineva. Îmi vine să întreb „How do you know?”. Ceea ce simți trebuie să semene cu alte chestii pe care le-ai simțit și le-ai numit „feelings”, altfel nu are nici un sens să spui despre ceea ce simți că e un sentiment. Pe de altă parte, trebuie să fie ceva nou. Iar atunci, de ce să nu spui mai degrabă că ceea ce simți seamănă cu un sentiment, dar nu este? Poate e o senzație. În plus, s-ar putea să ai doar impresia că e ceva nou, și totuși să fie vorba de un sentiment pe care l-ai mai avut (doar că în trecut nu i-ai asociat un „sentiment de noutate” – presupunând că ăsta e un sentiment; ar putea la fel de bine să fie, așa cum am spus deja, doar „o impresie”). Și așa mai departe (mă duc la veceu).

*

Într-un vocabular științific se poate vorbi, desigur, despre „acțiunea râului asupra albiei”, sau despre „acțiunea plăcilor tectonice asupra reliefului” etc. Sau un inginer ar putea spune că un anumit angrenaj acționează asupra altui angrenaj sau că un întrerupător acționează un motor și așa mai departe.

Toate astea par să arate că noi suntem dispuși, în anumite contexte, să reducem acțiunile la simple relații cauzale. Dar ar putea la fel de bine să arate că încă avem niște „resturi animiste”, pe care nu le-am digerat complet.

Cum alegem între cele două interpretări? Îi întrebăm pe cei care vorbesc așa ce anume au în vedere? Și ce ar putea ei să spună? Probabil ar respinge interpretarea animistă. Dar ar putea să o respingă în două feluri:

1. „Înțeleg de ce te-ai putea gândi la această interpretare, dar ea nu se aplică în cazul meu.”
2. „Nu înțeleg de ce te-ai putea gândi la această interpretare.”

În primul caz, poate că ei ar fi dispuși să accepte că folosesc cuvinte precum „acțiunea” sau „acționează” într-un fel special. În al doilea, nu ar fi dispuși să accepte acest lucru.

Să ne concentrăm asupra primului caz. Să zicem că îl întrebăm pe inginer: „De ce spui că ‘acționează’ în loc să spui ‘afectează cauzal’ sau ‘influențează’ sau altceva asemănător?”. El ar putea să își apere alegerea terminologică spunând că acea interconectare cauzală a unor dispozitive seamănă, cumva, cu o acțiune omenească – „prima roată are atașată o verigă, prin învârtirea ei veriga apasă din când în când un dinte al roții dințate, care se învârte astfel mult mai încet; e ca și când un om ar număra și ar împinge acolo din când în când cu un băț” etc.

„Unde vrei să ajungi cu asta?” – Mi-am amintit de această folosire a cuvântului „acțiune” și voiam să o examinez mai îndeaproape, pur și simplu. – „De ce?” – Fiindcă m-am gândit că aici aș putea găsi ceva interesant cu privire la relația dintre „acțiune” și „afectare cauzală”.

„De ce nu te gândești, mai bine, la asta: ar putea exista o acțiune care nu cauzează nimic?” – Hmmm,… În exemplul doamnei Anscombe, mișcările brațului meu nu cauzează alimentarea cu apă a locuinței. Este vorba, pur și simplu, despre aceeași acțiune, sub diferite descrieri, care țin seama într-o măsură mai mică sau mai mare de contextul în care este realizată acțiunea. – „Iar tu ești de acord cu asta?” – Cred că da. – „Dar atunci nicio acțiune nu cauzează nimic. Iar tu ai fost dispus să distingi între acele descrieri ale acțiunilor care nu includ și rezultatul lor și acele descrieri care pomenesc și un rezultat. Nu cumva te contrazici singur? În fond, rezultatul trebuie să fie un efect, nu?” Nu neapărat. Ar putea fi lucrul în vederea căruia realizez acțiunea. Până și doamna Anscombe spune că atunci când omul care pompează apă afirmă că îi otrăvește pe locatarii din imobil pentru a înlesni o schimbare de putere pe scena politică, această din urmă chestiune nu face parte din descrierea acțiunii. Am putea să o numim „rezultat intenționat”. Sau mai simplu, scop. – „Dar relațiile dintre mijloace și scopuri nu sunt cauzale?” – Nu neapărat. Ar putea fi relații de condiționare necesară sau suficientă. Mijlocul ar putea fi o condiție necesară sau suficientă pentru atingerea scopului. – „Dar în exemplul tău nu e vorba de niciuna dintre acestea două. Pentru ca un alt partid să câștige puterea nu este necesar ca locatarii acelui imobil (membri proeminenți ai partidului aflat la putere) să moară. Și nici nu e suficient ca ei să moară pentru ca un alt partid să ajungă la putere. În plus, nu este cauza, oricum, o condiție suficientă pentru producerea efectului?” – Cauza ar putea fi o condiție suficientă, dar nu orice condiție suficientă e o cauză. Dacă e necesar să dau examenul pentru a obține permisul de conducere, atunci (considerând că ‘A e necesar pentru B’ e echivalent cu ‘B e suficient pentru A’, ceea ce știu că este discutabil) e suficient să am un permis de conducere pentru ca eu să fi dat examenul (pentru permis), dar e evident că faptul că am permisul nu e cauza pentru care am dat examenul. – „E scopul pentru care ai dat examenul. S-ar putea spune că gândul că vei avea permisul te-a făcut să dai examenul.” – Dar acest gând nu mă putea face să și iau examenul. Iar faptul că am permisul e o condiție suficientă pentru ca eu să fi luat examenul.

Iată un alt exemplu, mai simplu. Deschid larg o ușă încuiată. Aceasta e o condiție suficientă pentru realizarea acțiunii de a fi descuiat ușa, dar nu poate fi cauza, fiindcă acțiunea de a deschide ușa se petrece mai târziu decât cea de a o descuia, iar cauza trebuie să preceadă efectul. – „Dar deschiderea ușii nu poate avea drept scop (sau rezultat) descuierea ei. Nu ai deschis-o ca să o descui, ci ai descuiat-o ca să o deschizi.” – Și ce dacă? În acest caz acțiunea de a descuia ușa e o condiție necesară pentru acțiunea de a deschide ușa încuiată. Descuierea ușii e mijlocul iar deschiderea ei este scopul, dar prima acțiune nu este cauza celei de-a doua. – „Dar deschiderea acțiunii nu poate fi ‘rezultatul’. Rezultatul este că ușa este deschisă. Iar acțiunea de a o deschide a cauzat acest rezultat.” – Rezultatul pe care îl urmăream eu era să intru în casă. Iar mișcările pe care le-am făcut atunci când am deschis ușa nu au cauzat acest rezultat.

„Discutăm ca niște copii – ‘ba da – ba nu’. Așa nu cred că o să ajungem prea departe.” – Și ce propui? Să fiu de acord, pur și simplu, cu ceea ce spui tu?

„Hai să ne uităm la un alt exemplu, tot simplu. Lovesc cu tacul o bilă de biliard. Lovitura este cauza, iar mișcarea bilei este efectul. Acest efect ar putea fi numit și rezultat.” – Dar unde se duce bila? Se deplasează așa, aiurea? Nu jucăm biliard? Ce fac eu aici? Nu cumva încerc să lovesc cu bila albă o bilă colorată, pentru a o face să intre într-o gaură? De altfel, dacă îmi vei răspunde că prin asta doar am mutat rezultatul cu un pas mai departe, aș putea să îți spun că dacă bila colorată intră în gaură eu aș putea să îmi descriu acțiunea exact așa „am băgat bila colorată cu numărul 7 în gaura din colț” etc.; iar dacă nu reușesc voi spune că asta e ceea ce am încercat să fac. Acțiunea de a băga aceea bilă în gaură, la rândul ei, e o condiție necesară (dar nu și suficientă) pentru câștigarea jocului. Acesta e rezultatul final pe care îl am în vedere, iar el nu poate fi atins doar prin niște simple relații cauzale. Atingerea lui depinde de convențiile jocului, adică de niște reguli.

„Totuși, nu poți spune că știi, fără să observi asta, că ai băgat în gaură bila cu numărul 7. Iar atunci, această acțiune a ta nu poate fi aceeași (sub o descriere mai largă) cu cea de a lovi bila albă cu tacul, fiindcă pe aceasta din urmă o poți cunoaște fără observație.” – Bine, dar chiar și așa, băgarea în gaură a bilei cu numărul 7 nu poate fi, pur și simplu, efectul lovirii bilei albe cu tacul, fiindcă e pur și simplu o acțiune mai complexă care include, ca parte componentă, lovirea bilei albe cu tacul. – „Dar rezultatul nu trebuie să fie o acțiune. Acesta e un fapt. Și anume, faptul că bila cu numărul 7 se află în gaura din colț. În cel mai rău caz, dacă mi-ai obiecta că faptele nu pot intra în relații cauzale, rezultatul va fi un eveniment – ‘intrarea în gaură a bilei cu numărul 7’. În orice caz, acest eveniment nu include acțiunea ta de a lovi cu tacul bila albă.” – Dar de ce intra bila cu numărul 7 în gaură? – „Fiindcă se deplasează către gaură cu anumită viteză și așa mai departe.” – Și de ce se deplasează în acea direcție, cu acea viteză? – „Fiindcă a fost lovită de bila albă, care se deplasa în cutare direcție cu cutare viteză. Iar bila albă se deplasa așa fiindcă a fost lovită de tac din cutare direcție cu o anumită forță. Și, în fine, tacul a lovit bila albă fiindcă tu ai lovit bila albă cu tacul.” – Dar nu e ciudat acest din urmă pas? Nu descriu „tacul a lovit bila” și „eu am lovit bila cu tacul” unul și același eveniment? Cum ar putea fi unul și același eveniment și cauza și efectul? Sigur, poți spune că toate evenimentele se petrec fiindcă ele se petrec, dar asta nu înseamnă că ele se cauzează singure, fiindcă atunci nu le-am mai căuta cauzele. „De ce răsare soarele? – Pentru că răsare.” – Iar acum orice alt răspuns ar intra în categora „supradeterminare cauzală”.

„Oprește-te puțin. Mișcarea tacului care lovește bila e un eveniment. Mișcarea brațului tău, cu tacul ținut în mână într-o anumită poziție și așa mai departe, e un eveniment distinct.” – Dar acum tu faci exact ceea ce mă temeam că mi-ai putea reproșa mie. Muți lucrurile cu un pas mai departe. Iată schema generală a argumentului meu:

(1) Pentru a arăta că un eveniment e cauzat de o acțiune trebuie să vorbești despre lanțul cauzal din spatele evenimentului respectiv.
(2) La capătul acestui lanț cauzal se va afla un eveniment E, iar tu vei spune că acțiunea mea constă în acest eveniment E.
(3) Dar atunci acțiunea mea nu poate fi cauza lui E, fiindcă ea _constă_ în E.
(4) Să presupunem că mai adaugi o verigă în acest lanț, vorbind despre cauza lui E, G. Dar atunci, fie G nu mai poate fi o acțiune a mea (cum ar fi impulsurile nervoase care au dus la contractarea mușchilor din brațul meu ș.a.m.d.), fie, dacă este, ea nu poate fi cauza evenimentului G. Iar cauza lui E este evenimentul G, nu acțiunea G.

„Cred că te complici prea mult. De ce trebuie neapărat ca E să aibă drept cauză un eveniment? Nu asta e tema discuției? Cauza mișcării bilei albe nu este evenimentul „tacul lovește bila albă” ci acțiunea ta de a lovi bila albă cu tacul, pur și simplu.” – Dar într-o descriere pur fizică trebuie să vorbești, exact așa cum ai făcut-o, despre tac, despre direcția din care a lovit bila albă și forța cu care a lovit-o și așa mai departe. Cum poți ignora asta? – „Așa cum vezi. Vorbesc în schimb despre forța cu care ai lovit _tu_ bila albă cu tacul și direcția din care ai lovit-o _tu_. Dacă te gândești la calcule fizice, în descrierea acțiunii tale voi avea toate numerele de care am nevoie ca să calculez traiectoria și viteza bilei albe. Deci totul e în regulă.” – Nu, nu e totul în regulă. Fiindcă o descriere care include o valoare numerică pentru forța cu care am lovit eu bila albă cu tacul nu este o descriere a acțiunii mele. Amintește-ți testul întrebării prin care mi se cere să ofer rațiunile pentru care am acționat într-un anumit fel. La întrebarea „De ce ai bila albă cu tacul cu forța _x_?” nu pot să răspund. O să refuz întrebarea, spunând că nu am știut că loveam bila cu forța _x_ (la fel ca omul care spune că nu știa că sună la sonerie, fiindcă el doar se sprijinise de ușă etc.). Deci ai nevoie de o descriere a evenimentului fizic – „tacul lovește bila albă cu forța _x_” și de o altă descriere a acțiunii mele – „Ștefanov lovește bila albă cu tacul tare / încet / potrivit (presupunând că intenționam să lovesc tare sau încet ș.a.m.d.)”. – „Dar acum nu s-ar putea spune că tacul a lovit bila cu forța _x_ din cauză că tu ai lovit bila tare cu tacul?” – Nu, fiindcă eu putea să lovesc tare și totuși tacul să lovească bila cu forța _y_. Ce cauză e aceea care uneori produce un efect, iar alteori produce alt efect?

Pe scurt, fie cele două descrieri stau pentru unul și același eveniment, dar atunci nu poate exista o relație cauzală acolo, fie una este descrierea unui eveniment fizic, iar cealaltă e descrierea unei acțiuni, dar atunci între ele nu există o relație cauzală pentru că aceeași acțiune (sub aceeași descriere) ar putea cauza un eveniment diferit. „Dar n-ar fi chiar aceeași acțiune.” – De ce nu? – „Pentru că acțiunile nu sunt individuate, pur și simplu, prin descrierile lor. ‘Ștefanov lovește tare cu tacul bila albă’ nu e descrierea unei acțiuni particulare, ci a unei acțiuni generice.” – Nu cred că asta te ajută. Nu văd de ce ai presupune că descrierea fizică a evenimentului în care se presupune că ar consta acțiunea e ceea ce individuează acțiunea. În mod obișnuit, dacă vreau să descriu o acțiune particulară, adaug calificări de genul: „a fost o lovitură cu efect, n-am lovit bila albă chiar în centru, ci în partea dreaptă jos”, „mi-a luat mai mult timp decât îmi ia de obicei să îmi pregătesc acea lovitură”, „jucam cu X”, „era pe înserat” ș.a.m.d. Dar nu recurg niciodată la calificări de genul „am lovit cu forța _x_”. Iar dacă aș face-o, acestea nu ar individua lovitura mea, fiindcă descrierea unei lovituri cu forța _x_ e tot descrierea unei lovituri generice.

*

Dar hai să facem un pas în spate, ca să nu mai spui că ne certăm ca niște copii. Ceea ce vreau eu să spun este că atunci când descriem acțiuni (ale noastre și ale altora) nu folosim vocabularul fizicienilor (sau, mai general, al oamenilor de știință; de altfel, în paranteză fie spus, atunci când oamenii de știință descriu un experiment, chiar presupunând că ei vorbesc despre acțiunile realizate în cadrul experimentului, ei descriu doar acțiuni generice, fiindcă experimentul trebuie să poată fi repetat). Mai mult decât atât, descriem de obicei acțiunile noastre și ale altora în cadrul unor jocuri de limbaj (și practici) foarte diferite de cele ale oamenilor de știință.

„Dar nu doar oamenii de obișnuință vorbesc despre evenimente. Iar tu ai încercat să blochezi exemplul meu, care avea rolul de a arăta că acțiunile au efecte, pur și simplu, introducând această distanță artificială între evenimente și acțiuni.”

Înțeleg. Hai să vedem. Sigur că în mod obișnuit ne exprimăm foarte lejer, ca să spun așa. Un om întreabă „Ce s-a întâmplat, de e udă masa?”. Celălalt răspunde: „Am răsturnat paharul.”. „Ce s-a întâmplat?” e o întrebare care poate primi drept răspuns descrierea unei acțiuni sau a unui eveniment. Al doilea om ar fi putut, de pildă, să spună: „S-a răsturnat paharul”. Dar nici măcar această descriere nu e lipsită de ambiguități. Primul, vrând să găsească un vinovat, întreabă: „Cum, s-a răsturnat singur?”. Iar acum al doilea poate să spună: „Am atins eu masa cu piciorul din greșeală”. Sau: „A fost un cutremur și nu m-am gândit să sprijin masa”. Etc.

În limba română, cel puțin, atunci când vorbim în mod explicit despre „evenimente”, avem în vedere întâmplări ieșite din comun (de obicei cu mai mulți participanți). Aniversări, manifestații, marșuri, festivități. Probabil și jurnaliștii au contribuit la acest fel de a vorbi, dar acest lucru nu e important. Chiar și „întâmplările” trebuie să aibă ceva special, altfel nu am vorbi despre ele. „M-am trezit și m-am spălat pe dinți” nu e o întâmplare. „M-a înjurat un șofer pe zebră” nu e neapărat o întâmplare (în România, cel puțin), chiar dacă e „un lucru care mi s-a întâmplat”. Dar cred că distingem cât de cât, în viața de toate zilele, între lucrurile care ni se întâmplă și lucrurile pe care le facem noi. „Mi s-a întâmplat X” – „Și tu ce ai făcut?” – omul care pune întrebarea așa face distincția, fiindcă dacă nu ar face-o deloc ar cere, pur și simplu, să audă „continuarea întâmplării”.

E drept, o descriere mai lungă a unei „întâmplări” poate să conțină și descrierea acțiunilor mele. Ar putea chiar să conțină doar descrieri ale acțiunilor mele și ale acțiunilor altor persoane. La fel de bine, ar putea să conțină detalii care nu sunt prezentate sub forma unor evenimente sau acțiuni (cum arăta el, cu ce era îmbrăcat,…).

Vreau să spun, pe scurt, că s-ar putea să nu ne ajute prea mult să ne uităm la felul în care vorbesc oamenii în viața de toate zilele despre „evenimente” și „întâmplări”. E ca și când am încerca să spunem mai clar ce e o demonstrație (în logică sau în matematică) pornind de la exemple de utilizări ale cuvântului „demonstrație” în viața de toate zilele, în care oamenii spun, printre altele: „Ți-am demonstrat că trebuie să duci gunoiul, fiindcă azi e rândul tău”. Și: „Nu mi-ai demonstrat nimic. Eu ți-am demonstrat că nu trebuie să îl duc, fiindcă găleata e goală”.

*

15 iulie

Am strâns cortul. Beau o cafea la terasă și apoi plec acasă.