ACEASTA ESTE O POVESTE. Asta în caz că nu ar fi clar.

Spre deosebire de alte povești, aceasta nu este inspirată din realitate. Mai mult, nu are nici un rost să vă întrebați ce semnificație are povestea pentru viața noastră de toate zilele. Nu are nici una.

„Atunci de ce să o scrii?”, mă întreabă interlocutorul meu imaginar. „O să vezi”, îi răspund.

Dar, înainte să scriu povestea, trebuie să văd ce vrea pisica de la mine. Miaună de parcă ar fi venit sfârșitul lumii.

În povestea mea nu e vorba despre sfârșitul lumii. Și nici măcar despre începutul ei.

Sunt doi oameni în tren. Nu intră în vorbă unul cu celălalt. Niciunul nu citește nimic. Nu dorm, totuși. Stau pe gânduri.

Niciunul nu se gândește la ceva interesant, așa că nu o să vă povestesc nimic despre asta.

(În paranteză fie spus, știu că povestea mea a început într-un mod cam plicticos, dar nu îmi pasă. Nu e nimeni obligat să o citească.)

În celălalt compartiment e scandal. O femeie țipă, un bărbat îi răspunde. Nu se cunosc, dacă e să ne luăm după chestiile pe care le spun (nu o să le menționez, nu sunt interesante).

Femeia nu e nebună, dar e clar că nu e într-o stare de spirit obișnuită. Era, probabil, cu nervii întinși la limită, după cum se spune, de când s-a suit în tren. Într-o astfel de situație, cel mai mic gest, o privire, lipsa unei reacții pe care o așteptai, din partea celor din jur, orice te poate da peste cap.

Bărbatul încearcă, pur și simplu, să o convingă să își consume criza în afara compartimentului. Ea nu cedează. Urlă și se ceartă cu un interlocutor închipuit.

Cei doi oameni din compartimentul alăturat sunt forțați să intre în vorbă.
„Neplăcut”, comentează unul dintre ei.
„Se mai întâmplă”, răspunde celălalt.

O vreme mai fac, de complezență, schimb de replici. Nici unul nu se poate gândi la propriile nimicuri personale.

Cu ajutorul controlorului, femeia este dată jos din tren la stația următoare.

(Mă rog, ar fi putut rămâne în tren ore în șir, dar în povestea mea nu mai are ce să caute. O urăsc deja. Ca autor, aș fi putut să o ucid cu ușurință. Era suficient să scriu câteva cuvinte. Să apăs câteva butoane ale tastaturii. Nu am făcut-o, totuși. V-aș ruga să păstrați în minte acest lucru.)

Zoom out. Trenul trece printr-un ținut oarecum familiar. Câteva dealuri, nori deasupra. Niciun pod, niciun tunel.

Zoom in. Din compartimentul din care a fost evacuată femeia iese un domn în vârstă. A prins alte vremuri. E obișnuit să fumeze pe holul trenului. Nu poate.

În mijlocul schimbului de amabilități, unul dintre cei doi oameni din primul compartiment încremenește. Se prăbușește pe o parte. Celălalt iese pe hol, îi face semn bătrânului. „Puteți veni un pic? Colegul de compartiment a pățit ceva.”

Bătrânul, fost medic (desigur), se mobilizează. Intră în compartimentul străin, îl vede pe omul prăbușit, îi verifică pulsul. „Nu mai trăiește”, spune.

„Nu se poate!”, exclamă primul om. La care bătrânul îl asigură: „Am fost medic, știu ce zic”.

„Și eu ce fac, stau așa, cu mortul, până la Azuga?”, răspunde primul om. „Nu știu”, răspunde bătrânul. Puteți veni în compartimentul meu, dacă doriți, s-a eliberat un loc.

„Dar poate ar trebui să facem ceva?” – spune (sau întreabă) primul om. „Îl vom anunța pe controlor, atunci când mai trece pe aici”, răspunde bătrânul. Și adaugă: „Până la urmă, ce răspundere avem noi?”.

„Vorbeam cu el și a murit”, spune primul om, ca și când ar avea ceva de adăugat. „Și?”, întreabă bătrânul. „L-ai omorât dumneata?”.

„Nu, bineînțeles”, răspunde primul om.

Zoom out, din nou. Acum trenul intră într-un tunel. În vagonul nostru se face întuneric. Bătrânul pufăie pe furiș dintr-o țigară electronică.

Primul om și bătrânul au intrat în celălalt compartiment. După un sfert de oră a apărut controlorul. Îi povestesc ce s-a întâmplat. Merg împreună în primul compartiment.

Mortul a dispărut.

„Domnule, glume din astea mai știu eu,…”, începe controlorul către bătrân. Acesta îi răspunde: „Ce glume, nașule, am verificat, nu avea puls. Crezi că ne arde de glume?”.

Controlorul răspunde: „Păi,… nu știu. Unde e mortul?”. „Păi, noi de unde să știm?”, zice primul om. „L-am lăsat aici, am intrat în compartimentul de lângă.”

„Poate nu era mort?”, încearcă controlorul. La care bătrânul răspunde ferm: „Domnule dragă, am fost toată viața doctor. Omul era mort.”

Lucrurile s-ar fi complicat și mai mult, dar la capătul culoarului a apărut însuși mortul. Mergea pe propriile picioare, bine-mersi.

„Păi ce faci, nene, te-ai prăbușit și ai murit!”, exclamă vecinul lui de compartiment. „După cum se vede, nu chiar”, răspunse mortul.

„Pot să îți iau pulsul?”, îl întrebă bătrânul. „Da, sigur, dar nu văd care e problema”, răspunde mortul.

„Pulsul e normal”, spune bătrânul, după verificare. „Dar nu înțeleg,…”

„Aaaa, scuze, e o problemă de-a mea”, zise mortul. „Mi se întâmplă uneori din senin, îmi pare rău că v-am stresat pe toți”.

„Eu credeam că e o glumă”, zise controlorul. Mortul interveni: „Nu, nu, intru într-o stare, îmi dispare pulsul, domnu’ doctor are dreptate, probabil păream mort, dar așa e boala asta. După câteva minute îmi revin.”

„Domnule, ne-ai speriat cumplit”, zise primul om. La care mortul se prăbuși din nou din picioare.

Îl mutară în compartiment. Bătrânul doctor confirmă faptul că nu mai avea puls. „Să așteptăm”, zise controlorul.

„Eu trebuie să cobor la Azuga”, zise primul om. „Da, sigur”, zise controlorul, „coborâți când aveți nevoie”.

„Nu e vorba de nevoie”, zise călătorul, „că acuma sunt și eu curios, dar până la Azuga am bilet”.

„Biletul nu contează acum”, zise controlorul, „doar să își revină ăsta”.

Dar mortul nu dădea nici un semn de viață. După încă un sfert de oră, nimic. Nemuritor și rece.

Vecinul său de compartiment plecă spre capătul vagonului. Următoarea stație era Azuga. Bătrânul doctor se retrase și el în compartimentul lui. „E mort de-a binelea”, spuse, înainte să plece.

Controlorul aștepta.

Mortul deschise ochii. „Iar s-a întâmplat, nu?”, îi zise controlorului.

„Domnule, ne-ai speriat pe toți”, răspunse exasperat controlorul. Se ridică și plecă din compartiment. „Măcar să nu-l văd iar cum moare”, își zise în sinea lui.

Mortul rămase singur în compartiment. „Nici nu m-au întrebat ce boală e asta”, se gândi. „Regret că i-am stresat, dar ce pot eu să fac, dacă, din când în când, îmi pierd voința de a trăi?”

Trenul trecuse deja de Azuga.