## 30.01
Încep un jurnal nou. Mi-am luat o tastatură și mi-am cumpărat și o aplicație specială pentru scris. Avantajul este că, în afară de markdown, are focus mode și typewriter mode. Pot să mă concentrez la ceea ce scriu și poate, în felul ăsta, o să scriu mai mult.

Tastatura arată (și sună un pic) ca o mașină de scris. Iar acum cred că pot să mă opresc. Genul ăsta de text mi se pare, nu știu, nenatural. Nu aș vorbi în real life atât de mult despre o tastatură. Sau poate aș vorbi, dar nu mi se pare o chestie depre care ar merita să scriu prea mult.

Okay, important, de fapt, e un singur lucru. Mi-am luat și tastatura, și aplicația, având de fapt un singur lucru în minte. Există, mai nou, dispozitive făcute special pentru scris. No distractions, less is more etc. Din punct de vedere tehnic, nu sunt superioare unor gadget-uri de acum douăzeci de ani. Sunt, în schimb, destul de scumpe. combinația mea de tastatură și telefon (cu aplicația care îmi arată pe ecran doar textul pe care îl scriu și nimic altceva) joacă același rol, la un preț mult mai mic. E ciudat, dar cumva pot să înțeleg. Nu am inventat, de fapt, ceva mult mai bun decât scrisul la o mașină de scris, cu o foaie albă în față. Sigur, în materie de editare de text avem multe avantaje. Dar dacă e vorba despre experiența propriu-zisă a scrisului,…

Pentru a produce un text, într-o formă publicabilă, să zicem, trebuie să faci mai multe lucruri extrem de diferite. Există un workflow (ceva ca o serie de acțiuni, să zicem; deși s-ar putea spune și invers, și anume că anumite considerații filosofice despre acțiuni care compun serii și așa mai departe ar putea fi făcute mai intuitive vorbind despre workflow; în fine,…). Scrisul propriu-zis poate să constituie o etapă distinctă în acest workflow. Revizuirile, corectura, editarea vin abia după aceea. La sfârșit ajungi să pui textul în pagină, să aranjezi paragrafele, aspectul corpului de literă și altele. Într-un editor de tip Word toate astea vin în același timp. Ba chiar trebuie să îți alegi formatul paginii și mărimea literelor înainte să începi să scrii textul.

Am divagat.

Sper să mă reobișnuiesc să mă gândesc în scris la diferite lucruri. Simt că m-am dezobișnuit și regret.

## 31.01

A doua zi. Am alergat. Cred că am stat cam mult ieri la birou, la garsonieră, unde era cam frig. Mă doare spatele. Am recitit (parțial) niște însemnări din 2018, în care vorbeam despre „a trăi o viață bună” / „a-ți trăi bine viața”. Unele lucruri de acolo mi se par cam puerile acum. Altele mi se par nemestecate, grăbite. Uneori am făcut paradă de argumente, cred. Dacă aș mai scrie, în prezent, despre un asemenea subiect, cred că aș insista mai mult pe clarificări conceptuale. Azi dimineață am citit rezumatul unui articol în care ar fi trebuit să fie vorba despre cum nu poți da seama de o viață bună folosind doar criterii narative etc. Articolul era pe bani, nu l-am citit. Dar nu cred că m-ar fi interesat prea mult să îl citesc, chiar dacă ar fi fost _open access_. O viață despre care se poate povesti, una care îndeplinește această condiție – istoria principalelor evenimente (sau a celor mai multe evenimente) / acțiuni care o alcătuiesc îndeplinește o serie de criterii narative etc. -, poate fi, bineînțeles, o viață chinuită. Nu toate poveștile au un sfârșit fericit. Dar, în afară de asta, ar putea fi o viață ratată, chiar și din perspectiva unui rost sau sens. Ce vreau să spun? Un mecanism narativ (sau meta-narativ, poate) consacrat constă în înșelarea așteptărilor publicului. Descriu în detaliu o armă ținută la vedere într-un dulap. Mai târziu, locatarii se confruntă cu un hoț. Unul dintre ei deschide ușa dulapului în care se afla arma. Scoate de acolo o sticlă de vișinată și își toarnă un păhărel.

Un om, în ciuda tuturor pregătirilor și așteptărilor, poate rata un moment important al vieții sale printr-un gest de lașitate similar. Sau să „schimbe cinstea pe rușine”. Nu toate cazurile sunt, poate, coerente narativ, dar unele sunt.

Mi se poate răspunde că nu e vorba despre criterii narative literare. Nu o viață „de poveste” e avută în vedere, ci una care poate fi „istorisită”, pur și simplu. Dar atunci e și mai ușor, cred eu, să arăți că o viață care satisface asemenea criterii ar putea fi nu numai rea, ci și lipsită de sens.

*

Puterea imaginației (care ar putea să crească cu vârsta – dar nu în sensul că îți poți imagina scenarii tot mai ciudate, mai implauzibile etc., ci în sensul că îți poți imagina lucruri într-o manieră mult mai realistă; ca și când chestiile pe care ți le imaginezi ar avea “mai multă realitate”). – O remarcă nefilosofică, știu.

*

Ce se vede? Ce se aude? Cum miroase? Locuri, persoane, ce fac,… – e asta o descriere? Și de ce nu sunt toate la fel? De ce nu am standardizat descrierile? (probabil o întrebare stupidă)

*

Cel mai important e că scriu, până la urmă. Nu am nici un fel de pretenții, sunt ca un om care își revine din comă și trebuie să învețe din nou să meargă și să vorbească.

## 1.02

Am alergat și azi. Am mai citit din însemnările lui Moore despre cursurile lui Wittgenstein din 1929-33. Capitolul 6 din PO, pe care sper că o să reușesc să-l termin de tradus în câteva săptămâni.

Aplicația pe care o folosesc acum ca să scriu are niște probleme de la ultimul update. Am cumpărat-o special fiindcă avea full screen / immersive mode – puteam să văd doar textul la care lucrez, fără bara de meniu de sus (de la Android). Dar acum fix chestia asta nu mai funcționează. Există o chestie prin care pot face bara respectivă să se vadă estompată, dar nu dispare complet, ceea ce e un pic enervant. Mă rog, n-ar rost să scriu prea mult despre asta.

*

Dar din cauza mizeriilor ăstora tehnice îmi e greu să mă concentrez la scris.

## 2.02

E enervant și faptul că aplicația asta a fost foarte scumpă. Mă enervează până și faptul că nu mă pot abține să scriu despre așa ceva. A fost, cred, cea mai scumpă aplicație pentru Android pe care am cumpărat-o vreodată. Cu toate astea, are probleme. Gata cu asta.

*

Revin la un lucru care mi-a rămas în minte din timpul pandemiei. Senzația că filosofia e complet inutilă atunci când pe lume se petrec lucruri cu adevărat îngrozitoare.

Desigur, amenințarea ar fi putut fi alta, iar atunci nu virusologii și doctorii ar fi făcut treaba cea mai importantă ci, poate, alți oameni, cu alte meserii. Dar e greu de imaginat o amenințare semnificativă de așa natură încât cele mai calificate persoane să se lupte cu ea să fie filosofii.

Mi s-ar putea răspunde că filosofii se luptă tot timpul cu amenințarea unei gândiri încețoșate, plină de contradicții, incapabilă de justificări și așa mai departe. Dar asta, pe de o parte, pare prea puțin. Iar pe de altă parte pare greșit.

Ca profesor de „Argumentare și gândire critică” îi pot ajuta pe câțiva studenți să își dezvoltă anumite abilități de gândire. Abilitățile respective pot fi utile în situații în care trebuie luate decizii importante și așa mai departe (dar, pe de altă parte, sunt abilități nespecializate). Câțiva dintre studenții mei, la rândul lor, ar putea deveni profesori de liceu și să ajute un număr mai mare de elevi să își dezvolte același gen de abilități. Poate că, treptat, asta ar însemna că un număr ceva mai mare de oameni vor fi mai greu de manipulat etc. Dar asta ia mult timp. Nu e ceva care se poate schimba ușor, în fața unei amenințări imediate, concrete. În plus, asta e ceea ce fac ca profesor și nu ca filosof.

Ca filosof aș putea, în cel mai bun caz, să îi conving pe câțiva oameni să vorbească despre anumite lucruri într-un anumit fel – despre a gândi în termenii unor înșiruiri de acțiuni într-un spațiu al rațiunii practice (configurat printr-un soi de transfer al răspunderii de la o acțiune la alta), de pildă. Nu o să insist acum pe linia asta.

*

Am citit (pe sărite) un articol despre deep learning și înțelegere la nivelul inteligenței artificiale. M-am gândit la două experimente mentale. În primul, folosim în locul unui calculator un creier omenesc. Facem în așa fel încât să nu există niciun fel de activitate neuronală în acele porțiuni din creier care sunt activate atunci când un om obișnuit e conștient etc. Altfel spus, ne asigurăm că nu avem de a face cu o persoană conștientă. Iar apoi, cu ajutorul unei porțiuni din creier care poate funcționa independent, procesăm input-uri și generăm output-uri de așa natură încât lucrurile să arate ca și când creierul răspunde la întrebări. Presupunând că ar răspunde la fel de bine ca oricare om, am spune, totuși, că înțelege?

Cei care consideră că a fi conștient e o condiție necesară pentru înțelegere vor răspunde, probabil, că nu. Și vor da același răspuns, bineînțeles, și în cazul inteligenței artificiale.

Al doilea experiment mental e următorul. O ființă extraterestră vorbește și se poartă ca un om. Răspunde la întrebări, doarme, se trezește etc. Problema este că nu știm din ce material e constituit corpul ei. Nu știm dacă e un material organic sau anorganic. Ar putea fi o ființă vie sau un robot extraterestru. Totuși, dacă s-ar integra într-o comunitate omenească și ar participa la multe activități omenești (inclusiv unele despre care se consideră, în mod tradițional, că necesită eforturi cognitive), cred că mulți oameni ar fi dispuși să spună că înțelege, chiar înainte să afle dacă au de a face cu „inteligență naturală” sau „inteligență artificială”.

Ce anume am în vedere prin cele două experimente? Uneori suntem esențialiști, iar alteori nu suntem. Suntem esențialiști atunci când ne uităm la „a înțelege” cu ochelarii omului de știință, care face experimente într-un laborator, stabilește criterii pentru anumite teste și așa mai departe. În alte situații obișnuite de viață, nu suntem.

Sau: dacă e sigur că un sistem nu e conștient, atunci nu-i putem atribui cu adevărat înțelegere; dar dacă nu e sigur, atunci i-am putea atribui. Iar „a fi o ființă conștientă” e ceva ce putem atribui fie esențialist (științific), fie ca pe un rol social. La fel ar putea sta lucrurile cu „părinte”.

Cred că aș putea continua să mă gândesc la lucrurile astea.

## 7.02

Am citit azi un text despre „gamification” (nu știu cum s-ar putea traduce asta în română; poate ar trebui să se folosească o sintagmă: utilizarea unor elemente specifice jocurilor) în cazul aplicațiilor de fitness. Erau interesante ideile lui Nguyen, că astfel de metode duc la înlocuirea unor scopuri (și valori) complexe cu altele, mult mai simple (ceea ce poate să producă și distorsiuni etc.). Mi-am amintit de experiența mea. Am colecționat tot felul de „trofee” pe Strava, iar asta a interferat, uneori, cu antrenamentul meu propriu-zis de pe Garmin. De pildă, am mers uneori foarte mult pe jos în zilele în care trebuia să mă odihnesc (pentru a fi pregătit pentru următoarea alergare). Sau am ținut să alerg în fiecare lună câte un semimaraton, pentru a câștiga trofeul respectiv, deși astfel de alergări nu erau incluse în antrenamentul meu. Mai simplu spus, am ajuns să alerg după prea mulți iepuri.

Nguyen probabil că vorbea despre cazuri în care se ajunge, prin „gamificare”, la simplificarea obiectivelor urmărite în viața reală. Uneori, însă, cred că apare și celălalt efect – multiplicarea obiectivelor urmărite, dincolo de necesități (ca să zic așa).

*

În altă ordine de idei, azi am examen. Argumentare și gândire critică. Ca să nu mă plictisesc, aș putea să compun și eu, pe loc, un scurt text argumentativ.

Dar ce anume să susțin? Ce ar putea fi interesant pentru un student în anul I? Aș putea încerca să susțin, de pildă, opinia că unui anumit personaj ficțional ar trebui să i se acorde, totuși, un anumit statut ontologic. Că nu ar trebui să spunem despre el, pur și simplu, că nu a existat, așa cum am spune că nu a existat niciodată planeta Vulcan. Că a-l declara, pur și simplu, „inexistent” sau „non-existent” nu e o reacție suficient de bună. La fel cum n-ar fi o reacție suficient de bună să spui despre Einstein că nu există. Pot fi găsite personaje ficționale care i-au inspirat pe oamenii care au citit despre ele (și care, poate, ne inspiră și acum). Nici umbrele nu există, într-un sens, dar le vedem. Sigur, poate fi propus un alt fel de a vorbi, care să ocolească problema. Dar care ar fi șansele ca oamenii să își schimbe felul de a vorbi, îmbrățișând acest nou fel de a vorbi? Spunem și azi că soarele răsare.

(În paranteză fie spus, există și o chestie mai serioasă la care mă gândesc, exact în legătură cu asta. De ce anumite feluri de a vorbi sunt rezistente la schimbare? Și cum influențează asta încercările specifice ingineriei conceptuale?)

Există destui oameni reali cu care nu interacționăm și nu vom interacționa niciodată. Am putea auzi lucruri despre ei, am putea citi cărți, i-am putea vedea desenați sau chiar întruchipați de niște actori etc. Mai mult decât atât, dacă ei nu mai trăiesc, atunci nici măcar nu e posibil să îi mai întâlnim. Care e atunci, de pildă, diferența dintre Freddie Mercury și Sherlock Holmes?

S-ar putea răspunde că anumiți oameni, totuși, l-au cunoscut pe Freddie Mercury, dar nimeni nu l-a întâlnit cu adevărat pe Sherlock Holmes.

Iată un experiment mental: un copil se naște prin fertilizare „in vitro”, după ce se dezvoltă într-un incubator artificial. Este apoi îngrijit de niște roboți și nimeni nu îl întâlnește niciodată. Crește singur și face diferite lucruri, pe care le consemnează acești roboți. După ce moare, aflăm povestea vieții acestui copil (să îl numim Izo). Nimeni nu l-a întâlnit pe Izo și nimeni nu îl mai poate întâlni. Prin ce se deosebește el de Sherlock Holmes? Răspunsul ar putea fi că pe Izo, totuși, l-am fi putut întâlni, cel puțin în principiu. În schimb, pe Sherlock Holmes nu l-am fi putut întâlni, nici măcar în principiu. Dar dacă Izo s-ar fi născut într-un fel de univers paralel, în care nici unul dintre noi nu ar putea ajunge fără să încalce legile fizicii? Nu s-ar putea spune, într-un asemenea caz, că nu l-am putea întâlni nici măcar în principiu? Iar dacă el ar fi ultimul om care trăiește în universul respectiv, nu s-ar putea spune că nimeni (nici de la noi, nici de acolo) nu îl poate întâlni, nici măcar în principiu?

S-ar putea răspunde, acum, că diferența constă, pur și simplu, în faptul că Izo există, pentru o perioadă de timp, într-o lume reală. Sherlock Holmes, în schimb, nu există _cu adevărat_ niciodată, nicăieri. Dar cât de importantă e această diferență, pentru noi? Izo, care trăiește singur într-un univers paralel, ne este la fel de inaccesibil ca și Sherlock Holmes, care ar fi putut, totuși, să existe (ceea ce înseamnă, dacă există universuri paralele în care se realizează toate posibilitățile, că el chiar există într-un astfel de „univers posibil”).

S-ar putea răspunde, acum, că fie există în continuare o diferență între cei doi, fie scenariul lui Izo este inconsistent. Pe scurt, fie despre Izo (dar nu și despre Sherlock Holmes) aflăm lucruri pornind de la evenimentele care alcătuiesc viața reală a unei persoane, fie, dacă acest lucru nu e posibil nici în cazul lui Izo, atunci nu avem cum să știm că el chiar există.

*

Studenții au început să predea lucrările, așa că o să mă opresc deocamdată.

15.02

Am citit (ascultat un audiobook) despre science-fiction. M-am gândit la motivul călătoriei în sefe-uri. Cu mulți ani în urmă m-am gândit la rolul călătoriilor în utopii. Bineînțeles că nu ai nevoie neapărat de călătorii. În unele sefeuri extratereștrii vin aici etc. Poți să descoperi o lume fantastică și trecând prin șifonier etc. În plus, poți descrie o lume diferită de cea de aici și fără să povestești cum a ajuns vreun om acolo. Pur și simplu. Ca și când (pentru a reveni la o temă recentă), într-o lume posibilă (sau într-un univers paralel) cineva de acolo scrie ce se întâmplă. Iar tu, aici, din întâmplare, scrii același lucru.

*

Sigur, nu țin neapărat să mă gândesc la chestii interesante. Mă gândesc și la tot felul de prostii, dar de obicei nu le scriu. Nu poți să scrii tot, nici măcar într-un jurnal zilnic. Alegi ce să scrii. Există, cu siguranță, criterii. Cineva ar putea spune că scrie, pur și simplu, ce își amintește. Dar și aici există un fel de criterii. „Memorabil”, ca și „demn de a fi notat / consemnat”, presupune niște evaluări. Am mai lucrat la traducere, am mai alergat. De ce consider că merită să scriu asta? E bine că lucrez, e important să păstrez un ritm constant, să mă mobilizez etc. Dacă scriu, poate și asta mă ajută să mă mobilizez. Cu alergatul e diferit. Alergările mele se înregistrează automat în Garmin și pe Strava. Jurnalul se scrie oricum, îl pot consulta oricând vreau etc. Următoarele alergări sunt planificate în cadrul antrenamentului, cred că am o motivație destul de bună etc.

Și atunci? – Faptul că alerg e așa, ca un adaos la identitatea mea. Eu, cel care iese și aleargă, sunt un om nou, ca să zic așa. Nu sunt un om complet nou, dar e ceva care se adaugă la identitatea mea, ceva cu care nu m-am obișnuit încă. Nu simt nevoia să scriu că sunt nefumător, deși am fost fumător mulți ani. M-am obișnuit cu această parte a identității mele. Nu simt nevoia să scriu că am 50 de ani, fiindcă nu mi se pare important lucrul ăsta pentru identitatea mea. Nu simt nevoia să scriu că îmi cade părul în creștetul capului fiindcă această identitate – eu cu chelie, e una pe care nu sunt dispus încă să o accept și fața de care încerc să mă împotrivesc (cu minoxidil); în cel mai rău caz, mai degrabă aș alege să fiu mereu tuns extrem de scurt etc.

Oricum, genul ăsta de text pe care îl scriu acum nici nu e cu adevărat un jurnal (și cu atât mai puțin o autobiografie). Îmi amintesc vag că am avut și altă dată asemenea reflecții „în meta”. O să mă opresc în curând. Cel mai important mi se pare lucrul ăsta – scriu aici ca să mă pot gândi la unele lucruri. Nu toate sunt la fel de importante. Mă gândesc și fără să scriu, e drept. Dar și atunci aș spune că simulez vorbitul, iar dacă nu produc propoziții complete, asta înseamnă fie că mă folosesc de tot felul de prescurtări, fie că nu am decât niște „frânturi de gânduri”. Nu cred în gândire ca „activitate mentală”. Nu cred că mintea e ceva. Ceea ce nu înseamnă că aș evita să vorbesc despre minte, dar e acel fel de a vorbi care nu are un angajament ontologic.

Pe de altă parte, nu cred că persoanele sunt ceva, dar aici lucrurile stau diferit. Nu văd o pierdere prea mare dacă am renunța să vorbim despre noi ca și când avem o minte ș.a.m.d. Dar mi se pare imposibil să renunțăm să vorbim despre noi ca persoane. Iar dacă nu e imposibil, atunci, ar fi groaznic să renunțăm să vorbim așa. Nu mă deranjează să mi se spună că sunt un fel de maimuță fără păr, un conglomerat de celule, fiecare dintre ele fiind un mic roboțel organic, sau, în ultimă instanță, un morman de atomi care formează, temporar, o configurație relativ stabilă. Dar nu aș putea accepta că nu sunt o persoană, că nu realizez acțiuni pentru care sunt responsabil etc.

Nu știu dacă e vorba, de fapt, despre lumea științei și lumea de toate zilele (am citit de curând ceva nou despre asta, autorul îl menționa pe Sellars). Sunt pe deplin mulțumit cu lumea științei, într-un sens. Nu mă neliniștește relația (ontologică) dintre mese, scaune, copaci etc. și superstring-uri care vibrează în 10 dimensiuni. Și nici măcar cea dintre „stări, fenomene și procese mentale” și procese neurofiziologice.

„Dar nu trebuie să fii conștient pentru a fi o persoană?” – Nu, desigur. Persoanele juridice nu sunt conștiente. Și nici persoanele fizice nu sunt conștiente tot timpul.

„Dar chiar dacă un om aflat în comă ar fi judecat și condamnat (nu cred că e așa, dar să presupunem că ar exista un astfel de obicei; sau chiar am putea presupune că judecăm și condamnăm morții etc.), omul respectiv va fi judecat în legătură cu anumite acțiuni pe care le-a realizat conștient fiind.” – Bine, dar ce importanță are asta? Să zicem că „am găsi conștiința în creier”. Nu ar mai conta dacă omul respectiv spune că n-a fost conștient. Am zice că minte și nu ne-am mai bate capul. Oricum, în discuție nu ar fi nici un moment lucrul ăsta – dacă el e o persoană, sau dacă era o persoană la momentul respectiv. De altfel, acest din urmă fel de a vorbi e un pic suspect. „Persoană”, desigur, e un cuvânt complicat.

Dar iată câteva lucruri: nu cred că are sens să mă întreb dacă în anul 1960 (adică înainte să mă fi născut) eu eram o persoană; dar aici problema nu e cu „persoană”; pur și simplu, nu are sens să vorbesc despre mine în 1960. Chiar și propoziția asta, „Eu nu existam în 1960.”, e un pic ciudată. Adică, într-un sens, dacă cineva care a fost în viață atunci ar spune despre mine că nu existam încă, fiindcă nu mă născusem, totul e în regulă. Dar atunci când vorbesc eu, e diferit. „Eu, în 1960,…” – e ca și când m-aș plasa mai întâi acolo. Mă rog, las asta la o parte.

Aș spune, de fapt, că am dificultăți cu întrebări de tipul „Erai o persoană în momentul cutare?”, sau „Când ai început să fii o persoană?”, sau „Când vei înceta să fii o persoană?”. (Poate că există un sens în care „a fi o persoană” nu se combină cu nimic temporal, nu știu,…)

Altceva despre „persoană”. Există, probabil, un sens mai accentuat psihologic și unul mai accentuat juridic. Iar pe mine sensul psihologic nu mă interesează. Dar nu mă interesează neapărat nici cel juridic, doar că simt că trebuie să mă apropii de el pentru a-l evita pe cel psihologic.

Există, probabil, o utilizare a lui „persoană” în care are sens să te întrebi dacă X și-a păstrat identitatea personală sau nu (ș.a.m.d.). Dar există și o altă utilizare, în care astfel de întrebări nu au nici un rost. Sau ar putea avea rost, dar să fie limpede că acum vorbești despre altceva. Ca atunci când i-ai spune cuiva că ești o ființă rațională, iar interlocutorul ți-ar răspunde „Dar ce mult te-ai schimbat!”. Ceea ce spuneam era că sunt, ca om, o ființă înzestrată cu rațiune. Dacă am făcut lucruri mai puțin rezonabile în trecut, asta nu are nici o relevanță.

Nu vreau să analizez „persoană”, totuși. Cred că, în mare, e limpede ce am în vedere atunci când spun că sunt o persoană. Desigur, în multe contexte obișnuite nu e nevoie să o spun. Sau aș putea să o spun pentru a scoate în evidență felul abject în care s-a purtat cineva – ca și când nu aș fi o persoană etc. (am mai scris la un moment dat despre asta).

Ceea ce mă face să insist, probabil, e ceva de genul: „Chiar dacă aș descoperi că sunt un robot, nu aș înceta să cred că sunt o persoană.”.

„E ca o continuare diferită la povestea lui Descartes, nu? Ergo sum, dar apoi, în loc să spui că ești o substanță cugetătoare, spui că ești o persoană.” – Nu. În primul rând, fiindcă nu folosesc metoda îndoielii metodice. În al doilea, fiindcă nu spun că sunt _ceva_. Am acest statut, de persoană. La acesta nu pot renunța. Prin contrast, m-aș putea lăsa convins că dacă nu mai am copii minori, care să locuiască cu mine, nu mai are rost să îmi arog statutul de părinte, sau că dacă vreau neapărat, pot continua să spun că sunt părinte, dar voi vorbi într-un sens diferit (poate cam ca un veteran care spune că e „sergent în al doilea război”). Dar nu cred că aș putea fi convins să renunț la statutul de persoană.

„Îl compari, totuși, cu un rol social. Și atunci, dacă nimeni nu ți l-ar mai acorda? Dacă societatea, în ansamblu, nu te-ar mai considera o persoană?” – Nu mă pot pune în pielea cuiva care, de la bun început, nu a fost considerat o persoană (un sclav în trecut, poate; sau, mai clar, cineva despre care se credea că nu e om, ci animal sălbatic). Dar, în cazul meu, nu cred că societatea îmi mai poate retrage acest statut. Adică, mă rog, îmi pot închipui că nu sunt tratat ca o persoană, dar nu și că _nu mai sunt_ o persoană.

(În paranteză fie spus, eu îl consider și pe Mihai o persoană, chiar dacă nu vorbește și, de cele mai multe ori, nu ascultă și e greu să îl responsabilizeze cineva pentru ceea ce face. De ce? Nu pentru că e om, pur și simplu. Are un grad de înțelegere și cred că poate să înțeleagă, măcar uneori, că a făcut un lucru bun sau că a făcut ceva greșit. E greu de spus dacă el ne tratează vreodată ca pe niște persoane sau nu, dar important mi se pare ca _eu_ să îl tratez pe el, pe cât pot, ca pe o persoană. Cumva, asta vine înaintea unor întrebări precum „Dar merită?” sau „Dar chiar este el o persoană?”. Nu mă interesează dacă „este cu adevărat” (nu cumva aici e vorba despre sensul psihologic?) și nici dacă „merită” (în ce sens?). Pur și simplu, dacă nu aș încerca, măcar, să îl tratez ca pe o persoană, să îl consider o persoană, aș avea remușcări și mi-aș spune că „nu am făcut ce trebuia să fac, ca părinte, sau chiar ca om”.

E cam târziu, o să încerc să mă culc în curând.

## 27 februarie

În curând o să mai împlinesc un an. Am fost răcit și mi-a fost mai greu să lucrez și să scriu. Mihai a fost suspect de varicelă (alarmă falsă). Garsoniera e întoarsă cu susul în jos.

Am mai avut câteva idei. Pe unele le-am uitat, semn că nu erau prea importante. Pe altele mi le amintesc, dar îmi e lene să le notez acum (semn că nu sunt, probabil, foarte importante).

## 1 martie

Încerc să mai scriu aici. M-am simțit destul de singur în ultima vreme. Nu e vina nimănui. Nici măcar a mea, cred. Nu am prea avut tragere de inimă să alerg. Încerc să mă apropii din nou de filosofie, dar îmi vine greu.

Bits and pieces. Toată social media e formată din bits and pieces. Un scurt clip, o frântură de idee, câteva informații disparate și neverificate, o poză. Iar unele interacțiuni dintre oameni la asta s-au redus (sau poate au fost mereu așa și nu știam).

## 6 martie

Mă întorc, din când în când, la distincția lui Grice dintre înțelesul natural și cel non-natural.

Un om geme atunci când împinge ceva greu (un animal mort, de pildă), sau geme atunci când face efort, pur și simplu. Geamătul va avea, atunci, acest înțeles natural. Tentația este ca, vorbind despre intenții, să reușești să treci cumva de la acest înțeles natural la un înțeles non-natural – scot un geamăt cu intenția ca un alt om să mi se alăture într-un anumit efort etc. Iar dacă intențiile sunt „ceva în minte”, chit că ar fi ceva reductibil la procese neurofiziologice din creier, ele nu vor putea adăuga nimic non-natural. Vom introduce tot mai mulți pași intermediari în trecerea de la un înțeles non-natural la unul natural, undeva va fi mereu un salt etc. etc.

Și de ce să presupunem că mai întâi a fost înțelesul natural? Poate că eu cred, de la bun început, că geamătul tău _anunță_ efortul pe care îl faci. Iar apoi îl folosesc așa cum credeam că îl folosești și tu: pentru a anunța un efort, iar pentru a te încuraja să mi te alături mai fac, poate, și alte gesturi etc.

Dacă lumea omului primitiv e populată de agenți invizibili care realizează („in his face”, ca să zic așa) acțiuni recognoscibile, urmărind anumite scopuri ș.a.m.d. și nu de evenimente conectate cauzal, nu e mai ușor să te gândești la înțeles non-natural, ca punct de plecare al comunicării?

„Dar animalele nu au început cu vreun înțeles non-natural, iar noi din animale ne tragem” – Animalele nu au început cu vreun înțeles. Zebra nu fuge din fața leoaicei fiindcă prezența acesteia din urmă „înseamnă natural” moarte (sau, cel puțin, „pericol”). Reacționează (instinctiv, să zicem) la anumiți stimuli din mediul înconjurător. Pentru ca fumul să „însemne natural” foc _pentru tine_ ai nevoie de mult mai multe lucruri. Între altele, după ce recunoști conexiunea dintre fum și foc, pentru a o vedea drept conexiune cauzală _naturală_ poate că trebuie să o „dezbraci” tocmai de caracterul ei simbolic sub care ți se prezenta inițial (fumul e un semn al zeilor că acolo arde ceva – atâta timp cât mă gândesc așa, nici nu am de ce să caut vreo explicație).

*

## 27 martie

Aplicația care ar fi trebuit să facă scrisul o plăcere e cam varză, deși a fost scumpă. Dar nu are rost să dau vina doar pe aplicație, adevărul este că nici eu nu m-am mobilizat să scriu prea mult.

M-am mai gândit la diverse lucruri, dar nu le-am notat.

(…)

Critica sinceră, cred eu, e expresia dorinței de a-l face pe celălalt să devină mai bun. Dacă îmi pasă cu adevărat de o persoană, bineînțeles că doresc să devină mai bună. Iar dacă doresc ca o persoană (apropiată) să devină mai bună, în mod inevitabil o să o critic. Aici e valabila povestea aia cu „la fiecare modus ponens se poate răspunde cu un modus tollens”. Nu îl critic pe Răzvan. Deci nu îmi pasă de el. Etc.

## 14 mai

Se pare că nu am mai scris aici de ceva timp. (…) Aș vrea să mă concentrez asupra lucrului, să alerg, să rămân într-o stare bună de spirit, să evit consumul de alcool și să mă reobișnuiesc să trăiesc singur.

(…)

Nu vreau să spun (și cu atât mai puțin să scriu) nimic radical. Tot ce îmi doresc e să mă pun, cât de cât, pe picioare. De obicei nu mă simt singur, ăsta cred că e un semn bun. M-am simțit foarte singur în Berlin, acum nu e așa. Într-un fel, poate că în ultimii ani m-am simțit suficient de singur. În plus, m-am simțit și ignorat și am fost resentimentar.

Nu mai insist.

## 20 mai

M-am gândit la așteptări. Nu cred că sunt predicții + dorințe. Apoi mi-am amintit că vorbește și Wittgenstein despre ele în Cercetări.

M-am gândit la obligații, reguli (și așteptări) în cupluri. Și la faptul că, relațiile de cuplu nefiind prea deschise, acolo e greu să ai practici împărtășite într-o întreagă comunitate și deci și reguli.

Terapeuții de cuplu au informații mai bune, dar nu pot legifera, totuși, acolo unde comportamentele diferite nu mai pot fi evaluate moral.

Un cuplu încurajează criticile constructive, altul descurajează orice fel de critici. Iar apoi, în al treilea cuplu, un partener e de primul fel iar celălalt de al doilea fel.

Eu aș spune că primul are dreptate, fiindcă partenerii au datoria să se ajute reciproc să devină mai buni, iar pentru asta criticile constructive (și prietenești) sunt necesare. Nu cred, însă, că e vorba despre o datorie morală.