## 17 ianuarie

Mai am cam o lună până la primul meu maraton. Sper să reușesc.

*

În New Gods (serialul) apare „Artifact number one”. Ar putea fi un bun punct de pornire pentru o discuție la cursul meu de filosofia tehnologiei. Care este, de fapt, primul artefact? Poate fi artefact o piatră care nici măcar nu a fost șlefuită, cioplită etc., ci doar utilizată cu un anumit scop? Nu pică, în acest fel, distincția aristotelică dintre artefacte și obiecte naturale? În plus, simpla utilizare cu un anumit scop devine criteriul principal, de ce nu am spune că primul artefact precede cu mult apariția speciei omenești?

„Utilizare” – putem vedea asta pe un anumit fundal social (utilizare în cadrul unei practici, care include transmiterea de la o generație la alta, învățare și corectare etc.) sau pe un anumit fundal mental (utilizare cu anumite intenții etc.). Desigur, eu aș înclina să spun că fundalul este dat de acțiuni într-un spațiu al rațiunii.

În maniera lui Wittgenstein, s-ar putea vorbi și despre criterii generale / filosofice pentru artefacte vs. criterii locale. Dacă scopul este bine determinat (de pildă, să spui dacă anumite chestii găsite într-un sit arheologic sunt artefacte ale civilizației respective sau se aflau în mod accidental acolo – „Sunt acestea oase care jucau un rol simbolic într-un ritual sau au uitat oamenii ăia să ducă gunoiul după ce au mâncat?”; „E aici o operă de artă sau s-a sprijinit cineva de perete cu mâna murdară de sânge?”), atunci totul este ok. Iar în funcție de scop criteriile vor fi diferite. Pentru a recunoaște o operă de artă inovatoare (un artefact de acest tip) poate că fundalul mental e mai important, dar pentru a recunoaște un artefact tehnologic din vechime poate că ar trebui să identificăm practica socială în care acesta juca un rol. Iar în cazul animalelor, poate că ne vom întreba: „E aceasta o simplă adaptare transmisă genetic (ca în cazul construcției unui fagure sau a unui cuib) sau e o utilizare nouă, improvizată (ca atunci când o crenguță e folosită pentru a scoate insectele dintr-o scorbură etc.)?”

*

Sar râul călare. În spațiul rațiunii, aceasta e acțiunea mea. În cel al explicației naturale, aceeași acțiune e un eveniment cauzat de procese neurofiziologice corelate care se petrec în creierul meu și al calului.

## 31 ianuarie

Am găsit un articol (din 2021) în care autorii vorbesc despre „deontic artifacts”. Mă așteptam să fie citat textul meu din 2015 (On Rule Embedding Artifacts), mai ales că e într-o antologie publicată la Springer. Nu era. Am fost dezamăgit și am rămas cu senzația că scriu degeaba. 🙁

## 3 februarie

Cam două săptămâni până la primul meu maraton. Sper să reușesc.

## 8 februarie

Îmi pregătesc cursurile din semestrul al doilea (“Filosofie, tehnologie și media” – o variantă mai accesibilă a cursului meu de filosofia tehnologiei – şi “Ştiinţe şi pseudo-ştiinţe”, împreună cu Dana Jalobeanu).

## 16 februarie

A început semestrul II. Filosofie, tehnologie și media pare ok, sper să se lege lucrurile. La cursul celălalt încă am de pregătit mai multe lucruri. În trei zile trebuie să alerg maratonul.

## 5 martie

Etichetele (strămoșii predicatelor) se constituie în “spațiul acțiunilor” (ceva care are de a face mai degrabă cu _lebenswelt_ decât cu “natural affordances”, la oameni; sigur, ar putea fi o trecere graduală).

Cel mai simplu exemplu: “food” – asta înseamnă că poți realiza acțiunea de a mânca asupra obiectului astfel etichetat. _A mânca_, mind you, nu a îngurgita sau a digera. Ideea nu e că lucrul conține substanțe hrănitoare pentru corpul nostru, ci că putem să îl mâncăm cu succes. Iar succesul include: să nu mori otrăvit, să scapi de foame și altele.

Dar mai sunt și alte acțiuni pentru care e necesar ca lucrul să fie etichetat drept “food” – hrănirea copiilor cu acel lucru, a animalelor, utilizarea sa că ingredient la gătit etc. O condiție necesară nu e și suficientă, desigur. A eticheta ceva drept “mâncare” deschide niște porți pentru anumite acțiuni. Pentru a le realiza pe unele dintre ele s-ar putea să fie nevoie să mai deschidem câteva uși, și apoi încă niște ușițe.

Iar uneori pentru a eticheta ceva drept “mâncare” trebuie să fi deschis deja niște porți, făcând alte acțiuni. Cum ar fi: pescuitul peștelui, frigerea lui (dacă nu e ton sau somon), marinarea măslinelor (care nu pot fi mâncate crude) etc.

Mai târziu, prin rafinarea aparatului nostru conceptual, am putea distinge între “mâncare” și “chestii comestibile, dar nu ca atare”. _”Comestibilele”_ vor fi un fel de materie primă, din care putem confecționa “mâncare” (o clasă de artefacte). Dar ele nu vor forma un gen natural. Iar încercarea de a vedea la ce genuri naturale se reduc va fi ridicolă.

Ar fi ca și când se inventează mâncatul ca procedură experimentală și apoi ne întrebăm, ca oameni de știință, ce experimente putem face.

## 11 Martie

Azi, în timp ce alergam, m-am gândit la o chestie. E despre qualia. După ce am terminat maratonul, pe 19 februarie, am putut să spun că am cunoscut experiența de a alerga un maraton. Mai simplu, am văzut cum este, cum se simte, să alergi un maraton și să îl termini. Iar experiența respectivă nu am mai avut-o înainte, chiar dacă am mai alergat și chiar dacă am alergat și distanțe mai lungi (dar nu mai lungi de 30 de kilometri).

Nu știu dacă oamenii care vorbesc despre qualia ar fi dispuși să accepte că a ști cum se simte să alergi un maraton e un fel de qualia, deși experiența pare să satisfacă o serie de criterii pentru qualia – nu o poți avea fără să alergi un maraton etc.

Dar dacă se poate vorbi în acest caz despre qualia, atunci nu e ceva care constă, pur și simplu, într-o experiență subiectivă punctuală. Nu doar fiindcă are o durată (peste 5 ore, în cazul meu), ci și fiindcă e ciudat să îți închipui că ai avea-o fără să realizezi acțiunea respectivă. Dacă îmi închipui că stau în pat și mă simt tot mai obosit și mă dor picioarele tot mai tare etc., asta nu poate fi experiența de a alerga un maraton. Și chiar dacă îmi închipui, la limită, că primesc experiența printr-o simulare de tipul brain-in-a-vat, tot nu aș spune că e experiența de a alerga la un maraton. Nu poate fi, dacă eu nu realizez acțiunea. Nu pot să „decojesc” stările subiective de pe acțiunea pe care o realizez și să spun că aia e experiența.

Iar dacă acest lucru e înțeles (și intuitiv), atunci sigur că la fel aș putea vorbi și despre alte cazuri de qualia. De ce să „decojesc” o stare subiectivă (despre care nu pot vorbi într-un limbaj privat) de pe acțiunea de a privi un obiect roșu, pe care o realizează cineva care vede normal?

Să presupunem că aș decoji starea subiectivă și i-aș transmite-o unei persoane nevăzătoare. Acest lucru s-ar realiza, probabil, transmițând în creierul acelei persoane ceva din creierul meu (detaliile nu contează). Nu s-ar putea spune acum, pe linia lui Wittgenstein, că acea persoană nu poate avea experiența mea, fiindcă, indiferent ce experiență ar avea, va fi experiența sa? Iar dacă nu poate avea experiența mea, cum poate fi experiența acelei persoane experiența de _a vedea roșu_? Dacă în creierul meu e transmis ceva din creierul unui câine care ascultă un fluier cu ultrasunete, cum aș putea spune că eu am experiența de a asculta un fluier cu ultrasunete? Eu nu pot auzi ultrasunetele. Nu pot avea experiența unei acțiuni pe care nu sunt capabil să o realizez.

Dar primul argument de aici era diferit. Acolo era vorba despre imposibilitatea de a avea experiența unei acțiuni pe care nu o realizez, indiferent dacă aș fi capabil să o realizez sau nu.

Cam atât.

## 19 aprilie

Suppose one gets the meaning of life and everything. This translates to being in a certain neurophysiological state. Then, that state can be imparted to everyone else. Isn’t this ridiculous?

## 24 mai

Nu reușesc să mă concentrez. Mai mult, lucruri care altă dată mi se păreau interesante și importante nu mai se mai par așa acum.

Faptul că toate dispozitivele electronice pe care le folosesc dau erori, își fac update-uri interminabile etc., nu ajută.

Dar adevărul este că m-am îndepărtat de o serie de probleme. Într-un sens, de filosofie. Să zicem că aș avea deja, pusă la punct, întreaga rețea de concepte – acțiuni, intenții, persoane, rațiuni practice (temeiuri pentru acțiuni), rațiuni epistemice (temeiuri pentru pretenții de cunoaștere), răspundere, limbaj (acțiuni de comunicare), jocuri de limbaj, numire, predicație, inferențe, formă logică etc. etc.

La ce bun? Pentru a spune că _DACĂ_ ne uităm la comportamentele omenești cu o anumită perspectivă, că _DACĂ_ ne interesează să le vedem drept acțiuni ale unor persoane responsabile, _ATUNCI_ conținutul conceptelor noastre e dat de un soi de aranjare a acestor acțiuni într-un spațiu al temeiurilor lor (unde asumarea răspunderii pentru anumite acțiuni e o condiție necesară pentru realizarea altor acțiuni)?

Iar dacă nu ne interesează să vedem astfel comportamentele omenești? Dacă vrem să le privim, de la bun început, naturalist?

Conținuturile conceptuale, atunci, vor fi tot un soi de reprezentări mentale asociate în principal cu manipularea simbolurilor, reductibile la procese neuro-fiziologice etc.

Și până la urmă, odată ce întrebarea „Ce sunt conținuturile conceptuale?” e pusă de către oamenii de știință, nu își pierde ea orice interes filosofic?

„Dar ingineria conceptuală?” – Ingineria este inginerie. Nu am așteptat să ne spună fizicienii ce este căldura pentru a ne încălzi locuințele. De ce am aștepta să ne spună neuroștiințele ce sunt conceptele pentru a le putea ajusta, îmbunătăți etc.?

„Dar problemele de implementare?” – Se rezolvă văzând și făcând. În plus, poate nu vreau să încălzesc toate locuințele, ci doar să încălzesc locuința mea. De pildă, poate mă interesează, pur și simplu, să îmi îmbunătățesc conceptul de „persoană”. Iar asta înseamnă: să am satisfacția că înțeleg mai bine ce spun, atunci când spun că sunt o persoană și ce fac atunci când tratez pe cineva drept o persoană.

Wittgenstein2 mi-ar spune că insatisfacția mea vine din rătăcirile mele în afara jocurilor obișnuite de limbaj pe care le jucăm cu cuvântul „persoană”. Că în cadrul acelor jocuri obișnuite de limbaj nu apare nici o insatisfacție (filosofică).

Un joc obișnuit de limbaj: „Pentru câte persoane doriți să faceți o rezervare? – Trei adulți și un copil. – E nevoie de un scaun special pentru copil? – Nu. – Patru persoane, atunci.”. De curând, cu ocazia recensământului, trebuia să spun câte persoane locuiesc la o anumită adresă. Nu i-am trecut și pe copii, fiindcă am înțeles (greșit) că sunt recenzați separat doar cei trecuți de 15 ani. Probabil va trebui să refac formularul respectiv. Important, însă, este că în astfel de situații există, de obicei, reacții corecte și reacții greșite dar corectabile. W2 ar spune că insatisfacția de tip filosofic apare doar atunci când nu e clar dacă ai reacționat corect sau greșit. Sau poate atunci când nu e clar cum te poți corecta.

Mai demult m-am gândit la situațiile în care m-aș plânge că nu sunt tratat ca o persoană. Diferite situații. W2 ar spune că nu e necesar să aibă toate ceva în comun. Desigur, poate că nici utilizările lui „prieten” în diferite situații nu au ceva în comun, dar îmi pot dori să resping unele dintre aceste utilizări, să spun că sunt superficiale etc.

„De ce?” – Pentru că altminteri prietenia nu înseamnă mare lucru.

„Înseamnă ceea ce înseamnă în fiecare situație. Ce contează dacă este un lucru mare sau un lucru mic?” – Vreau să spun că își pierde valoarea.

„Și de ce trebuie să aibă una? Sau de ce nu ai putea spune, pur și simplu, că anumite prietenii sunt valoroase, iar altele nu?” – Cred că am obosit să mă fac că discut în felul acesta.

Să zicem că altcineva mă jignește. Să luăm o jignire concretă. Îmi spune că nu sunt bărbat, fiindcă permit anumite lucruri, iar un bărbat adevărat etc. Aș putea să răspund că prejudecățile de gen mă lasă rece. Jignirea nu a funcționat. Nu mă atinge cu adevărat. Alt exemplu. Îmi spune că nu merit să fiu profesor universitar, fiindcă nu mă ridic la standardele respective etc. Aș putea fi de acord că acelea sunt standardele și să văd că nu le îndeplinesc. Dacă ar fi astfel, în ce ar putea consta jignirea? Ar fi o critică. Alt exemplu. Cineva îmi spune că sunt foarte prost, iar eu nu sunt de acord. E important, cred, pentru o jignire, ca persoana care îți vorbește să urmărească să te rănească într-un fel. Să zicem că ar fi vorba de o persoană la a cărei părere țin și că jignirea ar funcționa. Iar acum să zicem că îi reproșez persoanei respective că nu mă tratează ca pe o persoană. Asta ar putea însemna:
(a) nu mă tratezi cu respect (dacă m-ai respecta, nu ai încerca să mă jignești);
(b) nu mă tratezi ca pe un om rezonabil și responsabil (dacă ai face-o, mi-ai aduce o critică rezonabilă, nu ai încerca să mă manipulezi ca pe un animal, rănindu-mi sentimentele)
(c) …

Aș spune că dacă nu cumva în justificarea pentru (a) intră chiar (b), atunci mi se pare mai important cazul de la (b).

Altfel spus, important nu mi se pare că altcineva îmi produce un disconfort psihologic sau chiar fizic atunci când mă plâng că nu mă tratează ca pe o persoană. Mă pot plânge de un disconfort, mai ales dacă mi se pare nejustificat, dar nu în asta constă a nu trata pe cineva ca persoană – a-i produce un disconfort nejustificat. Mai degrabă, problema apare atunci când îi ignori cuiva capacitatea de a fi agent responsabil (și rațional). Ca atunci când părinții iau decizii pentru copiii lor adolescenți și le impun acestora să le respecte. Desigur, din punctul de vedere al părinților, acei copii încă nu sunt persoane pe deplin formate. Și chiar dacă ar avea dreptate, important aici mi se pare că adolescenții respectivi cred că sunt persoane pe deplin formate și că părinții nu îi tratează drept persoane.

Sau dacă părinții ar trebui să ia împreună o anumită decizie și doar unul dintre ei ia decizia, fără a discuta cu celălalt. „Dar poate nu era timp…” – sigur, astfel de lucruri se pot spune. Dar ele nu schimbă nimic.

Însă nu discuțiile despre cum e mai bine să procedăm mă interesează aici, ci cazurile importante și ce anume le distinge de cazurile neimportante.

„Pare să reiasă că în toate cazurile în care e necesar consimțământul cuiva și altcineva acționează fără acel consimțământ lucrurile stau la fel. Dar una este un tratament medical și alta un viol.” – Sigur. În cazul tratamentului medical, dacă mi s-ar fi cerut consimțământul, poate l-aș fi dat. În cazul violului, nu.

Putem vedea un contrast în felul următor:
(i) Acțiunea este realizată fără consimțământul meu, dar dacă eu aș fi o persoană rezonabilă, aș fi de acord cu realizarea ei.
(ii) Acțiunea este realizată fără consimțământul ei, dar chiar dacă aș fi o persoană rezonabilă, nu aș fi neapărat de acord cu realizarea ei.

S-ar putea spune că în primul caz consimțământul meu este presupus, în timp ce în al doilea este încălcat.

„Dar părinții care decid pentru copiii lor adolescenți ar putea spune că se află întotdeauna în cazul (i).” – Poate că ar spune asta. Însă e greu să vorbești despre un consimțământ presupus atunci când cealaltă persoană se opune.

„Dar cealaltă persoană nu este rațională.” – Să îl modificăm, atunci, pe (i):
(iA) Acțiunea este realizată fără consimțământul meu, dar dacă mi s-ar fi cerut consimțământul, l-aș fi dat.

„Dar așa, o intervenție medicală care îi salvează viața unui om irațional nu va mai intra la (iA).” – Da. Important este că distingem între (i) și (iA). După cum spuneam, nu vreau să judec diferite cazuri, ci doar să recunosc importanța lor.

„Dar nimeni nu consimte să fie jignit.” – Da. Dar poate tocmai de aceea nu se pune problema consimțământului în cazul jignirilor. În plus, poate ar trebui să distingem mai clar anumite lucruri. Eu nu vorbeam inițial despre consimțământ, ci despre ignorarea capacității cuiva de a acțiuna responsabil, iar aceasta e vizibilă atunci când e vorba despre acțiunile mele, nu atunci când se acționează asupra mea. Altfel spus, atunci când eu ar trebui să fiu agentul acțiunii (sau cel puțin să fiu inclus în rolul de agent colectiv), dar nu sunt, e limpede că nu sunt luat în considerare ca persoană. Discuția despre consimțământ este etică și acoperă și cazurile în care eu sunt obiectul acțiunii altcuiva, fără să se pună problema rolului meu de agent. Sper că acum e mai limpede.

## 6 iulie

M-am întors la traducerea din _Philosophical Occasions_. (…)

„Dar cum vrei să capturezi ideea de consecință logică în termenii responsabilității pentru acțiuni? Să zicem că îmi pot asuma răspunderea pentru acțiunea de a face un ceai doar dacă îmi asum răspunderea pentru acțiunea de a fierbe apa. Să zicem. Dar, pe acest model, îmi pot asuma răspunderea pentru acțiunea de a rosti propoziția „Afară plouă” numai dacă îmi asum răspunderea pentru acțiunea de a rosti cuvântul „afară”. Însă asta nu are nimic de a face cu relația de consecință logică.”

Aș răspunde că exemplul nu e corect. Bineînțeles că nu pot avea relații de consecință logică (în sensul obișnuit) fără conținuturi propoziționale (în sensul obișnuit). Dar atunci, acțiunea pe care trebuie să o avem în vedere nu e simpla rostire a propoziției „Afară plouă”. Propoziția aș putea să o rostesc și fără să înțeleg limba română. Sau, chiar dacă înțeleg limba română, aș putea să o rostesc în cadrul unui exercițiu de dicție. Nu e important dacă îi înțeleg conținutul sau nu. Important este că pot fi întrebat (într-o limbă pe care o înțeleg) dacă intenționam să spun că afară plouă și să răspund negativ. Iar atunci, bineînțeles că nu trebuie să îmi asum răspunderea nici față de acțiunea de a spune că afară se petrece ceva (sau față de acțiunea de a spune că undeva plouă etc.).

„Și ce este acest „a spune că”? Care este, de fapt, acțiunea în care constă „a spune că afară plouă”? În plus, sigur e o acțiune?”

Nu e o acțiune particulară. Dar nici atunci când vorbim despre „a face ceaiul” nu vorbim despre o acțiune particulară, ci despre o clasă de acțiuni particulare. Pentru a „spune că afară plouă” nu trebuie neapărat să rostesc ceva. Pot face ceaiul la un espressor automat folosind o capsulă de ceai. La fel, îi pot spune cuiva în chat că afară plouă apăsând un buton virtual, dacă am deja o listă de mesaje etc. Dar asta nu ridică probleme suplimentare.

„Bine. Să zicem că există o clasă de acțiuni numite „a produce conținutul lingvistic „afară plouă”. Aici ar intra diferitele moduri în care poți produce instanțe scrise sau vorbite (sau cântate, dacă vrei) ale _acestei_ propoziții. Dar sunt și alte moduri de a spune că afară plouă în limba română. De pildă, „Plouă afară.” sau, pur și simplu, „Plouă.”. Care e relația între acțiunile prin care producem anumite conținuturi lingvistice și acțiunea de a spune că afară plouă?”

Nu e simplu? Îmi pot asuma răspunderea față de a spune că afară plouă numai dacă îmi asum răspunderea față de acțiunea de a produce conținutul lingvistic „afară plouă” sau față de alte acțiuni echivalente.

„Și ce înseamnă „alte acțiuni echivalente”? Nu presupui aici un concept de înțeles?”

Dar problema nu era să spunem ce este înțelesul. Vorbind în maniera lui Davidson, dacă îți descriu într-o limbă pe care o înțelegi o rețea de temeiuri / consecințe raționale (în sensul în care vorbesc eu despre relația de consecință rațională) între acțiuni, iar unele dintre aceste acțiuni sunt de tipul „a spune X”, iar rețeaua e suficient de mare, îți redau în acest fel conținutul conceptelor din limba pentru care îți dau descrierea.

„Dar atunci când vorbești despre o descriere într-o limbă pe care o înțeleg, nu cumva presupui, în plus, că în acea limbă _nu mai apar_ nici un fel de dificultăți filosofice (sau conceptuale)?”

Da, asta ar putea fi o problemă. Dar nu am exclus apariția acelor dificultăți. Tocmai de aceea, am încercat să ofer traduceri ale unor porțiuni din acea descriere într-un vocabular mai bun. De pildă, încercarea mea de a spune în ce constă relația de „consecință rațională” revine la asta.

[…]

„O altă problemă pe care o văd în abordarea ta privește relația dintre conținutul conceptual și cunoaștere. Cu siguranță că pot spune că afară plouă și fără să știu că afară plouă. Și totuși, tu vorbești ca și când cineva își poate asuma răspunderea de a spune asta doar dacă își asumă răspunderea față de acțiuni empirice de tipul „a observa că plouă afară” sau alte acțiuni epistemice (așa zicând) precum „a obține informația că afară plouă dintr-o sursă demnă de încredere” etc. Cum stau lucrurile?”

Interacționăm prin intermediul acțiunilor pe care le realizăm, fiind implicați în activități de tipuri diferite. Uneori jucăm jocuri de limbaj care au în fundal contexte epistemice, alteori nu. Dar întotdeauna există ceva în fundal. Comunicarea pură e o idealizare. Dacă dorești, poți rezerva un concept special pentru acest „a spune X atunci când e important să știm cum stau lucrurile” – „a aserta” (sau, dacă ți se pare că asta deschide o controversă de tipul „e necesar să știu că X pentru a aserta că X sau e necesar doar să cred că X?”, poți alege ceva diferit – „a certifica”, de pildă). Iar acum va fi limpede că ne asumăm răspunderea pentru a certifica (sau pentru a aserta) că plouă afară numai dacă ne asumăm răspunderea pentru acele acțiuni epistemice despre care vorbeam înainte.

„Dar în relațiile de consecință rațională nu ar trebui să conteze timpul, nu? Și atunci, aș putea să certific că plouă afară și să verific mai târziu. Nu e o problemă aici? Pe de altă parte, tu spui, pe scurt, că o consecință rațională a acțiunii de _a spune_ că Socrate e om este asumarea răspunderii față de acțiunea de a spune că există oameni. Dar de ce să stea astfel lucrurile dacă nu mă interesează să știu cum stau lucrurile? Cu alte cuvinte, de unde ar putea să vină o asemenea răspundere dacă nu joc un joc de limbaj epistemic?”

Mi-ai adus dintr-o dată două provocări foarte diferite.

„Ar putea exista o legătură între ele.”

Nu reușesc să văd vreo legătură.

„E vorba despre ce anume înțelegi prin asumarea răspunderii față de o acțiune. Prima dificultate sugerează că această asumare a răspunderii nu e atemporală, ca să zic așa. Uneori răspunderea de a face B e o consecință rațională a realizării acțiunii A, dar trebuie să faci B înainte de a face A (ca în cazul ceaiului și, posibil, în cel al certificărilor). Alteori poți face B după ce ai făcut A. În plus, uneori contează și distanța temporală dintre A și B (nu pot fierbe apa cu o zi înainte de a face ceai, iar dacă e acceptabil să verific X și după ce am certificat că X, atunci verificarea trebuie făcută imediat; dacă durata e mai lungă, nu mai e vorba despre a certifica că X, ci despre a formula ipoteza că X etc.). Alteori distanța temporală nu contează (aș putea spune că există oameni oricât de târziu, după ce am spus că Socrate e om). Revenind, prima dificultate sugerează că asumarea răspunderii are particularități temporale. Probabil acestea depind de tipul de interacțiune sau de tipul de activitate în care suntem implicați sau de tipul de joc de limbaj pe care îl jucăm. A doua dificultate vine tocmai pe această linie. S-ar putea ca nu doar o particularitate temporală a acelei asumări a răspunderii să depindă, pe scurt, de context, ci chiar natura acelei asumări a răspunderii. Iar atunci nici conținutul conceptual nu va fi neutru. Dacă întotdeauna există ceva în fundal, așa cum ai spus,…”

Stai un pic!

„Stau.”

Dincolo de lucrurile complicate pe care le spui, ceva e simplu. Nu pot accepta sugestia ta că „Există oameni” decurge rațional din „Socrate e om” numai dacă avem interese de cunoaștere. Chiar dacă ar fi ceva de discutat în legătura cu acele „particularități temporale”, așa cum le-ai numit, natura însăși a asumării răspunderii nu poate să depindă de interesele noastre de cunoaștere. Pentru a mă convinge că e așa ar trebui să îmi dai un exemplu.

„Bine. Să zicem că discutăm despre legende vechi și eu spun că Merlin era vrăjitor. Nu avem în acest caz, acele interese de cunoaștere pe care le-ar avea niște istorici care încearcă să reconstituie niște întâmplări trecute pe baza unor documente. Nu e limpede că într-un asemenea caz nu voi avea răspunderea să spun vreodată că există (sau au existat) vrăjitori?”

Dar exemplul tău funcționează doar fiindcă schimbi contextul. Dacă am spus că Merlin era vrăjitor într-un context non-epistemic, bineînțeles că nu am răspunderea să spun că au existat vrăjitori într-un context epistemic. Dar dacă, pe parcursul discuției inițiale, după ce am spus că Merlin era vrăjitor, tu mă întrebi dacă există și troli în legendele respective, pe lângă vrăjitori, iar eu își răspund că nu eu existat vrăjitori, răspunsul firesc va fi: „tocmai am stabilit că au existat, fiindcă Merlin era vrăjitor”.

(În paranteză fie spus, cred că exemplele cu afirmații de tipul „Există X” riscă să producă o confuzie între ceva numit „context epistemic” și ceva numit „context ontologic”. Putem avea interese de cunoaștere și să vorbim fără angajamente ontologice. Vrem _să știm_ care erau legendele, dar atunci când vorbim despre ce „creaturi magice” existau potrivit legendelor nu avem un angajament ontologic. Dacă suntem de acord cu Fine în ceea ce privește NOA, oamenii pot avea interese de cunoaștere foarte serioase și fără să aibă angajamente ontologice tari ș.a.m.d.)

„Dar dacă spun „Merlin e vrăjitor” atunci când sunt actor și îmi repet rolul, e clar că nu trebuie să spun, ca actor care își repetă rolul, „există vrăjitori”.”

Da, dar acum nu doar că nu am interese de cunoaștere. Nu am nici măcar interese de comunicare.

„Și ce dacă? Ce interese de comunicare am atunci când îmi fac un ceai? Și totuși, nu sunt incluse și asemenea acțiuni în rețeaua aceea despre care vorbeai?”

Da, sigur. Dar trebuie să fie limpede despre ce acțiune vorbim. Atunci când îmi repet rolul rostesc propoziția respectivă, dar nu i-o spun nimănui. Chiar și atunci când îmi joc rolul, s-ar putea adăuga, eu doar mă prefac că îi spun unui alt actor (care joacă și el un rol) ceva. Atâta timp cât își joacă fiecare rolul, actorii nu comunică (explicit) între ei.

„Problema mea rămâne, totuși, în picioare. De ce asemenea acțiuni non-comunicative nu au nicio contribuție la conținutul conceptual, dar alte acțiuni non-comunicative au o contribuție?”

Bine, dar eu nu am spus că nu ar avea nicio contribuție. Acțiunea de a deschide ușa, sub această descriere, are cu siguranță o contribuție la conținutul unor concepte precum „ușă”, „a deschide”, „acțiune”, „agent” ș.a.m.d. Acțiunea de a spune că ușa e deschisă are și ea o contribuție (iar dacă există particularități ale acestui „a spune” care depind de context, a le recunoaște poate fi important). La fel și acțiunea de a-i spune cuiva să deschidă ușa. Acțiunea de _a rosti_, pur și simplu, propoziția „ușa e deschisă” are și ea o contribuție, în măsura în care recunosc că aș putea să o realizez tocmai pentru a-i spune cuiva că ușa e deschisă. Acțiunea de a rosti „thedoorisopen” fără să înțeleg ce spun nu are nicio contribuție la conținutul conceptelor „ușă” și „a deschide”, așa cum nici acțiunea de a arunca o piatră în apă nu are vreo contribuție la conținutul _acestor concepte_. Dar a rosti „thedoorisopen” într-o limbă pe care nu o înțeleg are o contribuție la conținutul conceptului „a rosti”. Și așa mai departe.

[…]

## 25 iulie

Aș dori să scriu o carte.
„De ce?”

Am citit multe cărți care mi-au plăcut. Aș vrea să pot să fac și eu ceva asemănător pentru alți oameni.
„Dacă mânânci o mâncare care îți place, trebuie să o gătești și tu?”

Nu neapărat. Dar ideea nu era că _trebuie_ să scriu o carte. Pur și simplu, mi-ar plăcea să fac asta.
„Și de unde știi dacă ți-ar plăcea? Ți-a plăcut să citești cărți, nu să le scrii.”

Da, dar în cazul acesta lucrurile nu sunt separate. Atunci când scrii o carte, o și citești.
„Dar atunci ceea ce ți-ar plăcea, de fapt, este să citești o carte scrisă de tine.”

Nu. Pentru asta ar fi suficient să cumpăr un text scris de altcineva cu tot cu dreptul de a-l publica în numele meu. Aș citi cartea și, dacă mi s-ar părea bună, aș putea apoi să pretind că am scris-o eu.
„Ar fi imoral să procedezi așa.”

Nu neapărat. Am spus „altcineva”, dar ar putea fi un calculator care compilează un text pornind de la ideile mele și de la stilul meu, pe care îl extrage din tot ceea ce am mai scris și așa mai departe. Oricum, nu asta îmi doresc.
„Dar ce îți dorești?”

Nu știu. Poate că îmi doresc să povestesc lucruri, indiferent dacă s-au întâmplat sau nu. Mi se pare interesant.
„Bine, te cred. Totuși, dacă despre asta e vorba, nu e clar că de fapt nu vrei să faci ceva pentru alți oameni, ci pentru doar pentru tine? Și nu e o ipocrizie să susții că vrei să faci ceva pentru alți oameni?”

Stai puțin. Sunt două lucruri. Pe de o parte, e motivația mea personală, care s-ar putea foarte bine să nu îi includă pe ceilalți. Pe de altă parte, când vorbesc despre a face ceva pentru alții, fiindcă și eu m-am bucurat de cărțile scrise de alți oameni, asta e ceva diferit. Nu e o justificare pe baza căreia să poți conchide că toți oamenii care au citit cărți sunt obligați să scrie, la rândul lor, cărți, dar e o justificare pentru a conchide că ar fi bine să o facă.
„Nu îmi e prea limpede ce urmărești cu distincția asta, dar nu vreau să insist. Vrei să scrii o carte, am înțeles. Ce fel de carte?”

După cum spuneam, aș vrea să povestesc ceva. Nu neapărat ceva care s-a întâmplat în realitate.
„O ficțiune literară, deci.”

Nu știu dacă aș avea pretenții literare. Cu alte cuvinte, nu m-ar interesa să produc literatură. Nu cred că am o educație literară atât de bogată încât să contribui, în vreun fel, la literatură. Aș putea, de fapt, nici să nu vorbesc despre cărți. Pur și simplu, aș vrea să scriu o povestire mai lungă.
„Aha. Despre ce?”

Nu m-am hotărât.
„Totuși, ai putea ști măcar în ce direcție vrei să mergi. Când ar trebui să se petreacă lucrurile pe care vrei să le povestești? În viitor, în trecut? Ce fel de lume e cea despre care vrei să scrii? Una în care se întâmplă lucruri supranaturale? Una în care totul depinde de știință și tehnologie?”

Dar de ce presupui că lumea respectivă e diferită de lumea noastră?
„Pentru că, de cele mai multe ori, povestirile fac asta. Ne transportă într-o altă lume. Și tu ai vorbit despre a povesti lucruri care nu s-au întâmplat. Altfel ai putea scrie un jurnal.”

Da, dar ceea ce mi se întâmplă mie, în viața de toate zilele, nu e foarte interesant din punct de vedere narativ. Iar prin asta vreau să spun că nu mi se întâmplă lucruri suficient de interesante încât să se lege într-o poveste, care să merite să fie spusă.
„De ce spui asta?”

Ei bine, cred că oricine poate simți același lucru. Uneori ți se întâmplă lucruri pe care își vine să le povestești, alteori nu. Nu te poți întâlni zilnic cu coincidențe surprinzătoare.
„Și de ce sunt mai valoroase narativ coincidențele surprinzătoare?”

Nu știu, dar e clar că sunt. Iată un exemplu. Un om bogat îi oferă o bursă de studii unui copil sărac. Acesta devine cercetător. Între timp, bogatul are un copil care suferă de o boală rară. Cercetătorul descoperă leacul pentru acea boală. Aici e o poveste. Dar nu tot ce ni se întâmplă e așa.
„Iar atunci, ceea ce spui tu e că pentru asta e nevoie de ficțiune, nu pentru a fugi într-o lume diferită de a noastră?”

Da. Ficțiunea e necesară pentru că viața obișnuită nu are aspectul unei povești. Nu e suficient de „narativă”, ca să zic așa. În viața obișnuită, dacă vezi în bucătăria cuiva un cuțit ascuțit, asta nu înseamnă că mai târziu acel cuțit va juca un rol cheie într-o întâmplare. Detectivul poate merge de nenumărate ori pe piste care nu duc nicăieri. Infractorul rămâne nedescoperit. Premonițiile nu se adeveresc. Și așa mai departe. Nu cred că ne dorim lumi ficționale. Eu, cel puțin, nu cred că îmi doresc asta. Mi-aș dori, pur și simplu, ca lumea să fie mai consistentă narativ. Mai „de poveste”, ca să zic așa.
„Ești sigur? Iată un singur exemplu. Role playing games. Poți petrece ore în șir adunând ciuperci sau construind un adăpost în care urmează să îți petreci o singură noapte. Dar o faci _într-o altă lume_. Nu spun că nu avem nevoie de povești, dar uneori cred că e suficient să stăm printre vrăjitori, supereroi, liceeni asiatici sau astronauți care nu fac nimic interesant, nimic demn de povestit.”

Hmmm,… poate că avem nevoie și de una, și de alta. În orice caz, sunt dispus să recunosc nevoia de a-ți imagina ceva diferit, ”out of this world”. Un cal înaripat e în sine fascinant, chiar dacă nu are o poveste. Dar asta nu înseamnă că nu pot exista povești bune și fără cai înaripați, vrăjitori și așa mai departe.
„Vorbeam, însă, despre ce ai vrea să povestești tu. Iar acum trebuie să recunoști, între cele două există un soi de tensiune. Cu cât lumea în care se țes poveștile seamănă mai mult cu lumea noastră, cu atât e mai ușor să spui ce anume e interesant narativ. Cu cât e mai îndepărtată, cu atât e mai greu.”

(…)

## 27 iulie

De ce?
„Fiindcă în lumea noastră e mai limpede ce anume ar fi o coincidență interesantă. Într-o lume diferită, cu reguli diferite,…”

Ah, am înțeles. Dar nu presupunem că o lume diferită de a noastră seamănă cu a noastră în toate privințele despre care _nu se vorbește_?
„Poate că da.”

Iar diferențele nu sunt mai degrabă de tipul „iată un lucru care în lumea noastră e imposibil sau dificil de realizat, iar acolo e ușor de realizat”? Sau invers, uneori?
„Să zicem.”

Atunci cum s-ar putea schimba ceva? Nu e ca și când, dacă te întâlnești în zbor tocmai cu persoana care are informații importante despre criminal, asta nu ar mai fi o coincidență interesantă.
„Da, dar într-o lume în care poți găsi pe oricine dorești (poate cu ajutorul unor vrăji) e mult mai greu să te întâlnești din întâmplare cu persoana care informații importante despre criminal.”

Bine, dar acolo s-ar putea să am mai puțină nevoie de coincidențe fericite. Ce e rău în asta?
„Nimic, în sine. Dar povestea cuiva care urmărește în mod rațional un obiectiv nu e foarte interesantă.”

Ce vrei să spui?
„Vreau să spun că un personaj care controlează mult mai ușor ceea ce i se întâmplă devine, din punct de vedere narativ, plicticoasă. La limită, dacă tot ai început cu exemple din povestirile polițiste, gândește-te la un soi de detectiv cu puteri supranaturale, puteri care i-ar permite să identifice imediat criminalul de fiecare dată, să știe unde se află și să îl prindă. După câteva cazuri de acest timp, nu mai nimic interesant de povestit.”

Înțeleg. Observ, însă, că acum vorbim mai degrabă despre personaje, decât despre lumea în care are loc povestirea.
„Are vreo importanță?”

Poate că nu. Oricum, e evident că un personaj cu puteri nelimitate nu e interesant.
„Și atunci, ce personaj ți s-ar părea interesant?”

Nu știu. Mi s-ar părea interesante personajele care se gândesc la diferite lucruri și discută între ele, chiar dacă asta poate uneori să încetinească acțiunea, ca să zic așa.
„Ca și când nu ai avea încredere că persoanele care citesc pot gândi pe cont propriu.”

De ce spui asta?
„Fiindcă așa mi se pare. De ce nu e suficient ca personajele să acționeze? Uneori vor lua anumite decizii, dar cititorii ar putea să se gândească pe cont propriu de ce au făcut un anumit lucru la un moment dat.”

Dar personajele la care mă gândesc eu nu ar discuta de dragul de a le explica unor cititori ce fac și de ce. Ar discuta așa cum discută unii oameni de obicei.
„Despre ce anume?”

Despre lucrurile la care se gândesc.
„Dă-mi un exemplu!”

Nu știu, să zicem că mă confrunt cu mai multe probleme, am experiențe negative. Nu e firesc să mă întreb, măcar uneori, la ce bun?
„Sigur, dar ce anume e interesant de povestit la o asemenea discuție? Nu recunoaștem toți situația, nu am avut gânduri și discuții asemănătoare? Mai lipsește să îmi spui la ce se gândesc personajele tale în timp ce se spală pe dinți. Asta presupunând că au dinți. Sau că nu și-i pot păstra mereu curați printr-o superputere specială.”

Dar și felul în care se desfășoară, ca dintr-un ghem, gândurile cuiva poate fi interesant narativ. Și aici poți întâlni obstacole, pericole și coincidențe fericite.
„Sau te poți plimba în cerc pe niște alei lăturalnice.”

Bănuiesc că vrei să sugerezi că asta am face acum.
„Cam da.”

Bine, atunci să lăsăm deoparte lucrurile astea. Până la urmă, tu mi-ai pus întrebări, iar eu m-am străduit să îți răspund. Dacă te plictisește discuția, ne putem opri.
„Și cu cartea cum rămâne?”

Nu știu.
„Mie mi se pare că deja ai început să o scrii.”

Ce anume, asta? De unde până unde?
„Ai două personaje – personajul autorului și cel al unui interlocutor necunoscut – care stau și discută. Exact genul de personaje pe care ți le dorești.”

Nu, nu. Asta e doar o discuție între noi.
„Noi? Sper că glumești. După cum știi, eu nu exist.”

Bine, dar nu ești un personaj. Dacă ții neapărat să lămurim lucrurile astea, aș spune că acesta e un dialog imaginar. Dar pentru un dialog imaginar nu e neapărat nevoie de personaje. Sigur, dacă vrei, aș putea să încerc să confecționez niște personaje, ca să vezi diferența.
„Luminează-mă, te rog!”

Ei bine, să zicem că ne-am afla amândoi într-o lume virtuală. Tu vei fi Lars3n, un personaj din lumea respectivă controlat de un sistem avansat de inteligență artificială, iar avatarul meu va fi Dys0n. Lumea în sine conține sate, castele, monștri, vrăjitori, cavaleri și diferite legende. Ne-am întâlnit în piața centrală a unui sat din ținutul Helios.

Lars3n (out of character): „Stai un pic. Cât de avansat e sistemul ăsta de inteligență artificială? Are conștiință de sine? O să mă tratezi ca pe o persoană sau ca pe un NPC?”

Dys0n (OOC): „O să te tratez ca pe o persoană, chiar dacă nu știu prea bine cum funcționează inteligența ta artificială.”
Lars3n (OOC): „Bine.”

Dys0n: „Salut, cum se cheamă satul ăsta?”
Lars3n: „Păi, nu știi cum se cheamă?”

Dys0n: „M-am trezit aici deodată.”
Lars3n: „Și înainte de asta unde erai?”

Dys0n: „Nu-mi mai amintesc.”
Lars3n (OOC): „Cum să nu-ți mai amintești? N-ar fi mai normal să construiești un fel de poveste despre trecutul lui Dys0n? Nu tu ești autorul?”

Dys0n (OOC): „Da, sigur, dar când intri într-un joc nu e nevoie să povestești ce ți s-a întâmplat înainte.”
Lars3n (OOC) „Nu zic să îmi povestești toată viața ta și cum ai deschis calculatorul și ai intrat în joc. Dar _Dys0n_ ar putea avea o poveste.”

Dys0n (OOC): „Ar putea avea una, dar de ce vrei să o auzi neapărat acum? Deocamdată suferă de amnezie. Ar putea să își amintească diferite lucruri mai târziu. Nu înțeleg care e problema.”
Lars3n (OOC): „Bine, hai să continuăm.”

Dys0n (OOC): „Dacă o să ne întrerupem așa, la fiecare pas, nu mai ajungem nicăieri.”
Lars3n (OOC): „Scuze, hai să continuăm.”

Dys0n: „Cred că ajuns aici cu o căruță. Am dormit pe drum. Am plătit, am coborât și am stat un pic pe băncuța asta, unde am adormit iar. Dar altceva nu îmi mai amintesc.”
Lars3n: „Ai bani la tine?”

Dys0n: „Cred că mai am ceva. Dar nu știu unde sunt.”
Lars3n: „Ești în Helios. Satul se cheamă… (out of character) De ce trebuie să inventez eu un nume, nu tu ești autorul?”

Dys0n (OOC): „Pe bune? Acum chiar că ne împotmolim într-un mod ridicol. Ce rost are să vorbim despre autor și despre personaje? Din moment ce tu nu exiști, iar eu scriu și replicile tale, ce importanță are cine vine cu numele satului?”
Lars3n (OOC): „Da, ai dreptate, am uitat.” (in character) „… se cheamă Pârști.”

Dys0n (OOC): „Ce rahat de nume mai e și ăsta?”
Lars3n (OOC): „Așa se cheamă.”

Dys0n (OOC): „Îți bați joc de mine. Nu puteai găsi un nume normal?”
Lars3n (OOC): „Nu tu scrii replicile?”

Dys0n (OOC): „Ba da, am uitat.”
Lars3n (OOC): „Cum poți să uiți așa ceva?”

Dys0n (OOC): „Bine, n-am uitat. Mi s-a părut amuzant. Hai să zicem că se cheamă Malus.”
Lars3n (OOC): „Whatever.” (in character) „… se cheamă Malus.”

Dys0n: „Ah, mulțumesc frumos! Dar de ce m-ai întrebat dacă mai am bani?”
Lars3n: „Ca să poți înnopta aici, fiindcă până mâine nu mai trece nimic. Dacă mergi pe strada asta, la capăt o să vezi un han.”

Dys0n: „Mersi. Deocamdată nu știu ce să fac.”
Lars3n: „Sigur nu poți să dormi pe băncuța asta.”

Dys0n: „Da, nu, o să dorm la han, bineînțeles. Dar nu știu ce să fac după aceea. Nu-mi mai amintesc nimic. Nu știu dacă trebuia să ajung undeva, nu știu ce caut aici,…”
Lars3n: „Cel mai apropiat oraș e Hemera, mâine trece o căruță care ajunge acolo. Eu, cel puțin, acolo merg. Dacă vrei, poți să vii și tu.

## 30 august

Am fost la Praga, am susținut o conferință la Varna.

## 12 octombrie

Încă o conferință, la Veliko-Târnovo (dar online).

*

People – Mulți muncesc toată ziua ca să nu se confrunte cu faptul că sunt, de fapt, singuri.

*

Practices validating abilities vs. practices validating achievements – THIS IS IMPORTANT