14.06

Dintr-un motiv necunoscut, am renunțat să mai scriu într-un jurnal. Am predat online, a fost obositor, dar tolerabil, am alergat tot mai mult, vaccin, rapel, mi-a displăcut tot mai tare să stau la birou.

Ca atare, am întrerupt lucrul la cartea mea. O să îl reiau.

Mă simt foarte singur. Este și lucrul ăsta tolerabil, doar remarc.

*

Cred că problemele ontologice încurcă foarte mult lucrurile. Încă nu sunt mulțumit de strategiile existente pentru a le bloca (vezi NOA în filosofia științei (Fine), easy ontology, diverse forme de deflaționism, eliminativismul din filosofia minții etc. etc. etc.).

Pe de altă parte, e greu să le pui pe toate pe seama unor „confuzii gramaticale” (ca Wittgenstein). Poate este posibil, dar ar trebui să poți, totuși, explica în ce anume constă confuzia.

„Câți ani are Harry Potter?” – poate nu știu că HP e numele unui personaj ficțional; sau poate știu și atunci întreb câți ani ar avea în prezent personajul respectiv, dacă ar fi real (sau ceva similar). Dar atunci când cineva se întreabă în ce fel există o persoană, lucrurile sunt mult mai complicate. Există utilizări ale lui „persoană” care vin la pachet cu diverse angajamente (ontologice): localizare spațială („Câte persoane sunt în acea cameră?” – vorbim, poate, despre corpuri omenești vii și capabile, în principiu, să fie conștiente); volum („Câte persoane încap în mașina ta? – deși aici avem de obicei în vedere numărul de locuri); ”inserare în lanțuri cauzale („Câte persoane au fost afectate de cutremur?”); ș.a.m.d. Dar există și utilizări diferite: „M-ai tratat ca pe un obiect, nu ca pe o persoană!”; „Persoană fizică sau persoană juridică? Cum facem factura?”. Uneori „persoană” e utilizat la fel ca și „student” sau „părinte” – se vorbește despre un anumit rol social, care vine la pachet cu diferite obligații, drepturi etc. Alteori e un termen juridic (Locke se exprimă ca și când întotdeauna ar fi doar asta).

*

„Dar de ce n-ar exista întotdeauna un angajament ontologic? Există unul atunci când spun că HP e un personaj și nu o persoană, dar nu există unul atunci când spun că eu sunt o persoană și nu un obiect?” – Contează și cum o spun. În al doilea caz nu mă interesează să fac vreo precizare factuală. Insist să fiu tratat într-un anume fel (așa cum sunt tratate de obicei persoanele) sau să nu fiu tratat într-un anume fel (așa cum sunt tratate de obicei obiectele).

„Chiar și așa, nu contează deloc în aceste insistențe ale tale faptul că tu chiar exiști?” – Poate ar conta dacă aș dori să nu fiu tratat ca și când nu exist. Dacă m-ar ignora cineva complet și aș spune „sunt și eu aici”, să zicem. Dar nici atunci nu ar fi vorba despre existență în vreun sens profund, ca atunci când spune Descartes că el există. Nu îmi pot închipui vreo situație de viață în care să fie nevoie să îi spun cuiva că exist în felul acela.

[…]

23.06

Ce e o relație? Să începem cu prietenia. „Suntem prieteni” poate să însemne multe lucruri diferite:
– ținem unul la altul;
– ne pasă unul de altul;
– ne facem griji unul pentru altul etc.
(o serie întreagă de atitudini afective pot fi adăugate aici; desigur, problema este că atâta timp cât se presupune că (i) afectele pot să nu aibă nici o legătură cu comportamentul nostru și (ii) afectele însele nu sunt sub controlul nostru, un astfel de „suntem prieteni” nu ne implică în nici un fel; e o constatare; așa stau lucrurile; X îmi trezește anumite afecte)

„Suntem prieteni” poate să însemne și:
– la nevoie, te poți baza pe ajutorul meu; desigur, cât e de mare nevoie, cât de buni prieteni suntem? totul e negociabil; best friends – asta pare să însemne nu doar că te poți baza pe mine la nevoie, dar și că mă aștept să apelezi la mine înainte să apelezi la oricine altcineva;

Se poate vorbi despre așteptări. Dar acestea sunt tot psihologice. Deși, pe de altă parte, oamenii disting între așteptări îndreptățite și așteptări ne-îndreptățite. Aici ideea pare să fie că așteptările sunt totuși, într-o oarecare măsură, sub controlul nostru. Dacă am așteptări prea mari, stă în puterea mea să îmi modific așteptările.

Dar așteptările însele,… în funcție de ce anume sunt justificate sau nu? Nu în funcție de ce anume credem că implică, într-un sens, o relație de prietenie?

Și ce credem? Pe ce ne bazăm?

În anumite privințe, poate ne bazăm pe ceea ce ne așteptăm din partea oricărui om, chiar și a cuiva cu care nu suntem prieteni.

Dar la ce anume ne așteptăm din partea oricărui om? Și la ce anume e justificat să ne așteptăm?

[…]

21.07

Însemnările anterioare nu trebuie luate prea în serios.

25.07

A fost ziua lui Mihai. M-am gândit la câteva chestii:

Continuitatea psihologică nu e un criteriu bun pentru identitatea personală (sau chiar pentru supraviețuire).

Copia unui teleportor care ucide originalul are continuitate psihologică aparentă.
(teleportorul care ucide originalul funcționează sub o asumpție materialistă)

Subiectul unui scenariu de tip total recall are continuitate psihologică aparentă (cu personajul ale cărui amintiri i-au fost implantate)

(aici asumpția este, poate: “nu poți crea o persoană ex nihilo”)

E discutabil că avem nevoie de asumpții materialiste pentru a imagina cazuri de continuitate psihologică aparentă (it feels like I am still X / myself).

Dacă știm deja, pe alte căi, că X e aceeași persoană (că a supraviețuit etc.), atunci continuitatea psihologică sau identitatea subiectivă funcționează. Dar dacă avem îndoieli, testăm o tehnologie nouă etc., atunci “it feels like I am still X” nu ne ajută.

Cum testăm, atunci, că putem înlocui treptat creierul cuiva fără să îl ucidem?

Poate că după ce înlocuim mai mult de 60% din creierul lui X, acesta moare, iar partea înlocuită îi succede, având o continuitate psihologică aparentă.

“Dar așa, cum știi că tu nu ești o copie a lui GȘ de ieri, având cu el o continuitate aparentă?” – Somnul nu e o “tehnologie nouă”. Știm cum funcționează. Dacă nu s-a întâmplat nimic special în timp ce am dormit,… Mingea e aici în terenul scepticului, acesta ar trebui să aducă dovezi etc.

26.07

Aș reformula. Am în vedere intuiția unei continuități psihologice (sunt același / aceeași). În cazul teleportării, atunci când teleportorul distruge corpul meu și îl reconstituie la destinație, intuițiile materialiste îmi spun că eu încetez să exist. Care sunt aceste intuiții? Cele care îmi spun că o persoană nu poate să existe (sau: „eu nu pot exista în continuare și să fiu tot eu”) în lipsa unei continuități materiale. Copia de la destinație ar putea avea intuiția continuității psihologice cu GȘ, dar GȘ va fi mort. Aceeași intuiție a unei continuități psihologice ar putea să o aibă un nebun care crede că este Napoleon. Desigur, în toate cazurile de acest tip există o justificare pentru afirmația că ar fi vorba, de fapt, despre o continuitate aparentă și nu una reală. Într-un scenariu de tip Total Recall, în creierul lui X sunt puse amintiri fabricate. Amintirile nu îi aparțin neapărat unei persoane reale. Pot fi amintiri ale cuiva care arată ca X, dar a făcut alte lucruri decât X în trecut etc. De aceea se poate vorbi despre un personaj – Z, care a avut un trecut diferit de X, poate are și anumite trăsături de caracter diferite față de X, dar arată ca X. Dacă X are intuiția continuității psihologice cu acest Z, atunci și în acest caz putem justifica opinia că e vorba despre o continuitate psihologică aparentă. Chiar dacă X nu și-ar mai putea recupera amintirile originale, noi știm ce anume s-a întâmplat. Iar X nu poate fi Z, dar nu fiindcă nu există suficientă continuitate materială între Z și X, ci fiindcă Z nu a existat niciodată (de aceea vorbeam despre a crea o persoană ex nihilo).

Cu alte cuvinte, linia pe care mergeam era aceasta: „se poate arată că intuiția continuității psihologice nu e demnă de încredere (nu e un criteriu bun) și independent de vreo asumpție materialistă”. De unde părea să reiasă că intuiția respectivă ar putea fi greșită și atunci când lipsește continuitatea materială, dar și atunci când aceasta e prezentă (ca în scenariul înlocuirii treptate a creierului meu cu niște cipuri etc.).

Iar apoi venea obiecția: dacă ar fi așa, ar însemna că putem oricând construi scenarii sceptice și să ne îndoim că noi cei de ieri mai existăm etc. Iar răspunsul era că nu acceptăm că n-am murit de ieri până azi pe baza unor criterii bune (sau demne de încredere). În cazurile familiare (am dormit) nu avem nevoie de teste, experimente, criterii ș.a.m.d.

*

3.08.

My body continues to exist (or so I am told) even when I am asleep. Doubting this will be crazy for various reasons. Sure, philosophers, who like to argue about anything, might like to argue about that as well, but this least I know: „My existence is not intermittent. I do not go on and off.”

„And why not?”, asks my troublesome companion. „Your existence could be scattered through all time and space, for all you know, and still appear like a continuous stream of consciousness to you”.

To which I must reply: „Nay, my existence cannot be inconceivable to myself.”

„Sure,” she says, „but is a scattered existence inconceivable? Once you relay the concept of existence to all that is material and hold close the concept of self as something subjective, it is all possible.”

„So how would you interpret a total recall scenario then? Does a character become a person then?”

„It could, and why not?”, she says. „You are, in fact, nought but a character in the minds of all the other folk. Yet are you not a person as well?”

*

Yet I cannot stumble at this first obstacle. My body, it seems to me, continues to exist and to be alive even when I go to sleep. This is common lore and I cannot ask for more right now.

„And where do you want to go with this”, my troublesome companion asks. „Are you trying to establish something after all?”

Why, yes, of course I am. I am trying to establish that an existence separated from my body is not conceivable at all.

*

Altogether, my nonexistence is less conceivable to me as well. And there, of course, you have it. A simple conundrum, laid out in three sentences:

1) If there is no body of mine, there could not be me anymore.

2) This body of mine will cease to exist at some point or another.

3) It is inconceivable that I would end to exist.

(…)

10.08

Nimic de spus, doar mai scriu un pic aici ca să nu îmi pierd obiceiul. De fapt, am avut câteva idei, dar nu mi le-am notat și apoi le-am pierdut șirul. Cred că erau legate de filosofia tehnologiei. Vorbeam cu Ramona despre un trunchi comun al artei și tehnologiei, un trunchi solid, care apoi a fost uitat, după revoluția industrială, probabil. Dar chestia la care mă gândeam eu, de fapt, era că „artefact” e genul proxim al artefactelor tehnologice. Iar acestea din urmă nu de obiecte naturale trebuie să fie distinse, ci de alte artefacte. Și poate și de materii prime, deșeuri și altele. Într-un fel, ideea heideggeriană că natura a dispărut (din viața noastră, cel puțin) e și ea prezentă aici. În fine,…

24.08

Sisif. Și totuși, anumite acțiuni / activități repetitive nu mă fac să mă gândesc la el. Alergatul, de pildă. Dar asta e o chestie pe care o fac de plăcere, chiar dacă o fac iar și iar.

Iau exemplul următor. A te duce în fiecare săptămână, iar și iar, să cumperi aceleași lucruri, doar pentru ca acestea să se termine și apoi să o iei de la capăt, sau a șterge praful, a mătura frunzele, doar pentru ca acestea să se aștearnă iar la loc și tu să repeți povestea – toate astea sună a „muncă de Sisif”. Dar dacă faci asemenea acțiuni și altele similare într-un joc (în Stardew Valey, de pildă), nu mai sunt munci sisifice.

De ce? Probabil pentru că în primul caz scopul este aprovizionarea sau curățenia sau altceva de acest tip. Fac curat, de pildă, ca să am o curte curată. Dar frunzele se așează din nou, ierburile năpădesc grădina, iar eu trebuie să fac același lucru iar și iar. Și nu voi avea niciodată o curte perfect curată. De altfel, curtea este doar temporar a mea. Ea e de fapt o parte a naturii (în alt sens decât cel în care vorbeam despre natură în însemnarea precedentă), iar în natură nu există nicio curte. Totul e zadarnic, scopul nu poate fi atins niciodată etc. Dar într-un joc scopul e altul. Ar putea fi: să termin jocul. Iar lucrul acesta îl realizez și gata.

Am alergat, mi-am terminat antrenamentul, am o anumită satisfacție. Nu există nici un scop profund ancorat în viața mea, care să pară că îi dă sens.

Sau există activități care mi-au intrat în rutină într-o măsură atât de mare încât nu mă mai gândesc deloc la ele. Chiar dacă le fac iar și iar, asta nu contează. Nimeni nu are drame existențiale legate de faptul că trebuie să respire iar și iar și iar. Nimeni nu visează la o lume în care ar fi suficient să ia o gură mare de aer, după care va fi terminat cu respiratul.

Doar anumite activități pot fi sisifice. Care anume? Nu știu. „Dar dacă unele sunt, îți poți schimba perspectiva asupra lor?” – Poate că da. Dacă Sisif ar vedea rostogolirea bolovanului la deal ca pe un soi de joc sau ca pe un antrenament, poate că nu l-ar deranja că trebuie să o ia de la capăt.

„Vrei să spui: dacă ar vedea activitatea pe care o face ca pe una care își are scopul în sine.” – Nu știu dacă vreau să spun asta. Nu mă gândesc neapărat la textul lui Schlick despre sensul vieții. Important este, însă, că văzută într-o lumină diferită, acea „muncă” nu ar mai fi sisifică (și poate nici nu ar mai fi o muncă).

„Dar atunci Sisif nu ar mai fi Sisif.” – Da. Precisely my point. Vreau să spun că nu așa mi-l pot imagina pe Sisif fericit.

Și ar mai fi un lucru pe care cred că nu trebuie să îl pierdem din vedere. Drama existențială nu apare fiindcă uneori realizăm munci sisifice, ci fiindcă la un moment dat ni se pare că asta e tot ce facem. Adevărata analogie cu Sisif nu apare la nivelul unor acțiuni sau activități, ci privește întreaga viața a cuiva. Tot ceea ce face Sisif este să rostogolească bolovanul.

Atunci când cineva se compară cu Sisif, cu adevărat (știu, e un tic filosofic să adaugi „cu adevărat”, dar nu mă pot abține), o face fiindcă simte că întreaga sa viață revine, cumva, la rostogolitul unui bolovan, iar și iar și iar. Nici un scop înalt nu e atins, nimic nu e realizat cu adevărat, nimic nu capătă sens. Totul e deșertăciune.

*

Interlocutorul meu imaginar a tăcut. Nu mai continui nici eu.

*

În altă ordine de idei, simt că trebuie să îmi recapăt deprinderea de a sta la birou și a scrie măcar câteva ore pe zi. Pe când eram blogger puteam face asta cu mare ușurință. Mi se părea că aș putea scrie cărți la fel de ușor. Desigur, mi se părea aproape imoral să încerc să public mii de pagini doar pentru că le pot scrie ușor.

24.09

Am citit un articol interesant despre prietenie. Pe scurt, din ce îmi amintesc, autorul vorbea despre 3 seturi principale de obligații pe care le au prietenii:
1) Să le pese de ceea ce le pasă prietenilor – să le pese de x, de pildă, pentru că prietenului îi pasă de x ș.a.m.d.
2) Să împărtășească o anumită intimitate, încredere, o perspectivă valorică comună.
3) Să facă lucruri împreună cu prietenii de dragul de a face lucruri împreună (nu fiindcă își urmăresc propriul interes și cooperează, pur și simplu)

Nimic, în mod surprinzător, despre obligația de a-ți ajuta prietenul să devină mai bun, să progreseze. Un semn al vremurilor noastre, probabil.

Autorul distingea între obligații și permisiuni, privitoare la acțiuni (voluntare, spunea el, cu un vocabular perimat) – acestea ar cădea, probabil, sub incidența unor principii regulative – și reguli constitutive ale prieteniei care ar privi dorințe și atitudini, nu acțiuni.

Mai pe scurt, era ca și cum spunea că relația însăși de prietenie este constituită lăuntric (chiar dacă există presiuni sociale și culturale în construcția ei) și apoi pusă în acțiuni. Altfel spus, dacă pe dinăuntru eu mă raportez la X cu prietenie, am dorințele și atitudinile potrivite, chiar dacă în exterior acțiunile mele nu sunt ale unei persoane căreia îi pasă, acceptă intimitatea, împărtășește valori etc. (nu contează din ce motiv), prietenia mea cu X nu poate să dispară din cauza mea. Sper că am înțeles greșit, fiindcă dacă nu, ceva mi se pare extrem de supărător în acest fel de a vedea lucrurile. Nu mai insist.

*

Îmi pare rău că nu reușesc să mă adun. Pe de altă parte, cred că au fost ani în care nu lucram nimic vara, eram într-o continuă vacanță și totuși nu aveam nici un fel de probleme cu asta. Uneori mi se pare că sunt tot mai puțin productiv în ultimii ani, dar s-ar putea, la fel de bine, să fi devenit tot mai scrupulos. Dacă aș scrie texte așa cum scriam acum 10 ani, probabil că aș putea scrie zeci de articole. Dar acum prefer să depun tot atâta muncă pentru un singur text de care să fiu mulțumit ceva mai mult timp. Inevitabil, voi ajunge să fiu nemulțumit. Dar voi putea avea, măcar, consolarea că am făcut tot ce am putut.

*

Cu siguranță că trebuie să lucrez mai mult. Am nevoie de un program.

30.10

On being shy

Shyness, one might think, has nothing to do with philosophy. It isn’t even a vice. A simple thought might also reveal shyness in all its simplicity. Its domain – social relations, nature, a certain gender etc. – might vary, but shyness is one and the same thing – reluctance to engage with the things in said domain.