Adaug aici câteva însemnări.

13.01

Un an nou. Am scris un text pentru volumul în onoarea profesorului Mureșan. Ar trebui să continui lucrul la cartea mea. M-am blocat la punctul în care încerc să arăt în ce fel ar fi utilă propunerea conceptuală cu privire la nume proprii (să îi gândim ca pe niște „marcatori în comunicare” – „mânere” prin intermediul cărora acționăm lingvistic direct asupra purtătorilor numelor etc., acceptând totodată că pot avea și utilizări descriptive, predicative etc.) pentru rezolvarea puzzle-ului lui Frege – încă nu sunt mulțumit de soluția mea de acolo. Iar apoi drumul gândirii mele s-a înfundat complet atunci când am încercat să identific o utilizare referențială a numelor proprii (dar nu ficțional-referențială) lipsită de angajament ontologic.

Am ajuns la exemplul următor: „Se naște un copil, numele lui este introdus referențial. Iar apoi copilul moare și noi continuăm să vorbim despre el (spunem, de pildă, „Beethoven este un compozitor impresionant”, fără a simți nevoia să ne corectăm și să zicem că el „a fost” un compozitor impresionant, dar nu mai este în prezent compozitor, fiindcă a murit).” Sau: cineva spune că are obligații față de N, chiar dacă N a murit.

Dar aceste exemple încurcă lucrurile. Cum aș putea să realizez acțiuni verbale (propriu-zise, nu ficționale) asupra unui obiect fără a presupune (cel puțin) că obiectul există? Nu cred că e posibil. M-am îndreptat într-o direcție greșită, așa că ar trebui să reconsider lucrurile.

Iată câteva cazuri:
(1) N a murit, dar eu nu știu asta (țin în mână ața de care era legat balonul, dar balonul s-a spart). Folosesc referențial numele său atunci când spun că îi datorez bani, dar mi se poate răspunde că nu mai am cum să îi datorez bani lui N.
(2) N a murit, iar eu știu asta, dar spun, totuși, că îi datorez recunoștință lui N. Atitudinea mea de recunoștință este prezentă, dar ea îl vizează pe omul care a trăit în trecut. Iar acum „N” nu mai funcționează referențial, ci descriptiv (el stă, cel puțin, pentru descrierea „acel om numit N în trecut”) [la fel de bine aş putea vorbi despre „copilul care va fi numit N în viitor, după ce se va naște” etc.]
(3) Îi scriu o scrisoare lui N (utilizarea numelui în formula de început a scrisorii – „Dragă N,” – nu e referențială, dar e apropiată de această – N este adresantul actului meu de vorbire, nu un obiect asupra căruia realizez actul respectiv de vorbire etc., dar el trebuie să existe), deși el a murit. Fie cred că el încă există, fie mă prefac că el încă există. Nu pot spune că existența lui N nu mă interesează și că aceasta poate să rămână indecisă pentru mine.
(4) N a fost de la bun început numele unui personaj ficțional (numele nu poate fi introdus referențial, ci doar descriptiv, chiar dacă mă pot preface că îl introduc referențial).
(5) N a fost de la bun început introdus prin intermediul unei descrieri etc. (dar chiar și aici, există diferențe între o descriere de forma „ucigașul lui Smith” și una de forma „posibilul ucigaș al lui Smith” – abia a doua descriere poate să elimine problema angajamentului ontologic.

*

În orice caz, aș dori să ies din fundătura în care am intrat.

27.01

Imposter syndrome. Yes, I have it. Probabil din cauză că nu am acces la destulă literatură de specialitate și nici nu am răbdare să citesc suficient. În apărarea mea, o bună parte dintre textele pe care le citesc (aproape zilnic) mi se par superficiale. Probabil fiindcă ignoră (sau nu abordează într-un mod satisfăcător, din punctul meu de vedere) dificultatea conceptuală pe care o am eu înaintea ochilor aproape tot timpul: cum împăcăm un vocabular „intențional”, în care vorbim despre acțiuni oamenești, persoane (ca agenți ai acțiunilor), răspundere, rațiuni, temeiuri, relații logice etc. cu un vocabular naturalist, în care descriem evenimente, procese, fenomene, regularități și relații cauzale.

Iată un singur exemplu. Să presupunem că definim acțiunile drept evenimente fizice cauzate de intențiile adecvate. Pe acestea din urmă le concepem drept stări psihologice reductibile la procese neurofiziologice. Întregul lanț cauzal specific e caracterizat în cele mai mici detalii etc. Îmi pot imagina un scenariu în care procesul neurofiziologic corespunzător intenției de a deschide fereastra (care cauzează, în modul descris, evenimentul care constă în acele mișcări ale corpului meu ce duc la deschiderea ferestrei) este el însuși cauzat de către altcineva, iar eu am nici o răspundere pentru ceea ce s-a întâmplat.

La rigoare, îmi pot închipui că eu însumi iau o pastilă care mă face să cânt la pian un preludiu de Scriabin. Fiindcă nu am participat niciodată (în acest scenariu) la practica de a cânta la pian piese muzicale după o partitură, nu se poate spune că am realizat acțiunea respectivă, chiar dacă se poate spune că sunt responsabil pentru anumite efecte (melodia preludiului respectiv a răsunat în încăpere etc.). Sunt responsabil în același fel în care aș fi responsabil pentru faptul că pisica mea produce acea melodie plimbându-se pe clapele pianului.

Pe scurt, orice acțiune presupune o practică. Pot avea intenția de a spune „da” într-un anumit moment al ceremoniei, dar nu și intenția de a mă căsători, dacă eu nu particip cu adevărat la practica respectivă.

Nu vreau să spun că mereu rămâne ceva inefabil în realizarea unei acțiuni. A participa la o practică, a-ți asuma răspunderea pentru ceea ce faci – toate acestea ar putea fi efectul unor pastile pe care le-am luat în copilărie. Ar putea fi descrise în detaliu drept funcționarea acelor mici roboței care mă alcătuiesc – celulele din corpul meu, inclusiv cele neuronale. Dar descrierea va fi extrem de extinsă.

Pot învăța să cânt la pian de la un robot? Desigur. Dar acel robot trebuie să joace rolul unei profesoare de pian (sau al unui profesor) în cadrul unei practici pre-existente. Altminteri, ceea ce am învățat este altceva. Mă fac covrig atunci când îmi este frig – în mod conștient și intenționat – fiindcă am observat că pisica mea face acest lucru și am început să o imit. Dacă nici o practică omenească nu include așa ceva, atunci îmi e imposibil să vorbesc ca și când acțiunea mea ar fi una intenționată. În această observație care sună ciudat există ceva extrem de profund, după părerea mea.

10.02

[So, the meaning of life. I can tell you what it is, but you are going to be dissapointed. Become a better person (whatever that means to you), spark joy arround you. If you do not want to be trash, that is.

Yep, that is the meaning of life if you are an artifact. You have to spark joy. This does not depend entirely upon you, but it is what it is. U an old person? Do you still spark joy? If not, kill yourself. (just kidding)]

20.02

48 years old; soon.

09.03

done; quite painless

17.03

covid, online teaching

19.03

The Corona virus pandemic also means a hard reality check for all starry eyed techno-utopian dreamers (like myself). With all our talk of virtual reality, we are unable to stop the damaging effects of social isolation. Artificial intelligence might be good at playing Go, but is not very helpful in finding a cure right now. Technological singularity might not be right behind the corner, after all.

24.03

– existential scare

– experience teaches me nothing if I am not in an epistemic mode / knowledge mode…

– I have sensory input, I even process it, I understand what I see, hear etc… But! … I just enjoy myself. I do not explore, I do not capitalize, I do not gather knowledge; on the other hand, when I am in a different mode – researcher, scientist etc. – I can perform observations etc. – I am not sure that these observations are useful, after all …

6.04

(…)

Totul e mai mic și mai puchinos, so to say.

20.04

Sunt două feluri diferite în care aș putea greși. Să presupunem că doresc să fac o ciorbă. Fierb apa, pun niște legume tăiate în ea. Apoi adaug otravă de șoareci, crezând că pun sare. Ciorba mea nu va mai fi comestibilă, indiferent ce aș mai face. Am stricat-o. Acțiunea mea a condus la un efect prost. Dacă aș oferi cuiva ciorba respectivă, s-ar putea discuta despre moralitatea gestului meu. (Chiar dacă nu știu că am otrăvit ciorba, a fost o greșeală să confund otrava de șoareci cu sarea, iar ceea ce a dus la această confuzie – de pildă, omisiunea de a eticheta în mod corespunzător otrava și de a o păstra într-un loc separat – s-ar putea să fie imoral etc.)

Un alt caz. Fierb apa, tai legumele. Apoi închid focul, las apa să se răcească și o arunc. Cine mă vede o să creadă că m-am răzgândit. Probabil am renunțat la ciorbă și doresc să fac altceva cu legumele. Dar eu susțin în continuare că fac o ciorbă. În acest caz reproșul ar putea fi că acțiunile mele sunt iraționale.

„Dar nu era irațional și să pui otravă în oala de ciorbă?” – Ba da, dacă aș fi făcut-o cu bună știință. De fapt, și dacă aș fi pus prea multă sare în oala de ciorbă, cu bună știință, tot s-ar fi putut spune că am făcut ceva irațional.

„Și atunci, care este diferența dintre cele două feluri de a greși?” – În primul caz, greșeala stă în producerea unor efecte proaste. În al doilea, acțiunea greșită mă împiedică să îmi ating scopul pe care îl urmăream.

„Dar omul care a aruncat apa fiartă poate să facă o ciorbă în continuare.” – E drept, dar nu folosind aceleași ‘ingrediente’, ca să zic aşa. În plus, omul respectiv susţine că pregăteşte ciorba chiar şi atunci când nu face ceea ce ar fi necesar pentru pregătirea unei ciorbe.

„Nu cumva, totuși, irațională este afirmația pe care o face?” – Afirmația respectivă, considerată în sine, ar putea fi cel mult falsă. Mi se pare că omul acționează irațional. Iar aceste acțiuni includ și ceea ce spune, desigur. Dar în alte cazuri nu e neapărat nevoie ca o persoană să vorbească pentru ca noi să putem vedea că acționează într-un mod irațional.

„Îmi poți da un exemplu?” – Sigur. Să zicem că privim doi copii și observăm că aceștia joacă un joc. Primul copil ascunde o mingiuță colorată undeva prin cameră în timp ce al doilea copil nu se uită. Al doilea copil începe să caute mingea. O găsește, așa că acum e rândul lui să o ascundă, în timp ce primul copil nu se uită. Iar acum primul copil începe să caute mingea, dar o caută în locuri în care nu ar avea cum să încapă. De pildă, deschide o cutiuță mai mică decât mingea și se uită cu atenție în interiorul ei.

„Ar putea fi o glumă.” – Da, dar asta doar dacă putem recunoaște acest gen de glume. Dar dacă primul copil ar deschide un sertar, s-ar uita după minge, l-ar închide la loc și în loc să caute mingea în altă parte ar deschide din nou același sertar și tot așa, de mai multe ori?

„Poate s-a plictisit și a renunțat să mai joace jocul.” – Și acest lucru e posibil. Dar atunci al doilea copil nu ar mai aștepta ca primul să găsească mingea.

„De unde știm că al doilea copil încă mai joacă jocul?” – Noi suntem cei care construim acest scenariu, așa că îl putem construi oricum dorim. Dacă nu ți se pare clar, putem adăuga mai multe detalii. Să zicem că al doilea copil, cel care a ascuns mingea, spune „cald” sau „rece”, în funcție de cât i se pare că ar fi de aproape sau de departe primul copil de găsirea mingii. Acum, dacă primul copil caută mingea în sertar iar al doilea spune „rece” și primul copil închide sertarul și îl deschide din nou și caută mingea în același sertar și așa mai departe, iar al doilea copil îi spune „rece” de fiecare dată când deschide sertarul, nu e limpede că ei acționează irațional?

„Poate că da, dar acum l-ai făcut pe unul dintre ei să vorbească. Iar tu îmi promiseseși un exemplu în care putem vedea acțiuni iraționale fără să se vorbească.”

Știu, dar mi se pare că ne îndepărtăm de la firul principal al discuției noastre – diferența dintre cele două feluri de greșeli. Pentru primul fel mi se părea mai puțin important să se stabilească dacă ceva e făcut intenționat sau nu. Important era să vedem că efectul este prost. Pentru al doilea tip de greșeli, mi se părea important să vedem ce scop urmărește agentul, iar apoi să vedem că o anumită acțiune pe care o realizează în mod intenționat împiedică atingerea scopului, de unde și reacția „ceea ce face este irațional”. Acum, dacă pentru a stabili care este scopul urmărit sau dacă o anumită acțiune este intenționată trebuie neapărat să vorbim cu agentul, sau măcar să îl auzim spunând ceva, foarte bine. Aceasta nu ar fi o critică a distincției pe care o fac eu, până la urmă.

„Dar la ce folosește distincția ta? Până la urmă, oamenii nu se poartă aproape niciodată ca în exemplele tale de greșeli care s-ar datora, ca să spunem așa, lipsei de rațiune. Dacă vrei să distingi între greșeli, nu e mai simplu să spui că uneori greșim fiindcă acționăm pe baza unor opinii false, iar alteori greșim fiindcă scopurile pe care le urmărim sunt rele?”

23.04.2020

Început de roman: „Nu știu să scriu frumos. Și nici nu vreau. Nu fiindcă nu mi-ar plăcea lucrurile frumoase. Doamne ferește, nu sunt vreun apologet al urâțeniei! Doar că aspectele estetice ale limbajului nu mi se par importante atunci când gândesc și am petrecut mult timp folosind limbajul pentru a reflecta la diferite lucruri. […]”

25.04.2020

action recognition – a requirement for artificial intelligence, if I am right

15.07.2020

An action has an agent. The agent is the person performing the action. Anscombe: When the agent accepts the question “Why did you do A?” (understanding it as a question asking for reasons, so to speak), then the action is intentional.

“Because X ordered me to do it” is an interesting answer, because then the responsibility for the action A might fall to X. If so, the person responsible for A is not the agent of A.

Also, another person, Y, might oversee the action A. Y might tell the agent, for instance, when the action is completed properly. Y might be supposed to acknowledge that the agent did A and this acknowledgement might be a necessary condition for the successful performance of A.

An action also has an addressee or a recipient. Now, I started thinking about this as the person for whom the agent is doing A. I could open a door for someone else or for myself, for instance.

“What if I had promised to do A to Z and I did it after Z’s death? Was I doing A for no person at all?” – You could have been doing it for yourself, to see that you kept your promise etc. “But then,” it could be replied, “I was only the overseer of my action, not its recipient.”

Sure, there are difficult cases when the action performed is communicative as well. I am saying something to B, while C is present. The addressee of my speech act is B, but I want C to hear what I am saying and get a message from it, etc.

It is more important to distinguish between the recipient of an action and the object of an action, in my view. If I strike a part of D’s body in self-defense, D’s body is the object of my action. I myself am the recipient of that action, not D. If I give E a massage, the object of my actions is E’s body, but the recipient of my actions is E herself.

The recipient could be the one who benefits from my action. If so, an animal could also be the recipient of an action. It seems that one does not have to be a person to benefit from an action (I leave harmful actions aside for a moment). However, if I think of “the one for whom I perform the action”, as in the case of a promise (or a threat), I am not so sure about this anymore. The one for whom I act must be a person, it seems.

(Here is an example. My neighbor asks me to feed his cat while he is on vacation. I now feed the cat. The cat benefits from my action, but the neighbor is the proper recipient (or addressee) of my action, in a sense in which not even my own cat could be the recipient of my actions.)

Now, the whole point of conceptual engineering is that you are not trying to uncover some deep facts about concepts. I am not trying to say “Look here, this is the true structure of any action, the one captured by these concepts, concepts which can be analysed in such and such a way”. What I am saying is rather this: “Here are some conceptual proposals which I think can be useful when one tries to think about actions and their structure”.

“Right, but one can think of actions (and parts of their structure) for different purposes. Theoretical (in connection with different disciplines – economy, neuroscience, sociology, etc.), practical (in connection with different everyday activities), and the list of such diverse purposes might not even be properly captured by the practical-theoretical divide. What sort of thinking are you trying to improve? What were the troubles you were trying to eliminate?”

– This is a good question. I think the concepts of “agent” and “recipient” are as useful as those of “speaker” and “hearer”. Sure, the concept of a hearer might be specified differently in language theory and in rhetoric, but if there are core improvements to be made with respect to this concept, they will be captured by the same conceptual proposal.

Sure, my personal interest is to think of actions in such a way that a version of a ‘meaning as use’ semantics shows up as an application of action theory. I am, however, confident that my conceptual proposals can prove useful in thinking about actions in everyday life as well.

Here is an example. One might try to trace the relation between the recipient of any action and the recipient of a communicative action (i. e. the hearer) as follows. Grice talks about the intention to produce “some effect in an audience” as part of his definition for speaker’s meaning. Isn’t this also present in all my actions, when I say that their recipient has to benefit from them? Of course, harmful actions are also possible, but what do they have in common with beneficial actions? In all cases, my intention is that the recipient is affected by my action. However, if by “affected” I only mean causally affected, then one cannot distinguish between the object of an action and the recipient of the same action anymore. This train of thoughts could be followed at great lengths, but now I turn to an everyday application. Perhaps a close friend of mine was a rape victim. Isn’t the distinction between the object of an action and the recipient of an action important for the way in which my friend thinks of what happened? Here are two cases: (i) the rapist was drunk and did not know my friend; (ii) the rapist acted out of hate, as a revenge, etc. In the first case one could say that the victim was not the addressee of the rapist’s actions, although her body was the object of those actions.

“Let me stop you here,” says my imaginary interlocutor. “Don’t we already have good enough concepts to distinguish between your two cases? In the first case one might simply say that ‘it wasn’t personal’, for instance.”

Think of an action like a relation between the agent and the recipient. Saying that one did not enter such a relation with one’s rapist is different from saying that the rape was not personal. When you hold the door for an unknown person out of politeness, your action is not personal. Yet, that unknown person is still the recipient (or the addressee) of your action. If you smile to whomever you meet in the street just to feel good about yourself, they are not the addressee of your action, so now it is either pointless to say that ‘there is nothing personal’ in your smile, or false, since you smile for yourself, which makes it personal.

[…]

6.08

Aș vrea să scriu mai mult. În ultima vreme am fost în vacanță. Am mai citit, m-am mai gândit, dar nu am scris atât de mult. Am început să mă îndoiesc de proiectul meu (înțelesul cuvintelor depinde de integrarea utilizării acestora într-o rețea logico-semantică mai largă, rețea ce cuprinde atât acțiunile noastre de comunicare, în cadrul cărora utilizăm cuvintele respective, cât și alte acțiuni etc.). De ce cheia relației de „consecință rațională” depinde de un anumit concept de răspundere?

Spun că A decurge în mod rațional din B (A și B fiind acțiuni) ddacă a face B e o condiție suficient pentru asumarea răspunderii pentru A (cealaltă variantă: asumarea răspunderii pentru a face A e o condiție necesară pentru a face B). Dar în cazul acțiunilor obișnuite, atunci când A, de pildă, este acțiunea de a deschide o ușă încuiată, iar B este acțiunea de a descuia ușa respectivă, nu s-ar putea spune, pur și simplu, că realizarea acțiunii A este o condiție necesară pentru realizarea acțiunii B?

Desigur, realizarea acțiunii B nu este o condiție suficientă pentru realizarea acțiunii A – pot să descui ușa și să nu o deschid (nu mă uit acum la agenți – dacă altcineva descuie ușa, atunci deschiderea de către mine a ușii încuiate nu este o condiție necesară pentru descuierea de către mine a ușii, dar este o condiție necesară pentru descuierea ușii de către cineva; desigur, încuietoarea se poate deteriora în timp, dar în acest caz, atunci când deschid ușa, nu deschid o ușă încuiată etc.). Dar aș putea spune că realizarea acțiunii B este o condiție suficientă pentru realizabilitatea acțiunii A sau ceva de genul acesta.

Ideea este că există alternative pentru a ocoli complet ideea de răspundere. Pe de altă parte, sunt destule obiecții la adresa unei semantici pragmatiste (înțelesul ca utilizare) pe care nu le-am luat în considerare. Nu simt pulsul comunității filosofice. Poate că oamenii simt deja că orice proiect de semantică de tipul acesta e o fundătură.

Mă rog, ideea este că aș vrea să pot să scriu mai mult și să citesc mai mult. E minunat că pot să fac mai multă mișcare, să alerg, să mă plimb, să dau la pedale și așa mai departe, dar unele lucruri nu le pot face decât stând într-o cameră, pe un scaun, la un birou. Mă rog, acum scriu în picioare la laptop, dar îmi e limpede ce vreau să spun. Trebuie să mă mobilizez și să lucrez mai mult.

LE: exemplul cu ușa este greșit; descuierea ușii decurge rațional din deschiderea ușii încuiate, nu invers; faptul că mă încurc uneori în astfel de exemple simple, atunci când am în vedere această relație de consecință rațională între acțiuni, ar trebui să mă facă să îmi pun anumite probleme.

5.10

A început școala, am alergat 100 de kilometri în septembrie. Am vorbit cu profesorul Flonta și vom începe să lucrăm la traducerea din Philosophical Occasions.