Pot retrage o promisiune si pot spune “Nu promit ca …”. Sunt acestea doua moduri diferite de a nega o promisiune?
Cineva ma intreaba daca promit cutare, iar eu raspund ca nu. S-ar putea spune ca eu nu am refuzat sa promit, ci ca am refuzat invitatia de a promite.
“Retrag ce am spus.” Intr-un sens, nu pot face asta. In altul, pot. Totusi, ce anume retrag? Ce am in vedere prin “ce am spus”? Nu cuvintele rostite efectiv, bineinteles. Acesta era primul sens. Imi vine sa spun ca folosesc “ce am spus” atunci cand nu tin neaparat sa precizez care era forta ilocutionara a actului de vorbire pe care doresc sa il retrag. Cu alte cuvinte, retrag promisiunea, nu continutul ei.
Dar daca ar spune cineva: “Retrag ce am spus, dar nu-mi retrag si promisiunea.”?
Mai fac o incercare: “Retrag ce am spus. Nu pot sa iti inapoiez banii peste o saptamana, ci peste doua saptamani.” Acum interlocutorul nu o sa reactioneze ca si cand nu i se mai promite nimic. Nu o sa spuna, de pilda: “Si atunci? Imi poti promite, totusi, ca o sa-mi dai banii in doua saptamani?”.
Sau o sa spuna asta? Dar chiar daca ar spune-o, poate o va spune fiindca vrea garantii suplimentare. Nu vrea o simpla promisiune, ci o promisiune ferma, dat fiind ca omul celalalt tocmai si-a modificat promisiunea.
“Dar atunci e ca mai inainte. De retras nu poti retrage decat promisiuni, ordine, rugaminti s.a.m.d., nu continuturile acestora. Altfel, sigur ca poti spune ‘retrag ce am spus’ pentru a-ti modifica promisiunea, ordinul, rugamintea s.a.m.d. Dar in aceste cazuri nu ar fi potrivit, de fapt, sa se spuna ca retragi ceva.”
*
De fapt, ce inseamna sa negi o promisiune? Imi e clar ce inseamna sa negi o afirmatie, dar nu imi e prea clar nici macar ce inseamna sa negi anumite acte de vorbire constatative – un avertisment, de pilda.
Daca ma ghidez dupa ideea de opozitie, poate reusesc sa imi imaginez anumite acte de vorbire ca fiind opuse, desi s-ar putea sa le vad astfel pentru ca au efecte perlocutionare opuse (incurajare si descurajare, de pilda, ca efecte ale unor urale sau huiduieli), sau pentru ca au continuturi locutionare incompatibile (daca iti pot prezenta condoleante pentru ca p, atunci nu te pot felicita pentru ca p; si invers).
Cu cat ma gandesc mai mult, ma simt ca o persoana care, vazand ca ouale pot fi inrosite, se intreaba daca pot fi si ne-inrosite, fara sa inteleaga prea bine ce ar putea insemna asta.
Cu exceptia cazului in care as fi poet (unul slab, probabil), cum as putea sa iti ne-promit ceva?
*
Si totusi, eu vreau sa spun ca exista o continuitate intre utilizarea lui nu ca functie de adevar, cazul refuzului unei invitatii si cel al realizarii unei actiuni care se opune (intr-un anumit sens) altei actiuni, mergand, poate, pana la cazul unor evenimente care se exclud reciproc in virtutea unor relatii cauzale (respingerea unui magnet de catre alt magnet, de pilda).
Daca imi concentrez atentia asupra negatiei in calitate de functie de adevar, atunci nu mai inteleg cum poate fi negat un act de vorbire si cu atat mai putin cum ar putea fi negata o actiune.
Daca sunt atent la cazuri de opozitii, atunci pot vedea cum atunci cand o persoana neaga ceea ce a afirmat o alta persoana realizeaza o actiune care se opune celei realizate de cea din urma.
Iar aici nu e important daca negatia e evaluata ca functie de adevar sau ca functie a probabilitatii ca faptul descris in afirmatie sa se produca (1 – x).
Printr-un anumit act de vorbire as putea anula ordinul pe care ti l-a dat o alta persoana, daca sunt superiorul ierarhic al acesteia. Nu il pot retrage, fiindca nu l-am dat eu, dar il pot anula. Aici, as spune, avem echivalentul negatiei in cazul unor acte de vorbire diferite de cele constatative.
La fel, poate, pot anula un avertisment sau o casatorie.
Pe de alta parte, cineva poate nega ca P fara sa se raporteze la afirmatia ca P facuta de altcineva. Acum as putea spune ca rostirea negatiei ca P previne realizarea afirmatiei ca P.
Dar asta este, desigur, o idealizare. Afirmand si negand putem face multe lucruri diferite, in contexte diferite. A afirma si a nega nu sunt chiar ca niste acte de vorbire. Asta se vede si din faptul ca pot utiliza negatia in interiorul unui act de vorbire – iti pot ordona sa nu parasesti locul in care te afli sau sa nu permiti accesul nimanui in cladire s.a.m.d.
Pot utiliza negatia pentru a construi concepte noi, cum ar fi nefericit, nenul, neinvecinat, nestiintific si asa mai departe. Uneori ma pot incurca – un om nefericit nu este, pur si simplu, un om care nu se simte fericit, dar ar putea sa se simta si ok; pi este non-par, dar nu impar; etc.
Ideea unei conditii necesare, exprimabila prin intermediul conditionalului, poate fi folosita si ea pentru a forma concepte noi – intr-un fel, conditia necesara este esenta – asa cum ‘nu’-ul (sau altceva-ul omului) este neomul, ‘numai daca’-ul omului este omenia (sau umanitatea).
La fel, pot construi concepte ajutandu-ma de “sau” si de “si” – cineva poate fi copil sau adolescent (nu stiu daca exista un cuvant pentru asta); altcineva poate fi somer si necasatorit (la fel).
E interesant ca “si” e complet neproblematic. Il pot folosi in interiorul actelor de vorbire, pot pune in conjunctie acte de vorbire diferite, ma pot gandi la actiuni complexe ca la niste conjunctii de actiuni mai simple s.a.m.d. (desi “bat un cui si bat un cui” nu inseamna, potrivit logicianului, ca am batut doua cuie).
“Sau” functioneaza in interiorul actelor de vorbire la fel de bine. Intre acte de vorbire, e mai ciudat sa-l folosesc. Daca sunt doua acte de acelasi tip (iti promit A sau iti promit B) il pot introduce in interior. Daca sunt de acelasi tip dar de grade diferite (te rog… sau te implor…) am indicatia mai vaga a unui grad. Daca sunt de tipuri diferite, nu vad de ce le-as pune intr-o disjunctie.
Mai trebuie sa ma gandesc la asta. Daca am in vedere descrieri ale actiunilor sau continutul unor intentii de a actiona, il pot regasi si acolo pe “sau”. Pot sa intentionez sa pescuiesc pastravi sau crapi, de pilda. Pot intentiona sa culeg scoici sau melci. Ma pot proteja de muste sau tantari. In plus, pot intentiona sa joc volei sau sa fac plaja (desi asta nu ar fi in mod obisnuit descrierea unei actiuni).
Disjunctia exclusiva: Iti promit ca fie iti voi inapoia banii, fie ma voi sinucide. Fie maine va fi vreme frumoasa, fie iti promit ca te duc cu masina la scoala. […]
“Daca,… atunci…”:
Iti promit ca daca maine ploua, te duc cu masina la scoala.
Daca am intarziat, imi cer scuze!
Daca suna, ce sa ii spun? (de la Edginton)
Compara:
(1) Iti ordon ca daca il vezi pe comandantul unitatii, sa ma anunti!
(2) Daca il vezi pe comandantul unitatii, iti ordon sa ma anunti!
(2) suna ciudat pentru mine.
[…]
*
Numerele nu sunt incolore (si nici colorate, desigur). Pot spune ca regele actual al Frantei nu este chel si nu este nici non-chel pentru a transmite ideea ca proprietatea respectiva si opusul ei nu pot fi predicate despre regele actual al Frantei (ca in teologia apofatica, atunci cand spun ca Dumnezeu nu este nici intelept, nici lipsit de intelepciune). A spune asta nu inseamna a spune neaparat ca nu exista obiectul. Numerele irationale nu sunt nici pare, nici impare.
*
S-ar putea spune ca atunci cand nu este privit ca functie de adevar, noi renuntam la ideea unui concept al negatiei. Negatia nu mai este un concept, ci o operatie conceptuala. Problema este ca noi ajungem sa credem, sub influenta perspectivei logicii moderne asupra negatiei, ca negatia ar fi o operatie conceptuala in mod esential lingvistica.
Actiunile omenesti au o componenta conceptuala inerenta. Negatia e o operatie conceptuala in cel mai general sens al cuvantului. Doar ca acum nu mai e limpede ce fel de operatie este: inversarea unui actiuni, anularea acesteia, prevenirea acesteia? Familia tuturor acestora?
(Jocurile ca activitati cu obiective si reguli care determina atingerea sub-optimala a obiectivelor? Dar orice tranzactie reglementata de reguli birocratice are aceleasi caracteristici.)
“M-am operat de X”. Intr-un sens, aceasta nu e actiunea mea. Imi pot inchipui ceva. Capacitatea mea de a lua decizii in cunostinta de cauza se deterioreaza. Voi ajunge in curand sa nu mai fiu in stare sa-mi dau in mod rational acordul sa fiu operat. Dar operatia are sanse mari de reusita doar daca este facuta in acest stadiu. Imi dau acordul ca la un moment ulterior sa fiu operat fara acordul meu – cu forta, cum ar veni. Mai pot spune ca m-am operat de X?
Se poate spune ca experimentele mentale ale filosofilor testeaza intuitii in cazuri imaginate cu care nu ne-am confruntat niciodata? Iar acum, daca credem ca astfel de teste sunt intotdeauna concludente (ca trebuie sa fie), e ca si cum am presupune ca stapanirea unui concept iti permite sa il poti aplica in toate situatiile posibile. W. critica aceasta presupunere. Totusi, unele experimente de acest fel pot fi realizate si ne pot arata ceva interesant.
Pot dori sa ma spal pe dinti in fiecare dimineata. Cineva preia controlul asupra corpului meu intr-o dimineata si ma forteaza sa ma spal pe dinti. Pot spune ca am intentionat sa ma spal pe dinti doar fiindca doream sa ma spal pe dinti? Nu cred.
Si nu fiindca nu dorinta mea de a ma spala pe dinti a fost cauza spalatului pe dinti. Imi pot inchipui dorinte puternice datorita carora corpul meu se misca intr-un mod pe care eu nu-l pot controla.
Nu e suficient ca un eveniment sa primeasca o explicatie in cadrul careia starile si procesele mele mentale sunt cauza principala a producerii acelui eveniment pentru a spune ca a fost vorba de o actiune a mea si de intentia mea de a o face. Chiar daca as include printre starile si procesele respective si niste stari pe care le-as numi “intentii”, lucrurile nu s-ar schimba.
Eu nu am intentionat ca dorintele mele sa aiba ca efect acele miscari ale corpului meu. Chiar daca ar fi fost vorba despre “intentii” si nu despre dorinte, s-ar putea spune acelasi lucru – nu am intentionat si relatia cauzala. Obiectul intentiei nu poate fi decat o actiune.
Un eveniment care se afla sub controlul meu nu este neaparat o actiune. De altfel, numim actiuni evenimente initiate de catre noi, dar care nu se mai afla apoi sub controlul nostru (l-am impuscat pe X, nu doar am apasat pe tragaci; e suficient sa initiez evenimentul anticipand desfasurarea lui). Dau drumul unei bile pe un plan inclinat printre niste cuie – as putea sa intervin oricand (presupun ca nu se deplaseaza foarte repede) si sa ii schimb directia, dar nu o fac; bila ajunge la marginea de jos a planului inclinat si intra intr-o casuta numerotata; imi doream sa intre chiar in acea casuta; totusi, nu as spune ca eu i-am dat drumul bilei in acea casuta. Si atunci nu pot spune nici ca intentionam sa ii dau drumul bilei in acea casuta.
Uneori acordul meu pare sa fie suficient. Sunt de acord sa fiu tuns – m-am tuns. Dar daca nu-mi place rezultatul nu mai spun ca eu m-am tuns asa.
M-am vopsit blond. Nu a iesit chiar asa cum imi doream, dar imi asum responsabilitatea pentru faptul ca am acum parul blond. Bineinteles, o pot face pentru ca eu am lasat-o pe persoana care m-a vopsit sa ma vopseasca. Nu, exemplul asta nu duce nicaieri.
Si totusi, spunem despre persoana care se ocupa de loterie ca a extras un anumit numar din urma. Deci a realizat aceasta actiune. Nu intentiona sa extraga acel numar din urna, dar intentiona sa extraga un numar din urna.
Atribuirea unei intentii nu depinde de nici o explicatie psihologica a actiunii. Vreau sa spun ca daca agentul nu poate da nici o explicatie psihologica, e ok. “Nu stiu ce m-a facut sa iti aduc si o farfurioara atunci cand ti-am adus ceaiul. Banuiesc ca am facut-o din obisnuinta.” – totusi, nu e ca si cand aducerea farfurioarei nu e actiunea mea. O pot justifica – e mai bine ca daca se varsa ceai, sa cada pe farfurioara. Si daca nu pot da nici macar o justificare?
Daca nu pot da o justificare, dar pot da, totusi, o explicatie, uneori pare sa fie suficient: “Nu stiu de ce am luat si a doua bricheta si mi-am pus-o in buzunar. Probabil nu mai tineam minte ca aveam deja o bricheta la mine.” – dar aceasta nu e o simpla explicatie. Ceea ce explic nu e gestul meu, ci cum era posibil sa am o justificare gresita.
Daca nu pot indica nici un fel de justificare, nici macar una gresita, cum stau lucrurile? Am o lingura in mana. Nu stiu de ce am scos-o din sertar. Nu pot da nici o justificare. In unele cazuri as spune: “A existat o justificare, doar ca am uitat-o.”. Poate nu-mi mai aduc aminte nici macar cand am scos lingura din sertar sau de unde am luat-o. Ma trezesc cu ea in mana. Atunci pot avea indoieli ca lingura a ajuns in mana mea printr-o actiune realizata de mine. As putea spune (vorbind, in gluma, ca un cleptoman) ca “lingura mi s-a lipit de mana”.