Pot fi agentul unei actiuni pentru care nu sunt dispus sa-mi asum responsabilitatea? Da, bineinteles, altfel nu s-ar putea spune ca trebuie sa-mi asum responsabilitatea pentru o actiune.

Dar exista situatii in care se poate spune ca trebuie sa-mi asum responsabilitatea pentru actiuni pe care nu le-am facut eu. Un director de santier trebuie sa-si asume responsabilitatea pentru greselile muncitorilor pe care ii coordoneaza.

Rastorn paharul din greseala. Nu vreau sa-mi asum responsabilitatea pentru ceea ce am facut. Cineva imi spune ca ar trebui, totusi, sa-mi asum responsabilitatea. Pe ce se bazeaza? Poate nu pe faptul ca rasturnarea paharului a fost actiunea mea, ci doar pe faptul ca eu sunt cauza rasturnarii paharului, ca sa spun asa.

Problema nu este ca eu am rasturnat paharul, ci ca daca as fi fost mai atent, n-as fi rasturnat paharul. De asemenea, daca nu as fi venit la intalnire, paharul nu s-ar fi rasturnat. Dar nu mi se reproseaza ca am venit la intalnire, ci ca nu am fost atent.

Pot fi, prin urmare, responsabil pentru anumite efecte care s-au produs datorita faptului ca eu nu am facut ceva (sau ca nu am facut-o intr-un anumit fel).

Daca muncitorii pe care ii coordonam au construit o casa care se darama la primul cutremur, eu sunt responsabil pentru daramarea casei fiindca nu i-am “coordonat” cum trebuie pe muncitori. De aici reiese ca pot fi responsabil si pentru anumite evenimente care nu sunt actiuni ale mele, dar care se aflau, ca sa spunem asa, sub controlul meu. In plus, era raspunderea mea sa imi exercit controlul in asa fel incat acele evenimente sa nu se produca (sau in alte cazuri, in asa fel incat sa se produca alte evenimente).

Deci, daca eu refuz sa-mi asum responsabilitatea pentru un anumit eveniment, cum ar putea fi vorba de o actiune a mea?

Bineinteles, pot refuza sa-mi asum responsabilitatea desi stiu ca sunt responsabil, fiindca am intentionat sa fac ceea ce am facut. Dar sa excludem astfel de cazuri, presupunand ca sunt sincer.

Fiind sincer, pot refuza vreodata sa-mi asum responsabilitatea pentru ceea ce am facut in mod intentionat?

Poate ca da, daca ii deleg altcuiva responsabilitatea pentru ceea ce am facut eu. (Pot sa nu-mi asum responsabilitatea pentru o actiune facuta de mine daca aceasta este prezentata sub o descriere pe care eu nu o accept – sunt responsabil pentru aprinderea luminii in incapere, nu si pentru declansarea exploziei. Dar problema era alta: pot spune ca am intentionat sa fac A dar nu sunt responsabil pentru A?)

Sa presupunem ca zic: am intentionat sa fac A, dar am facut A pentru ca asa mi-a ordonat sa fac persoana X, care este superiorul meu ierarhic s.a.m.d. Si chiar daca as fi fost constrans sa fac A, atata timp cat a existat si intentia mea de a face A, cum as putea sa nu fiu responsabil?

Sa zicem ca nu aveam cum sa evit sa fac A. Ma prind niste oameni si ma forteaza sa violez pe cineva. Nu ma forteaza printr-o simpla amenintare, ci controleaza efectiv miscarile corpului meu, in asa fel incat eu nu ma pot sustrage, nu pot face nimic pentru a-mi pierde cunostinta s.a.m.d.

E limpede ca nu am vrut sa fac A. Dar baiatul care se lasa impins de prieteni peste fata care trece pe langa el pe strada intentioneaza sa se atinga de ea, desi se atinge de ea fara ca vointa lui sa joace vreun rol in toata povestea.

Revin la scenariul violului fortat. Acum se pune problema daca eu am intentionat sa o violez pe acea persoana sau nu. As raspunde ca nu, bineinteles. Dar poate trebuie sa iau in calcul si situatia posibila a cuiva care, daca ar raspunde sincer, ar spune ca a intentionat sa o violeze pe acea persoana.

De unde ar sti acest lucru? Ar fi suficient sa fi avut vreodata fantezia ca violeaza pe cineva? Nu, fiindca poti avea fantezii fara sa intentionezi sa le pui in practica. Si chiar daca ar fi intentionat sa-si puna in practica fantezia, ar fi putut sa nu intentioneze sa si-o puna in practica atunci.

Dar daca a simtit o placere fiind fortat sa o violeze pe persoana respectiva? Asta nu spune nimic cu privire la intentiile pe care le avea. Pot fi fortat sa mananc o bomboana care-mi place si sa nu intentionez sa o mananc.

Sa zicem ca “violatorul” din scenariul meu isi da seama ca ar fi continuat violul si daca miscarile corpului sau nu ar fi fost controlate de cei care l-au rapit. In acest caz poate am spune ca intentiona sa faca tot ceea ce facea. Sau: desi miscarile corpului sau au fost controlate, nu a opus nici o rezistenta. Dar poate nu a opus rezistenta (sau ar fi continuat violul) de frica.

Cred ca as fi de acord cu E. Anscombe ca la intrebarea daca ai intentionat sa faci A nu poti raspunde prin introspectie.

Cum iti dai seama ca intentionezi ceva care nu sta sub controlul tau? Sa zicem ca o persoana imi da o pastila prin care imi produce experienta ca eu nu reusesc sa-mi misc nici un muschi, iar corpul meu este controlat de vointa acelei persoane. Nu conteaza daca lucrurile stau astfel sau nu. Experienta mea este foarte puternica. Ma simt ca o marioneta pe care acea persoana o face sa se miste, sa umble, sa mearga pana la facultate. Apoi simt ca imi recapat controlul. Mi-as putea spune: “oricum intentionam sa merg azi la facultate”.

Dar nu intentionam sa merg asa cum am mers, simtind ca sunt plimbat ca o marioneta pe strada.

Baiatul care e impins de prieteni peste fata de alaturi nu numai ca intentioneaza sa se atinga de fata, dar pare sa intentioneze si sa fie impins de prieteni.

Dar nu e gresit sa-l folosesc aici pe “a intentiona”? Nu trebuie sa spun, mai degraba, ca dorea sa fie impins de prieteni? Intr-un sens strict, e ciudat sa spun ca intentionez altceva decat o actiune. Nu pot intentiona sa ploua, dar pot dori sa ploua (o regula gramaticala, in sensul lui W).

Iar daca a fi plimbat ca o marioneta pe strada nu are cum sa fie obiectul intentiei mele, de ce ar avea importanta daca am dorit sau nu sa fiu plimbat astfel atunci cand intrebarea care se pune este daca eu am intentionat sa merg la facultate sau nu?

Poate ca Anscombe greseste si nu se poate distinge intre a intentiona si a voi. Sau poate eu am inteles gresit felul in care distingea ea intre cele doua. Poate ca baiatul din poveste se atinge in mod neintentionat de fata catre care e impins, dar nu si in mod involuntar. Dar poate fi obiect al vointei mele ceva care nu depinde de vointa mea?

Poate ar fi suficient sa spun ca daca omul din scenariul violului fortat observa ca dorea sa o violeze pe acea persoana, atunci ar trebui sa se considere responsabil. Sau poate ar trebui doar sa aiba regrete, fara sa se considere responsabil pentru ceea ce s-a intamplat. Pot sa regret ca s-a intamplat un lucru care nu depindea de vointa mea – pot, de pilda, sa regret moartea unei persoane.

Dar problema mea era daca poti sa nu-ti asumi responsabilitatea pentru un lucru pe care ai intentionat sa-l faci. Iar o problema mai generala pe care o aveam in minte era daca putem spune despre cineva care nu stie ce e responsabilitatea ca poate, totusi, sa fie agent al unor actiuni.

Altfel spus, nu cumva asumarea responsabilitatii pentru ceva e o conditie necesara (dar nu si suficienta, desigur) pentru ca acel ceva sa fie o actiune a ta?

Mi s-ar putea raspunde ca si un copil care inca nu stie ce e responsabilitatea (sau nu stie prea bine, sau nu e pregatit sa-si asume responsabilitati) realizeaza, totusi, actiuni. Dar in ce sens sunt acelea actiuni? Daca sunt, atunci ar trebui sa-si asume responsabilitatea pentru ele, iar daca nu o face, atunci fie acelea nu sunt, in acelasi sens, actiuni, fie sunt, iar copilul greseste.

“Dar nu are cum sa nu greseasca. El nu e ca un om care stie ce-i responsabilitatea, dar refuza sa-si asume responsabilitatea pentru ce a facut. El inca nu stie sa isi asume vreo responsabilitate pentru ceea ce face.”

Pot spune asa: un eveniment e actiunea ta numai daca trebuie sa-ti asumi responsabilitatea pentru el. In masura in care copilul realizeaza actiuni, el trebuie sa-si asume responsabilitatea pentru ele, chiar daca nu poate sa-si asume responsabilitatea pentru ele.

Iar daca se spune ca nu trebuie, fiindca nu poate, atunci acelea nu sunt actiuni.

In mod similar, s-ar putea spune ca esti parinte numai daca trebuie sa-ti ocrotesti copiii. Iar apoi am discuta despre cei care au murit exact la fel – daca ii mai consideram parinti, atunci este valabil si pentru ei ca trebuie sa-si ocroteasca copiii, chiar daca nu mai pot sa faca asta. Iar daca, fiindca nu mai pot sa faca asta, spunem ca nu mai trebuie sa isi ocroteasca copiii, atunci nu ii mai consideram parinti.

Daca exista o legatura intre obligatia asumarii responsabilitatii si rolul de agent al unor actiuni, atunci ea va dicta felul nostru de a vorbi, pur si simplu. In ce ma priveste, nu cred ca o obligatie dispare prin faptul ca nu o poti indeplini, asa ca as putea spune si despre copiii care inca nu au invatat sa-si asume responsabilitatea ca ar trebui sa si-o asume si, prin urmare, ca indeplinesc aceasta conditie pentru a fi agentii actiunilor lor.

Interesant mi se pare ca relatia aceasta – X este (sau trebuie sa fie) responsabil pentru A – e mai importanta pentru mine decat relatia cauzala presupusa de obicei in “A s-a petrecut datorita lui X”.

E adevarat, asumarea responsabilitatii este necesara, dar nu suficienta, pentru ca A sa fie actiunea lui X. Crestinii ar spune, probabil, ca Isus Christos si-a asumat responsabilitatea pentru pacatele tuturor oamenilor, dar nu ar spune ca pacatele tuturor oamenilor au devenit apoi actiunile sale.

Responsabilitatea, in sensul de aici, nu se suprapune cu responsabilitatea cauzala. In ce ma priveste, de pilda, e suficient ca Dumnezeu sa-si asume responsabilitatea morala, ca sa zic asa, pentru existenta lumii.

“Dar nu poti sa-ti asumi responsabilitatea morala in orice fel. De pilda, nu poti sa-ti asumi responsabilitatea morala pentru ceva care nu poate avea nici o legatura cauzala cu actiunile tale.”

Dar tot ceea ce se intampla pe lume poate avea o legatura cauzala cu actiunile unui singur om. Mai bine zis, tot ce s-a intamplat dupa nasterea mea si tot ce se va intampla de acum incolo ar fi putut si ar putea avea o legatura cauzala cu actiunile mele. Si atunci, daca pana si un simplu om isi poate asuma responsabilitatea pentru atat de multe lucruri,…

“Nu e suficienta posibilitatea legaturii cauzale. Copiii, dupa ce descopera responsabilitatea, se pot simti responsabili in felul acesta. Ei se pot simti responsabili pentru suferintele unor oameni pe care nu i-au intalnit niciodata, doar fiindca ar fi fost in principiu posibil ca ei sa faca ceva pentru a impiedica acele suferinte. Dar nu ar fi fost posibil efectiv si, lucrul cel mai important, situatia acelor oameni nu era in raspunderea lor. Nu poti fi responsabil pentru un lucru pentru care nu ti s-a dat (si nu ai acceptat) vreo raspundere.”

Dar de aici mai departe nu vom face decat sa repovestim cu alte cuvinte argumentele lui Aristotel cu privire la necesitatea existentei un prim motor. Asta daca nu credem in mecanisme naturale de atribuire a rapunderii, desigur.

Altfel spus, potrivit acestui fel de a vorbi nu imi pot asuma responsabilitatea pentru ceva de care nu sunt raspunzator. Iar raspunzator nu pot fi, daca nu mi se da o raspundere (sau daca mi se da, dar nu o accept). Iar o raspundere nu-i poate da decat o persoana altei persoane. In plus, nu-i pot da cuiva o raspundere cu privire la un lucru de care eu insumi nu sunt raspunzator.

Pot, de pilda, sa-i spun unui copil ca are raspunderi cu privire la invatatura doar fiindca eu sunt responsabil de educatia lui. Iar eu pot fi responsabil de educatia unui copil numai intrucat am acceptat aceasta raspundere, asa cum am acceptat sa fiu raspunzator de tot ceea ce fac pe parcursul vietii mele, de consecintele faptelor mele si asa mai departe. Iar aceasta raspundere am primit-o de la parintii mei, care au putut sa mi-o acorde numai fiindca ei erau raspunzatori pentru viata mea si ce se intampla pe parcursul acesteia. Si asa mai departe.

Dar intrucat acest sir de atribuiri ale raspunderii nu se poate intinde la nesfarsit, va trebui sa vorbim despre o persoana care poate sa isi acorde singura raspunderi. Iar pentru o asemenea persoana, asumarea unei responsabilitati nu depinde decat de prima conditie pe care am enuntat-o mai devreme – posibilitatea unei legaturi cauzale.

Iar de aici reiese ca pentru ca Dumnezeu sa-si poata asuma responsabilitatea pentru tot ce se petrece pe lume e suficient sa isi poata acorda de la sine raspunderi si sa poata afecta orice eveniment de pe lume, fara sa fie necesar sa afecteze vreun eveniment de pe lume sau sa fie responsabil cauzal pentru aparitia lumii.