Sa luam un caz simplu. Are loc o crima. Specialistii aduna evidente, le interpreteaza, pe baza lor e arestat criminalul, aceiasi specialisti depun marturie, instanta constata faptele, apoi da o decizie, pe baza acesteia criminalul isi executa pedeapsa. Nu ar fi ciudat sa privim separat doar ceea ce s-a spus in acest caz?

(O instanta de judecata care functioneaza nu se va impiedica de probleme filosofice. Avocatul apararii nu va fi luat in serios, de pilda, daca va incerca sa il convinga pe judecator ca nu poate lua o decizie, intrucat nu stie cu certitudine ca mai exista si alte persoane in afara de el.)

Si totusi, mi se va spune, examinarea si interpretarea evidentelor nu ar putea juca niciodata rolul premiselor intr-un rationament a carui concluzie sa fie depunerea marturiei. Rationamentele transfera adevarul de la premise la concluzie. Marturia poate fi adevarata sau falsa, dar examinarea si interpretarea evidentelor nu poate fi adevarata sau falsa.

Bineinteles, as putea vorbi despre adevar in termeni pragmatisti. Sau as putea lasa la o parte conceptul de adevar, pur si simplu, spunand ca succesul marturiei se bazeaza pe examinarea si interpretarea cu succes a evidentelor.

Mi s-ar putea raspunde (din nou) ca eu nu vorbesc despre rationamente, ci despre conditii de succes ale actului de vorbire de a depune marturie. In plus, mi s-ar putea spune ca “succes” induce in eroare. Poti avea succes in a baga la inchisoare un om nevinovat. Poti depune cu succes o marturie eronata.

Iar daca nu as vorbi despre succes, ci despre executarea corecta a anumitor actiuni, mi s-ar putea raspunde la fel. Sigur, adevarul marturiei depinde de adunarea evidentelor, examinarea si interpretarea lor, realizate, toate, in mod corect. Dar acest “depinde” sta pentru o relatie cauzala, nu pentru o conexiune logica.

Eu as vrea, totusi, sa spun ca nu ma intereseaza relatia cauzala, chiar daca aceasta exista, ci relatia conceptuala dintre actiuni. Atunci cand spun ca expertul a procedat corect in adunarea, examinarea si interpretarea evidentelor, eu am in vedere anumite criterii de corectitudine. Acestea fac parte din modul in care conceptualizez eu actiunile de adunare de evidente, examinare a evidentelor s.a.m.d.

“Dar nu vei spune despre cineva care a omis evidente importante ca nu a adunat, totusi, evidente. Pe cele pe care le-a adunat, le-a adunat cu succes.”

Putem avea mai multe situatii. Daca in incercarea de a aduna evidente sunt neglijent si fac evidentele mele inutilizabile, inseamna ca nu am adunat cu succes acele evidente. E ca si cand, atunci cand vreau sa prezint evidentele drept probe intr-un proces, ma exprim confuz, gresit, folosesc imagini neclare sau texte ilizibile. Pe de alta parte, pot omite, intentionat sau neintentionat, anumite evidente importante, asa cum pot omite sa prezint anumite probe la proces. In cazul din urma s-ar putea spune ca nu am prezentat corect probele, fiindca nu le-am prezentat pe toate, chiar daca le-am prezentat clar pe cele pe care le-am prezentat. Actiunile de adunare a evidentelor 1, 2 si 3 pot fi realizate cu succes, dar eu sa nu realizez cu succes actiunea de a aduna evidente pentru cazul X.

Poate ne induce in eroare o distinctie pe care o avem atunci cand e vorba despre acte de vorbire – a spune ceva cu sens /vs./ a spune ceva adevarat – si pe care incercam sa o aplicam si actiunilor.

Cineva, spunem noi, poate realiza cu succes un anunt, de pilda, daca are sens continutul anuntului. Cu toate astea, anuntul ar putea fi fals. In mod similar, ne inchipuim ca o actiune poate fi realizata cu succes si totusi ea sa fie, intr-un anumit sens, gresita.

Cu toate acestea, daca actiunea e gresita, atunci eu am esuat sa o realizez. Atunci cand Platon ne propune, in Cratylos, sa consideram ca toate afirmatiile false nu sunt cu adevarat afirmatii, ca nu fac parte din limbaj, ci sunt niste simple sunete s.a.m.d. el extinde la acte de vorbire aceasta perspectiva, caracteristica pentru felul in care ne raportam la actiunile noastre obisnuite.

“Si totusi, daca fac toate actiunile numite in mod obisnuit ‘pregatirea unui ceai’, dar in loc de un pliculet de ceai folosesc un pliculet de condimente,…”

Aici am avea un caz neclar. Am putea numi ceea ce am facut “pregatirea unui ceai de condimente” sau am putea spune ca nu am pregatit un ceai, ci niste apa fiarta cu condimente. Iar daca nu am gasi nici o utilizare pentru apa fiarta cu condimente am putea spune ca nu am pregatit nimic.

(Copiii se pot preface ca pregatesc cafea folosind apa rece si bulion.)

Conteaza cum vedem ceea ce am facut. A fost un experiment? Mi-am propus sa inventez un ceai nou? Am fost, pur si simplu, neatent? In acest caz as putea totusi descrie, in mod ironic, ceea ce am facut prin expresia “pregatire a unui ceai de condimente”. Asta tocmai pentru ca nu cred ca am pregatit un ceai.

Pot adauga sos de soia si altele la apa fiarta in care am pus plicul cu condimente. Voi spune la sfarsit, poate, ca imi propusesem sa fac un ceai, dar pana la urma am facut un sos pentru friptura.

Si daca nu mai adaug nimic? Cum poate fi actiunea esuata de a pregati ceai o actiune reusita de a pregati un sos pentru friptura?

Nu mi-am propus sa fac un sos pentru friptura. Am vrut sa fac ceai si nu am reusit. Mi-a iesit un sos pentru friptura, pe care decid sa-l folosesc. Nu as spune ca am reusit sa fac un sos pentru friptura, pentru ca aceasta nu a fost o actiune intentionata a mea.

Altfel, imi pot imagina ca intentionez sa dau gol, intr-un meci de fotbal. Pentru asta incerc sa fac un schimb de pase cu un coechipier. Pasa mea catre el nu e trimisa bine, iar mingea ajunge in poarta. Poate as putea spune, in acest caz, ca acelasi eveniment e o actiune esuata (cea de a pasa) si o actiune reusita (cea de a da gol). Pe de alta parte, as putea spune ca nu-mi doream sa dau gol prin acea pasa, asa ca nu merit nici un fel de laude pentru ca am dat gol. A fost un noroc ca mingea a intrat in poarta. Eu nu am reusit sa dau gol, ci doar am esuat sa pasez.

Dar daca experimentez in bucatarie in felul urmator? Pun apa la fiert si adaug in ea prafuri din diverse pliculete. Nu urmaresc sa inventez un ceai noi si nici un sos de friptura, dar nu exclud posibilitatea sa produc ceva care ar putea fi baut ca ceai sau folosit in mancare. La un moment dat imi e clar ca nu o sa-mi iasa ceva care sa poata fi baut ca ceai dar ar putea fi adaugat intr-o mancare. N-as putea spune, acum, ca am esuat sa pregatesc un ceai si am reusit sa pregatesc un sos pentru friptura?

In cazul atacului de la fotbal, as fi putut suta sperand ca fie mingea va ajunge la coechipierul meu, fie va ajunge in poarta. Daca dau gol, imi pot asuma meritele. Dar eu n-am crezut ca as putea realiza ambele lucruri, asa ca nu va avea rost sa-mi asum esecul de a pasa.

Intentia mea, atunci cand experimentam in bucatarie, putea fi exprimata printr-o disjunctie neexclusiva, in timp ce intentia mea din timpul meciului de fotbal putea fi exprimata printr-o disjunctie exclusiva.

Disjunctia neexclusiva poate fi definita prin intermediul disjunctiei exclusive si al conjunctiei:

A v B =df. (A w B) w (A & B)

Si atunci, de ce sa-mi asum esecul de a fi obtinut ceai atunci cand eu urmaream sa obtin fie un ceai, fie un sos, fie un ceai si un sos? Iar daca as fi urmarit sa obtin doar un ceai si un sos, obtinand doar un sos ar trebui sa spun, pur si simplu, ca am esuat, nu ca am reusit.

Si atunci, cum ar putea fi acelasi eveniment o actiune esuata si o actiune reusita?

Revin la cazul succesiunii de actiuni de la proces. Adunarea de evidente a facut posibil verdictul instantei de judecata. Acest lucru poate fi inteles in cel putin doua feluri diferite. In primul, nu poate fi dat un verdict in cazul unei acuzatii de crima in lipsa evidentelor. In al doilea, acele evidente au fost suficiente pentru acel verdict.

Sa ne inchipuim ca acelasi om ar fi adunat probele, le-ar fi cantarit si ar fi dat verdictul. In acest caz prezentarea probelor nu ar mai fi fost necesara pe parcursul procesului. Se va spune, totusi, ca intrucat orice verdict trebuie sa fie justificat, iar justificarea trebuie sa includa stabilirea faptelor (si incadrarea acestora la anumite legi), iar stabilirea faptelor trebuie sa contina, la randul ei, o justificare, probele tot ar fi trebuit sa fie prezentate.

Dar de ce am crede ca rationalitatea se manifesta doar atunci cand e redactata justificarea verdictului? Nu s-a manifestat si atunci cand au fost adunate probele?

“Ba da, in masura in care in adunarea probelor a fost respectata o metodologie, care poate fi exprimata in forma anumitor reguli, pentru care pot fi date justificari.”

Pentru a scapa de intelectualism as putea spune ca un rationament e o succesiune de actiuni. Daca rationamentul e corect, atunci daca eu imi asum responsabilitatea pentru actiunile care joaca rolul premiselor, trebuie sa imi asum responsabilitatea pentru actiunea care joaca rolul concluziei.

Conexiunile rationale dintre actiuni transfera responsabilitatea, nu adevarul.

De pilda, daca imi asum responsabilitatea pentru afirmatia ca Vasile a ucis-o pe Maria si imi asum responsabilitatea si fata de afirmatia ca actiunea lui Vasile se incadreaza la legea care pedepseste in cutare fel uciderea, atunci trebuie sa-mi asum responsabilitatea si fata de ideea ca Vasile ar trebui sa fie pedepsit in cutare fel. Iar daca sunt, in plus, cel insarcinat sa decida daca Vasile trebuie pedepsit sau nu si cum anume, va trebui sa-mi asum responsabilitatea pentru verdictul pe care il dau.

La fel, daca imi asum responsabilitatea pentru examinarea si interpretarea evidentei E, iar de aici decurge, dat fiind statutul meu de martor (in calitate de specialist), o anumita prezentare a evidentei E drept proba la tribunal, atunci trebuie sa-mi asum responsabilitatea fata de prezentarea acelei probe la tribunal.

Desigur, o anumita prezentare a unor fapte nu decurge, pur si simplu, din observarea acelor fapte. Poate decurge in virtutea faptului ca am jurat sa spun adevarul sau am aderat la idealurile de cercetare ale unei comunitati stiintifice si la anumite teorii. Important ar fi, insa, ca “B decurge din A” inseamna “daca iti asumi responsabilitatea pentru A, atunci trebuie sa iti asumi responsabilitatea pentru B”.

Daca imi asum responsabilitatea pentru pregatirea unui ceai, atunci trebuie sa-mi asum responsabilitatea pentru fierberea apei pentru ceai.

Un om ii spune altuia ca va pregati el ceaiul, iar apoi asteapta de la celalalt sa puna apa la fiert. Am spune ca primul om nu se poarta rational.

Iar in cazul omului care isi ia ramas bun si apoi face actiuni care impiedica plecarea sa vom spune ceva asemanator. Daca iti asumi responsabilitatea pentru actiunea de a-ti lua ramas bun, atunci trebuie sa-ti asumi responsabilitatea pentru actiunea de a pleca. Iar daca iti asumi responsabilitatea pentru actiuni care impiedica plecarea ta, atunci nu-ti poti asuma responsabilitatea pentru actiunea de a pleca.