## 22 septembrie

(…)

Important e să lucrez.

(…)

## 26 septembrie

Deși mi-am luat masa de aproape o săptămână, încă nu am prea folosit-o. Aș putea, bineînțeles, să îmi spun singur că ar trebui să îmi fie rușine și să încerc să mă simt prost, dar nu cred că asta o să mă ajute prea mult.

Important e să îmi fac un obicei. Deocamdată încerc să îmi găsesc înălțimea potrivită. Îmi tot schimb ochelarii, poziția corpului, ajustez înălțimea mesei etc. Poate că ar trebui, totuși, să încerc să îmi cumpăr niște ochelari speciali pentru lucrul la calculator. Ochelarii ăștia cu lentile progresive mi se par prea complicați. Pentru distanța potrivită pentru mine (atunci când privesc la un ecran, vreau să spun), cea mai mică înclinație a capului strică lucrurile.

Iar toată chestia asta îmi distrage atenția. Sigur, nu vreau să îmi găsesc scuze, ci să identific niște probleme.

O alta ar fi că podeaua mea scârțăie, dacă mă mișc. Când stau jos nu se întămplă așa, fiindcă nu mă sprijin pe picioare cu toată greutatea corpului, dar, când stau în picioare, o aud în mod clar. E suficient să îmi schimb greutatea de pe un picior pe altul și aud scârțâitul. Bineînțeles, pot încerca să găsesc un loc în care podeaua scârțâie mai puțin și să îmi mut masa acolo. Dar nu o să mai fiu cu fața la geam, unde e și lumină în timpul zilei etc.

Poate și sunt atent acum la toate detaliile enervante. Mai bine mă opresc și reiau scrisul mâine. E târziu, oricum.

## 5 octombrie

A început facultatea. Mi-am făcut și ochelari pentru lucru la distanța asta, ca să zic așa. Nu mă mai pot plânge că mă chinui să văd și nici nu mă mai pot plânge de spate. Și e la fel și cu alte scuze. Pe scurt, nu îmi mai pot găsi scuze. Dacă nu lucrez, e din vina mea.

Cursurile și seminariile din acest semestru îmi iau puțin timp. (…) Dacă lucrez serios la traducerea din Wittgenstein în fiecare vineri, ar trebui să fie suficient.

Asta îmi lasă ziua de luni complet liberă (marți e întâlnirea cu profesorul Flonta, dar nu săptămânal). Ar trebui să reîncep să lucrez la cartea mea despre limbaj și acțiuni etc.

Sper că o să reușesc, până la urmă, să mai scriu câte ceva.

Cam asta e tot.

*

Alte lucruri care mi-au trecut prin minte.

1) Un argument nefilosofic, pentru a susține că nu merită să încerci să convingi cu argumente (că greșește) o persoană care spune, de pildă, că Pământul e plat. E un a fortiori: dacă X nu se lasă convins de experimente, dovezi empirice, idei care întrunesc consensul specialiștilor avizați etc., cum s-ar putea lăsa convins de niște biete argumente? Iar atunci, ce rost are să îi dau argumente?

2) Gândul că distincția între fapte și opinii poate să ne încurce chiar și după ce ni se spune că faptele nu sunt propoziții factuale etc. Asta fiindcă rămânem cu impresia că tuturor opiniilor le corespund anumite fapte. Iar asta ne poate face să spunem că, tot așa cum opinia că Pământul se rotește în jurul Soarelui a devenit mai târziu un fapt, și opinia că sclavia e imorală a devenit mai târziu un fapt. După care ne-am putea întreba ce fapt este cel din urmă etc.

Nu vreau să spun asta în maniera lui Wittgenstein. Altfel spus, nu vreau să spun că e, pur și simplu, o greșeală să vorbești despre fapte morale. Există realiști morali și îi putem înțelege etc. Vreau însă să spun că nu mi se pare okay să fii împins către realism moral de un fel de a vorbi pe care ți l-ai însușit într-un mod necritic.

„Dar intuițiile noastre lingvistice sunt, toate, însușite necritic. Respingi apelul la ele în totalitate?” – Nu, fiindcă atunci când filosofii fac apel la astfel de intuiții, ei le-au trecut deja, sau le trec printr-un filtru critic.

3) (…)

## 17 octombrie

Încerc să mai scriu unele chestii aici. Încă nu m-am obișnuit să lucrez în picioare, dar acum, după cum spuneam, nu mai am scuze.

*

Acum îmi dau și eu seama că am început să exagerez. Vreau să pot edita același fișier de pe dispozitive diferite și actualizările să apară în timp real pe toate.

Iar asta înseamnă, de fapt, că îmi creez singur probleme și dificultăți acolo unde nu există niciuna. Pot scrie în picioare, am un editor care mă ajută să mă concentrez, am ochelari adecvați etc. etc. etc.

Ce fac eu? Îmi creez noi și noi dificultăți, ca să pot face noi și noi experimente. Sunt, oare, bun și la altceva, sau totul se reduce, pentru mine, la asta – să conectez diferite dispozitive, să schimb cabluri, să instalez sisteme de operare și softuri, să scriu mici scripturi ș.a.m.d.?

Dar dacă asta mi-ar fi meseria, probabil m-aș plictisi îngrozitor,… Sau,… cine știe?

*

And now, for something different,…

Care este, de fapt, problema liberului arbitru? Nu sunt aici, de fapt, mai multe probleme?

1) Anticii credeau în destin (v. Oedip etc.). Cicero crede și el în destin, de pildă. Și totuși nu spune că oamenii nu sunt responsabili pentru faptele lor.

Wittgenstein, preluând – cred eu – formularea din Macbeth: „What is done cannot be undone!”; cu observația că aici nu e nimic metafizic (ca și la „Nu pot să știu ce simți tu”, spus în viața de toate zilele)

2) Creștinii: dacă Dumnezeu e omniscient,… – dar nici ei nu se îndoiau că suntem responsabili pentru păcatele noastre; nici calviniștii nu ar fi spus că e nedrept să ajungem în iad pentru păcatele noastre, chiar dacă tot ei ar fi acceptat că păcatele noastre sunt cunoscute de către Dumnezeu dintotdeauna etc.

3) Newton, Laplace, Kant etc. – cred că abia aici lucrurile devin extrem de ciudate. (Sigur, altcineva ar putea spune povestea altfel. Dar sunt prea multe noduri care se leagă aici, pentru mine – v. schimbarea conceptului nostru de natură, un alt techne, o formă diferită de a fi în lume (omul ca șef al unui depozit de materiale – și forțe – cu proprietăți neutre etc.)

4) Libet etc.

„Bine, lasă istoria! Care e problema, într-o formulare recentă?” – Pe scurt, într-o formulare recentă, problema este că explicațiile fenomenelor naturale – la nivel subatomic, atomic, celular, neurofiziologic – nu lasă loc pentru vreo alegere omenească. Orice alegere ar trebui să influențeze acele fenomene, la nivelurile respective. Dar asta ar fi o supradeterminare / o supracauzare a lor.

„Și ce e ciudat aici? Ai auzit vreun om propunându-și să producă modificări la nivelul neuronilor din creierul său? Știm noi cum să facem asta?” – Nu.

„Am putea învăța?” – Haha! Ei bine,… în principiu, da. Dacă putem învăța să folosim interfețe neuronale implantate în creierele noastre, înseamnă că putem învăța să activăm un număr restrâns de neuroni etc. Ne putem imagina specialiști în științele cogniției care se antrenează în timp ce își urmăresc propriul creier ș.a.m.d. Dar nu asta e problema. Problema este că indiferent ce anume am învăța noi să facem, din punctul de vedere al descrierii științifice „în spate” nu ar fi decât fenomene impersonale conectate cauzal potrivit anumitor legi naturale (deterministe sau statistice, nu contează). Iar pentru noi și alegerile noastre nu ar rămâne nici un loc. Iar în lipsa unei alegeri e greu să ne mai considerăm responsabili. Dar noi nu vrem să renunțăm să ne considerăm responsabili pentru acțiunile noastre.

„Nu, nu, nu poate fi asta problema. Sau nu poate fi o problemă serioasă. Dacă ar exista, cu adevărat, un conflict serios între sistemul cunoașterii științifice și sistemul instituțiilor noastre sociale (juridice, morale etc.), asta s-ar vedea. Ar fi o criză fără precedent.”

Mă rog, lucrurile sunt mai complicate. Conflictul există, dar nu e atât de vizibil fiindcă,… Nu știu să explic. Îmi pot închipui cele două sisteme ca niște sisteme de operare distincte – dar fiecare poate rula un emulator sub celălalt.

Din perspectiva cunoașterii științifice vocabularul nostru intențional (cel în care vorbim despre persoane, răspundere, intenții, acțiuni etc.) este, în principiu, reductibil la un vocabular naturalist (chiar dacă pe unele porțiuni reducerea nu e completă etc.). A vorbi despre „răspundere personală”, din această perspectivă, ar putea fi la fel ca a vorbi despre „răsăritul de soare” – e o iluzie, care nu e compatibilă cu adevărat cu înțelegerea funcționării naturii sau a Universului, dar de care nu e nevoie să ne dezbărăm, atâta timp cât recunoaștem că e o iluzie etc.

Din cealaltă perspectivă, teoriile științifice sunt construite social de persoane, grupuri și instituții în mod inerent responsabile pentru predicțiile pe care le formulează, dar nu și pentru angajamentele lor ontologice,…

*

## 18 octombrie

Am curs azi. Mă gândeam să le arăt studenților un fragment din predica lui F. Doboș, pentru a ilustra (pentru ei) ideea că se poate argumenta și în contextul unei predici religioase.

Ies să alerg.

*

Done. 7 km în vreo 50 de minute.

*

Gata și cursul de azi (AGC).

*

Revenind la problema liberului arbitru, se poate spune: „legile naturii nu mă constrâng să fac ceea ce fac, în felul în care m-ar constrânge, de pildă, un hoț să îi dau banii”. Iar la asta se poate răspunde: „Dar dacă pici de la etaj, gravitația te constrânge să te zdrobești de pământ mai abitir decât un hoț care îți cere banii”.

„Altfel spus, nu legile mă constrâng. Ele descriu constrângeri naturale. Iar în sistemul constrângerilor naturale nu rămâne nici un loc pentru libertatea alegerilor noastre. Alegerea este o iluzie. Inclusiv apariția acestei iluzii a alegerii la oameni (și probabil nu și la păienjeni) poate fi explicată științific și așa mai departe.” – Dar dacă se spune asta, atunci există riscul să crezi că e vorba de un soi de confruntare directă. Și atunci le vom cere, poate, oamenilor de știință să ne spună ce stare mentală e „starea de a fi responsabil” și la ce procese neurofiziologice se reduce ea.

Dar apoi, indiferent ce ne-ar spune ei, nu vom fi mulțumiți. Și cred că e ușor de văzut de ce. Într-un sens, eu sunt responsabil, ca părinte, față de copiii mei, chiar dacă sunt mort sau în comă. Iar când spun asta e evident că nu am în vedere niciun proces neurofiziologic din creierul meu.

Se răspunde: „Bine, dacă nu vorbești despre o stare mentală, atunci tu vorbești de fapt despre un rol construit social, cel de părinte. Dacă nu ai fi un membru al acestei societăți, în care există rolul de părinte, cu răspunderea aferentă, atunci nu ai fi responsabil. Iar atunci ceea ce trebuie să explicăm nu e în creierul tău, ci în societate. Dar asta nu înseamnă că nu poate fi explicat.”

(…)

Iar la asta ce poți răspunde? Desigur, anumite practici social acceptate consacră răspunderea. În lipsa lor, totul e instinct. Dar poate că pentru naturalist și aceste practici sociale nu reprezintă nimic altceva decât o formă evoluată a instinctului.

Și totuși, nu am fost părinte înainte să fiu. Practicile crează rolul. Decizia de a-l umple îmi aparține. Nu în sensul că pot evita să fac copii, ci în sensul că aș putea spune că acea răspundere mi se aplică fără excepție, sau aș putea să mă eschivez.

Aici naturalistul va vorbi despre moving targets: „Ți-am explicat de ce tu, în principiu, ești responsabil, ca părinte, chiar dacă ești în comă. Dar acum tu vrei să îți explic de ce tu, ca individ cu un anumit temperament ș.a.m.d. chiar îți asumi acea răspundere, deși ai putea să nu faci asta. Dar asta nu înseamnă că explicația mea inițială nu era completă. Acum vrei să îți explic altceva.”

Fair enough. Un drum: „Felul în care se organizează societatea este accidental. Nimic accidental nu poate conduce la acea necesitate absolută. Dacă am obligații, ca părinte, chiar și atunci când sunt în comă sau mort, atunci trebuie să le am și atunci când o societate (decăzută) nu le mai consacră. Desigur, eu trebuie să înțeleg ce înseamnă să fii părinte etc., iar pentru asta trebuie să fiu educat. M-ar putea educa și ChatGPT. Rolul este construit social, de acord. Răspunderile pe care le presupune nu sunt construite social,…”. Probabil că acest drum se înfundă, din păcate.

Bineînțeles că e mai ușor să cauți o soluție în direcția în care nu există o confruntare directă. Pe scurt, în direcția: „noi credeam că vorbim despre același lucru, dar ne-am înșelat; nu avem, cu adevărat, un dezacord,…”

Wittgenstein, cred eu, se va îndrepta în această direcție. Dar asta nu înseamnă nimic. Așa cum inference to the best explanation nu produce argumente puternice, nici cea mai ușoară ieșire dintr-un impas nu e neapărat și cea mai bună ieșire.

*

(..)

Eu sunt, probabil, cel mai antibătrânețe individ. Și totuși, observ că mă uit mai mult în trecut și mai puțin în viitor (de pildă: văd reclame, multe produse le-am folosit deja, mai ales pentru copii etc. prea puține produse noi și prea puțin interesante etc.)

*

Artificial bodies. Pentru că …

*

## 19 octombrie

Am senzația că mă învârt în jurul cozii. În primul rând, atunci când spun că sunt responsabil pentru propriile mele acțiuni nu redau / exprim ceva psihologic. Nu despre faptul că m-aș simți responsabil e vorba. Îmi e greu să spun „mă simt responsabil” sau „nu mă simt responsabil”. Îmi pot închipui că o persoană care știe că are anumite răspunderi, ca părinte, dar nu se simte diferit față de cum se simțea înainte să aibă un copil, ar spune că nu se simte responsabilă. Mă pot gândi la niște situații în care „nu mă simt responsabil” înseamnă, mai degrabă, ceva pe linia: „mă așteptam să se schimbe ceva, să simt ceva, dar nu simt nimic”.

Oricum, nu e vorba despre a mă simți responsabil. Ceea ce spun este că _sunt responsabil_, indiferent cum m-aș simți. S-ar putea, chiar, adăuga că aceasta nu e o descriere a unei stări de lucruri. „Sunt responsabil pentru acțiunile mele”, o chestie pe care nu e nevoie să o spunem în mod obișnuit, se apropie mai mult de „mă consider responsabil” sau „îmi asum răspunderea” – un soi de declarativ. Nu descriu o stare de lucruri, ci o institui / sau o „consfințesc”.

Iar acum să zicem că descopăr că sunt robot. Desigur, perspectiva naturalistă merge pe această linie. Potrivit acesteia, noi chiar suntem roboți, făcuți din roboți mult mai mici (celule etc.). Nu suntem artefacte, ci am apărut în mod natural, dar executăm niște algoritmi încorporați în legile naturii etc. Nu vreau să intru acum în detalii.

Presupun, după cum spuneam, că sunt robot. Mă împiedică asta să mă declar responsabil pentru acțiunile mele? Bineînțeles că nu. Greșesc? Sunt cuprins de o iluzie? Nu. Aș putea vorbi despre o iluzie dacă eu aș încerca să descriu un fapt care nu se petrece, dar nu asta fac atunci când spun „sunt responsabil”.

„Dar și o declarație poate fi iluzorie! În sensul că eșuează. Dacă declari război unei țări ficționale, declarația eșuează. La fel, dacă tu nu ești președintele țării, ci un vânzător de ziare etc.” – Bineînțeles. Și la fel dacă în loc de război încerc să declar „stare de supărare între țări”, iar așa ceva nu există în legislația internațională. Dar pentru a vorbi despre „iluzia răspunderii” ar trebui să îmi spui ce condiții nu îndeplinește declarația mea; de ce ar eșua ea? Există un fel de instituție social acceptată a răspunderii – de altfel, ea e presupusă deja atunci când vorbim despre diferite roluri sociale – rolurile sociale vin la pachet cu răspunderi speciale – v. părinte, student, soț etc. Dacă noi suntem roboți, asta nu înseamnă că această instituție e iluzorie. Aici am fi în aceeași situație ca și cea a scepticului radical, care vorbește ca și când ar putea ști cum este să ai certitudini absolute. Nu am cunoscut niciodată ființe „supranaturale”, ființe care nu sunt, ca și noi, parte a naturii, adică roboți (în sensul în care vorbeam), ca să putem vedea că ei au o instituție „autentică” a răspunderii, iar noi avem doar o chestie iluzorie.

Iar atunci: suntem roboți care vorbesc și se poartă ca și când anumite fenomene pe care le cauzează ei (sub anumite descrieri) sunt propriile lor acțiuni, pentru care își asumă răspunderea. Nu văd nimic greșit aici.

„Nu vezi nimic greșit pentru că ai uitat de problema liberului arbitru. Iar aceasta era tocmai că nu te poți declara responsabil dacă tu nu alegi cu adevărat ce fenomene să cauzezi.” – Dar dacă ar fi așa, ar fi o iluzie și că eu realizez acțiuni. Ar trebui să vorbesc tot timpul doar despre fenomene pe care le cauzez (sau pe care le cauzează modificările petrecute în corpul meu etc.).

„Păi nu e tocmai asta problema? Nu e vorba despre o problemă de justificare? Adică, da, potrivit imaginii științifice despre natură (care ne include), așa ar trebui să vorbești, dar totuși nu o faci, iar atunci întrebarea este: ce justificare ai?”

Am înțeles. O să mă mai gândesc.

## 20 octombrie

Ceva scurt, despre explicație și interpretare. Am o pereche de șosete Adidas (de alergat). Ambele au trecută pe ele litera „L”. La șosetele de alergat (nu la toate) se distinge între L (left) și R (right). Inițial m-am gândit că sunt desperecheate și că poate așa le-am cumpărat, fiindcă le-am luat la reducere.

Apoi m-am gândit că L înseamnă „large” (prin opoziție cu „medium” sau „small”). Asta mi s-a părut o explicație mai bună.

## 23 octombrie

Am citit lecțiile lui W despre liberul arbitru (notițele lui Yorick Smythies) și câte ceva din ceea ce au scris alții despre lecțiile respective. Am rămas totuși cu impresia că e ceva incomplet acolo. Cred că înțeleg abordarea lui Wittgenstein, dar ea nu mi se pare completă.

Desigur, ne putem gândi la diferite cazuri și la cum vorbesc oamenii atunci când spun în mod obișnuit că au fost liberi sau constrânși, responsabili sau nu etc. Dar,…

Scamatorul mă păcălește și mă face să aleg o anumită carte din pachet (forcing a card etc.). Nu m-am simțit constrâns, desigur, dar am luat cartea pe care el dorea să o iau. Aș putea spune că am fost liber să iau altă carte. Sau că nu am fost.

Aș putea spune că eram liber să iau altă carte, dar nu sunt, totuși, responsabil pentru faptul că am „tras” această carte? Nu știu.

Desigur, important e să văd diferența dintre acest caz controversat și un caz simplu. Dar cum poate constitui acesta un răspuns? Naturalistul spune că, indiferent cum aș distinge între acest caz dificil și cazurile simple (în care spun fie că am ales liber și sunt responsabil, fie că am fost constrâns și nu sunt responsabil), diferențele între cazuri sunt iluzorii. Sunt întotdeauna constrâns (de legi ale naturii, deterministe sau indeterministe) și niciodată responsabil.

Iar dacă am putea prezice tot ceea ce va face un om,… Wittgenstein folosește analogia cu un joc de noroc – descopăr că pot prezice rezultatul etc. Aș putea continua să joc jocul,… Am putea continua să spunem (în cazurile obișnuite) că omul este responsabil pentru acțiunile lui ș.a.m.d. Desigur, practicile noastre ar putea evolua altfel.

Alte două exemple ale lui Wittgenstein:

1) foia de hârtie mișcată de vânt (Anscombe credea că era o frunză); îi pot atribui decizii, chiar dacă mișcările ei sunt cauzate de curenții de aer ș.a.m.d.; dar apoi naturalistul (sau deterministul, în varianta lui) îmi spune că și deciziile sunt cumva cauzate de curenții de aer;

2) avionul sau mașina care se mișcă pe o traiectorie impredictibilă inițial (datorită unor trepidații ale volanului etc.); la început spun că volanul alege liber direcția; apoi descopăr o regularitate, dar pot continua să spun că volanul alege în mod liber traiectoria cu regularități etc. – dar asta fiindcă _inițial_ am avut această imagine, a unui agent liber;

Încă nu pot să spun de ce nu sunt satisfăcut de ceea ce zice W. Pe scurt, el nu îmi arată cum să îi răspund unui naturalist care îmi zice că practicile noastre de atribuire a răspunderii ș.a.m.d. sunt doar un stadiu (poate necesar) în evoluția noastră naturală, care poate fi depășit și va fi depășit etc.

Fiindcă nu cred că e suficient să spun că el face o predicție lipsită de bază, speculativă, întocmai ca marxistul care spune că în viitor statul va dispărea. Aș vrea să spun că face o greșeală conceptuală.

*

Un “seamănă” nesimetric: cutia de suc _seamănă_ cu un cap de animal, cu urechi clăpăuge, dar capul pisicii _nu seamănă_ cu o cutie de suc.

## 24 octombrie

„Ești o mașinărie construită dintr-un material organic.” – Mi se arată planurile de construcție, iar acțiunile mele sunt prezise cu acuratețe. Pot să resping toate evidențele și să susțin în continuare că nu sunt așa ceva? Sigur, în principiu aș putea spune, așa cum pare să spună profesorul Swinburne, că sunt și un suflet care afectează cauzal atât corpul meu cât și mintea mea etc, astfel încât corelațiile dintre cele două nu indică o relație cauzală directă etc. Să insist că mai este ceva important cu privire la mine care nu a fost descoperit de către oamenii de știință etc. Dar să zicem că nu o iau pe acest drum și accept că sunt o mașină, potrivit celei mai bune descrieri a funcționării naturii și a corpului meu etc.

Voi putea să mă consider responsabil în continuare pentru acțiunile mele, desigur. În principiu, chiar dacă societatea ar renunța la aceaste practici – atribuirea răspunderii, tragerea la răspundere etc. – eu aș putea să nu renunț la ele.

Acum mi se va spune: „Te consideri responsabil pentru că ai fost programat de către societate să te simți responsabil. Nu ai ales să te consideri responsabil, așa te-ai învățat, luând parte la acele practici care, iată, sunt pe cale de dispariție. Dacă ele nu ar fi existat niciodată, nu te-ai fi considerat responsabil pentru nimic.” – Ce pot să răspund?

Aș răspunde că pentru mine asta înseamnă că ar fi fost posibil ca eu, ca persoană, să nu exist. Iar cu asta sunt de acord. Dar asta nu mă convinge să renunț să mă consider o persoană.

Altfel spus, mi-ar fi imposibil să îi înțeleg pe oamenii care renunță să mai vorbească despre răspunderea pentru propriile lor acțiuni. Fără răspundere nu mai există acțiuni, ci doar comportamente. Iar fără acțiuni nu există persoane.

„Dar putem trata drept persoane anumite animale, deși nu le atribuim vreo răspundere pentru comportamentele lor etc.” – Asta nu înseamnă decât că le recunoaștem anumite drepturi (despre care spuneam înainte că sunt drepturi pe care le poate avea doar o persoană).

*

O altă chestie despre care vorbește Wittgenstein: Nu pot schimba nimic („Ce s-a făcut e bun făcut!”) vs. fatalism metafizic. În primul caz îmi exprim neputința fața de o anumită situație. În al doilea mă consider complet neputincios. În primul caz: am scăpat o vază și s-a făcut praf; nu o mai pot repara niciodată etc. În al doilea: totul se petrece ca într-un vis sau ca și când m-aș uita la un film în care nu pot interveni; eu pot doar să observ ce se întâmplă, dar nu pot să aleg niciodată nimic etc.

Sau poate că fatalismul metafizic e „mai adânc” decât scenariul din al doilea caz. Urmăresc un meci la televizor. Nu sunt pe teren sau în tribune, nu pot influența nimic. Și totuși strig: „Pasează, pasează!”. Iar dacă jucătorul pasează, am un sentiment de satisfacție. Dacă aș accepta fatalismul metafizic, așa ceva ar fi imposibil.

*

## 25 octombrie

Curs de AGC azi. Vreau să le arăt studenților că abilitățile de gandire critică, analiză, evaluare a argumentelor ș.a.m.d. sunt greu de mecanizat – nu sunt algoritmice și ai avea nevoie de o cantitate uriașă de date (argumente într-o formă ușor de procesat – ca în cazul imaginilor descompuse în pixeli etc.) pentru a antrena o rețea neuronală să le poată evalua etc. Dar făcând asta risc să le las impresia că analiza structurii argumentelor și evaluarea acestora sunt un soi de artă mistică incomprehensibilă. Încerc să păstrez un echilibru.

*

Cred că am reușit, măcar, să le arăt că e o diferență între a critica un argument și a produce contraargumente. 🙂

*

Mi s-a părut mult timp complet neinteresantă problema liberului arbitru. Aș putea să spun și de ce. Nu am putut să o văd ca pe o problemă de justificare (v. scepticul / amoralul / anarhistul etc. – oponenți care pot fi văzuți ca ridicând probleme de justificare – a convingerii noastre că putem cunoaște ceva cu certitudine, a principiilor morale la care aderăm, a convingerii că e justificat ca statul să aibă o anumită autoritate asupra cetățenilor etc.), iar ca problemă reală, cu atât mai puțin. Nu mă pot îndoi că sunt o persoană, care realizează acțiuni și e responsabilă pentru ele etc. M-aș putea îndoi mai ușor de faptul că sunt o ființă conștientă (v. scenariul: „ești un robot, ți-am creat o iluzie a conștiinței, dar tu nu ai de unde să știi ce înseamnă cu adevărat să fii o ființă conștientă etc.”).

Cred că și în prezent o văd, mai degrabă, ca pe o problemă de inginerie conceptuală. Sunt două seturi de instrumente conceptuale: 1) cel pe care îl folosim, atunci când e nevoie, pentru a le forma copiilor simțul răspunderii, pentru a-i trage la răspundere pe ceilalți și pentru a ne asuma noi înșine o răspundere, pentru a-i lăuda pe autorii unor opere de artă, pentru a înțelege anumite comportamente și pentru a le explica (la nivelul vieții de toate zilele) prin scopuri, intenții etc. etc. 2) setul de concepte utilizate pentru a descrie fenomene naturale, regularități la nivelul acestor fenomene, relații cauzale între ele etc. Problema apare atunci când încercăm să folosim instrumente din aceste două truse diferite de scule împreună. Iar ea nu mai poate fi rezolvată spunând, pur și simplu, așa cum poate ar spune Wittgenstein, că nu trebuie să le combinăm. Le combinăm și nu văd cum am putea fi convinși să nu mai facem asta. Rostul ingineriei conceptuale, într-un asemenea caz, ar fi să facă anumite ajustări, în așa fel încât fie anumite instrumente din cele două truse să poată fi combinate fără bătăi de cap, fie (iar cele două variante nu se exclud) anumite instrumente să nu fie nevoie să fie combinate vreodată etc. (nu m-am gândit la toate variantele). Nu țin neapărat să dezvolt foarte mult analogia asta, deși sunt tentat.

*

Încercarea de a lămuri relația conceptuală dintre acțiuni și evenimente (de a o preciza într-un anumit fel, poate și de a o ajusta) ar putea fi subsumată, într-un fel, unui asemenea proiect de inginerie conceptuală. V., de asemenea, ce spune Anscombe, atunci când insistă că intențiile nu sunt stări psihologice, discuțiile filosofice despre persoane etc.

*

Ce anume mi se pare specific discuției despre liberul arbitru (văzută astfel) este următoarea fricțiune (între cele două seturi de concepte): pentru ca acțiunile mele să fie libere, ele ar trebui să fie produse în mod supranatural. Prima verigă a lanțului cauzal care conduce la evenimentul în care constă acțiunea mea ar trebui să fie ceva care apare, cumva, ex nihilo, dar după bunul meu plac, nu din senin, pur și simplu.

## 27 octombrie

Cu asta am revenit, cumva, la ceea ce scriam prin august, când m-am întors de la mare.

*

Am mai tradus azi din Wittgenstein (PO, cap. 10). Cred că e o muncă onestă.

(…)

## 28 octombrie

Home alone (gen). Ies la o plimbare cu bicicleta.

## 2 noiembrie

Reiau chestiunea care mă macină.

Dacă acțiunile sunt evenimente, atunci, de vreme ce orice eveniment are o cauză, acțiunile mele au o cauză. Dar ceea ce are o cauză nu mai e liber – dată fiind cauza, efectul se produce (sau se produce cu o anumită probabilitate, dar asta nu schimbă nimic). În principiu, nici măcar dacă aș spune că eu sunt cauza nu aș ajunge nicăieri. Orice ar însemna „eu sunt cauza acestui eveniment”, dacă evenimentul în care constă acțiunea mea este cauzat, fie și de mine, atunci el nu poate fi liber.

„Dar tu putea să îl cauzezi sau nu.” – asta presupunând că „eu”, în calitate de cauză, sunt la capătul lanțului cauzal – ca în povestea lui Wittgenstein cu volanul care se mișcă „de la sine” și influențează traseul parcurs de automobil.

Dar și acolo, pentru a putea vorbi despre libertate, spunem că volanul alege să cotească într-o direcție sau alta etc. Și, desigur, povestea e menită să îmi arate că libertatea e compatibilă cu regularitatea. Că observarea unor regularități, singură, nu ridică probleme. Problemele apar abia atunci când îmi închipui că în spatele regularităților observate se află o constrângere etc. (Am mai vorbit despre asta, nu reiau acum acea discuție.)

Ce aș spune acum este că nu mi se pare că a vorbi despre o cauză a acțiunilor, oricare ar fi aceea, rezolvă problema. Chiar dacă aș spune că de fapt cauza e, cumva, în afara naturii (ca să nu spun „supranaturală”), asta nu e suficient. „Acțiunea e liberă” înseamnă „pot să fac ceea ce decid să fac / ceea ce intenționează”. Atâta timp cât o cauză nu intenționează nimic, nu contează dacă ea e supranaturală sau nu.

Iată un exemplu: ceea ce numim „natură” e ceea ce se întâmplă într-un joc 3d pe calculator – există acolo constrângeri fizice etc. Eu abia învăț să joc. Apăs pe butoane, așa că avatarul meu din joc se deplasează în diferite direcții, aleargă, sare, lovește cu piciorul etc. Eu sunt un fel de cauză „supranaturală” a acelor mișcări, să zicem (mă rog, apăsarea butoanelor e cauza etc.; important este faptul că avem o cauză a mișcărilor respective care este în afara jocului și dacă ne limităm la a discuta despre ceea ce se întâmplă în joc nu ne mai putem întreba „dar care e cauza cauzei” – cauza acelei sărituri e în afara jocului – e ceva ce a făcut jucătorul etc.). Dar e evident că nu puteam să aleg să sar în joc în acel moment sau nu, chiar dacă eu (sau ceea ce am făcut eu) a fost cauza „supranaturală” a săriturii. Asta fiindcă eu abia învăț să controlez avatarul din joc – nu am intenționat să sar, nu știu ce fac butoanele încă, le apăs ca să învăț etc.

Revenind la povestea lui Wittgenstein – mi se pare esențial faptul că îi atribui volanului intenții. Dacă nu i le-aș atribui, nu ar conta că eu nu știu din ce cauză se mișcă așa cum se mișcă. Nu ar conta nici măcar dacă aș spune că se mișcă așa cum se mișcă „din senin” și aș renunța să mai caut o cauză a mișcării volanului. Nu aș putea spune că mișcările volanului sunt libere fiindcă nu aș spune că sunt facute potrivit unor intenții – tot așa cum un eveniment aleator nu este liber, un eveniment misterios (fără nicio cauză) nu este nici el liber, atâta timp cât nu mă gândesc deloc la intenții.

Iar aici intervine, desigur, ceea ce spune doamna Anscombe – și anume că atunci când mă gândesc la intenții nu mă gândesc la niște evenimente psihologice adiționale pe care trebuie să le introduc cumva într-un lanț cauzal; atunci când mă gândesc la intenții privesc ceea ce se întâmplă într-un fel de spațiu al temeiurilor / al rațiunilor (practice, să zicem) etc.

Iar a privi ceva în acest fel nu vine cu angajamente ontologice suplimentare, exprimate într-un vocabular naturalist. În plus, pentru a vedea ceva într-un spațiu al temeiurilor sau al rațiunilor nu e necesar să cunosc temeiurile sau rațiunile. Atunci când spun că volanul alege o anumită traiectorie pentru mașină eu nu cunosc rațiunile volanului, dar e ca și când aș gândi „dacă volanul ar fi întrebat și ar fi dispus să răspundă etc., atunci ar putea oferi anumite temeiuri etc.”.

„Dar nu pui căruța înaintea carului în acest fel? Nu e libertatea acțiunii o condiție necesară pentru a oferi anumite rațiuni din care s-a acționat? Și atunci, cum ar putea fi oferirea temeiurilor sau rațiunilor o condiție necesară pentru libertate?”

Nu știu dacă vreau să vorbesc despre aceste lucruri în asemenea termeni – condiții necesare, suficiente etc. Trebuie să mă mai gândesc.

Îmi e clar însă că s-ar putea să ne încurce faptul că vorbim despre acțiune liberă sau mișcare liberă în diferite sensuri, iar apoi amestecăm aceste sensuri ș.a.m.d.

## 6 noiembrie

Am fost cam down și am făcut anumite gafe (în relație cu alte persoane). Acum trebuie să le repar.

*

That aside, am mai citit ceva despre perspectiva oamenilor de știință cu privire la liberul arbitru.

Aș distinge între câteva moduri diferite de a vedea lucrurile (în meta):
(1) Problema e reală, iar disputa are rolul de a stabili dacă oamenii au cu adevărat liber arbitru sau nu (iar în acesta caz ceea ce au e doar iluzia unui liber arbitru).
(2) Problema e una de întemeiere. Acceptăm că avem liber arbitru, tot așa cum acceptăm că trebuie să respectăm anumite principii morale etc. Disputa privește justificarea acestei convingeri – o tabără propune anumite justificări, cealaltă arată că nu sunt suficient de bune etc.
(3) E vorba despre o falsă problemă. Indiferent ce anume ar spune cele două tabere, ambele utilizează limbajul în mod greșit. Tot ce se poate face, în legătură cu această problemă, e să identificăm asemenea greșeli și să dizolvăm problema. -> desigur, tabere diferite ar putea identifica în feluri diferita sursa erorii etc.
(4) !? …

*

## 9 noiembrie

Ar putea cineva ar putea să treacă de la (2) la (1), oare? Poate că da. Iată un exemplu. Inițial cred că atunci când se discută despre autoritatea statului asupra indivizilor etc. e vorba despre o problemă de întemeiere, iar anarhistul, ca și scepticul care îmi vorbește despre un demon care m-ar putea înșela sau despre un creier într-o cuvă, e un oponent imaginar. Dar apoi descopăr că de fapt anarhistul e un oponent real, așa că pot ajunge să văd problema ca pe una de a-l convinge pe oponentul real să adopte punctul meu de vedere etc.

Un alt exemplu. Cred inițial că atunci când se ridică întrebarea „Cum se justifică ideea noastră că tot ceea ce se întâmplă trebuie să aibă o cauză?” ridică o simplă problemă de întemeiere. Altfel spus, cred că nici o persoană cu educație științifică nu se îndoiește că orice eveniment are o cauză etc. Dar apoi întâlnesc persoane care par să susțină efectiv că unele lucruri se pot întâmpla „din senin”, așa că acum…

„Dar nu e mai ușor să dai argumente pentru o anumită opinie decât să justifici (în manieră filosofică) o convingere unanim împărtășită?” – Nu știu, poate că da, în anumite cazuri. Dacă e vorba de un adevăr matematic M, de pildă, justificarea acestuia ar trebui să constea într-o demonstrație, în timp ce dacă tot ce urmăresc e să conving pe cineva să accepte opinia că M, pot să folosesc și raționamente inductive ș.a.m.d. Pe de altă parte, mi se pare ușor să produc o justificare pentru adevărul că Pământul e rotund, dar mi se pare foarte greu (sau chiar imposibil) să discut cu argumente despre așa ceva.

*

„Dar (3) pare să fie o poziție diferită, nu? Potrivit acesteia, nu e nevoie nici măcar de justificări. La limită, chiar și a spune că ai liber arbitru e ceva aiurea (sau lipsit de sens).”

Poate că da. Probabil Wittgenstein ar zice că dacă îi dăm acestei afirmații un rol într-un joc de limbaj, totul e în regulă. Dar atunci nu am avea cine știe ce controverse cu privire la afirmația respectivă.

Îmi amintesc un exemplu din Intention. Nu e un joc de limbaj, dar asta mi-a venit acum în minte și probabil nu e ceva complet random. Anscombe vorbește despre un sistem care monitorizează ceva în corpul meu (nu contează prea mult ce) și reușește, cumva, să distingă între două cazuri – cel în care eu îmi cobor brațul și cel în care îmi las brațul să cadă. Pe un ecran, o bărcuță plutește deasupra apei atâta timp cât eu îmi cobor brațul cu viteza cu care ar cădea singur. Când nu fac asta corect, bărcuța ia apa și dacă greșesc de prea multe ori ea se scufundă. Joc jocul și mă antrenez să fac acțiunea respectivă. Acum, ne putem închipui un joc de limbaj care se formează atunci când diferiți jucători își comentează rezultatele și abilitățile. Ei ar putea spune „încă nu ai suficient liber arbitru”, „el are un liber arbitru bun” ș.a.m.d. Aici nu ar apărea cine știe ce controverse. Iar dacă ar apărea, ar putea fi soluționate jucând jocul, văzând cine ține bărcuța mai mult pe linia de plutire etc.

## 10 noiembrie

Probabil că Wittgenstein ar insista: „Ce anume vrei să spui, atunci când spui că ai liber arbitru? Cui îi spui asta, când, ca reacție la ce anume?”

Ei bine, să zicem că i-o spun unui om de știință care a scris o carte în care pare să susțină că de fapt liberul arbitru e o iluzie (v. Sapolsky etc.). Sau unui alt filosof – nu e limpede (spun mulți) de ce nu ar exista jocuri de limbaj filosofice / de ce să excludem filosofia din viața de toate zilele etc. (v. Waismann despre jocuri de limbaj „încapsulate” etc., dar nu mă interesează asta acum).

Sau s-ar putea spune: „De vreme ce există studii empirice, iar acestea arată că există un efect asupra comportamentului, atunci când li se spune oamenilor că nu au liber arbitru, e clar că noi înțelegem ceva din asta, orice ar spune Wittgenstein”.

Iar atunci despre ce fel de discuție e vorba? – Oponentul crede că am ajuns în punctul în care o persoană cu educație științifică ar trebui să accepte că liberul arbitru e o iluzie, fiindcă spre această convingere ne conduce știința actuală.

Totuși, situația e foarte diferită de cea în care s-ar spune că știința ne conduce către concluzia că eterul e o iluzie.

Și e diferită și de situația în care s-ar spune că știința ne-a arătat că mesele, scaunele și toate celelalte obiecte macroscopice sunt o iluzie.

Iar asta nu doar fiindcă în aceste două cazuri ar fi vorba despre obiecte (sau substanțe), în timp ce liberul arbitru nu este un obiect.

Să zicem că un fizician ar spune: fenomenul alegerii libere a unui curs de acțiune este iluzoriu. Un economist care discută anumite fenomene (economice) în termeni de preferințe și nu de nevoi ar putea respinge afirmația. Pe de altă parte, cineva ar putea spune că acesta nu e un fenomen, pur și simplu.

Sau altcineva ar putea spune direct: „A-ți asuma răspunderea pentru faptele tale nu ține de educația științifică, ci de cei șapte ani de-acasă.” – Fizicianul ar putea răspunde că pe parcursul celor șapte ani de-acasă ni se inculcă și prejudecăți pe care știința le corectează. („Soarele nu răsare. Pământul se întoarce cu fața către el.”)

*

Revenind la exemplul lui W. cu mașina și volanul. Ce am spune despre un vehicul autonom? Într-un sens, desigur, totul e determinat. Dacă senzorii ar primi exact același input, rețeaua neuronală ar trimite aceleași comenzi către sistemele de control (volan, accelerație etc.) ale mașinii. Dar senzorii nu primesc aproape niciodată exact același input. Pentru a reproduce inputul ar fi nevoie de condiții artificiale: aceeași stradă, totul poziționat la fel, aceeași lumină, cu aceeași intensitate, din același unghi etc. Iar dacă rețeaua neuronală ar fi antrenată tot timpul, cu fiecare traseu parcurs, s-ar putea ca data viitoare, deși senzorii primesc același input, mișcările mașinii să fie diferite. Teoretic, comportamentul mașinii e predictibil. Nu mai antrenăm rețeaua neuronală, încercăm să traducem sub forma unor algoritmi funcționarea ei etc. etc.

(…)

O minge plutește pe valuri la malul mării. Nimeni nu poate prezice care va fi poziția exactă a mingii după 5 minute. Nu spunem că mingea are liber arbitru. Kant iese în fiecare zi să se plimbe prin parc la ora 5 după-amiaza (să zicem). Oricine poate prezice că asta o să facă. Nimeni nu spune că el nu alege să facă asta, că nu are liber arbitru.

*

Putem distinge, ca de obicei, între aceste două lucruri:
(a) A susține cu argumente că oamenii au liber arbitru.
(b) A ataca argumentele celui care susține că oamenii nu au liber arbitru.

Iar atunci important ar fi să te uiți la argumentele omului care spune că liberul arbitru e o iluzie și atât. S-ar putea ca în toată chestiunea să nu fie nimic filosofic.

Desigur, filosofii pot fi tentați să procedeze diferit. Și anume, să spună: „Oricare ar fi argumentele pe care le dă oponentul, ele se reduc la asta și au aceste asumpții. Și iată de ce aceste asumpții sunt greșite etc.”

Nu spun că e neapărat greșit să procedezi astfel. În fond, știința se ocupă cu descrierea unor fenomene și cu explicarea lor (uneori și cu formularea de predicții).

*

Să zicem că fac o anumită acțiune. Iar acum oamenii de știință se uită la ceea ce se petrece și explică lucrurile vorbind despre ceea ce s-a întâmplat mai devreme în corpul meu și în mediul înconjurător etc. Ei ar putea să nu ofere o explicație teleologică. Sau ar putea oferi una, dar apoi să îmi explice de ce urmăream scopul S, vorbind tot despre ceea ce s-a întâmplat mai devreme în corpul meu și în mediul înconjurător (v. exemplul lui W. cu foaia de hârtie / frunza, în varianta doamnei Anscombe).

Iar apoi ei ar spune că, indiferent ce anume aș face, totul poate fi explicat (într-o manieră similară). Okay.

(În paranteză fie spus, atunci când spun că am fost constrâns să fac un lucru și, deci, nu am fost liber, s-ar putea să am în vedere exclusiv cazurile în care mă constrânge _o altă persoană_. Dacă constrângerile sunt „naturale”, situația e diferită. Nu spun că faptul că nu pot zbura dând din mâini e o lipsă de liber arbitru. Nu simt că limitările naturale îmi afectează liberul arbitru etc. – ar putea fi importantă această observație. Dacă mi se vorbește despre un fel de „programare genetică / naturală / etc.”,… sigur, pot vedea în asta o limitare a libertății mele, dar nu și a libertății mele de alegere; la fel, aș putea spune că dacă pot alege între trei mărci de pastă de dinți și nu patru, asta nu înseamnă că nu pot alege liber. Prin contrast, dacă _o persoană_ îmi ascunde faptul că există a patra marcă sau mă bate dacă o aleg,…)

Ies din paranteză și îmi continui gândurile, fiindcă am senzația că aici am dat peste ceva important. Ideea liberului arbitru e strâns legată de ideea răspunderii. Și poate că răspunderea, într-un sens, e indestructibilă. Ea nu poate să se dizolve, pur și simplu. În cazul în care sunt constrâns de către o altă persoană, eu nu mai sunt responsabil, iar răspunderea trece la persoana care mă constrânge. (Așa cum spuneam altă dată, nici moartea mea nu dizolvă răspunderea mea – aici cred că sunt pe aceeași lungime de undă cu Wittgenstein; desigur, ar fi ceva interesant de discutat, dacă am distinge între atitudinea persoanei I și cea a persoanei III: alții, după moartea mea, ar putea spune că eu am încetat să exist și deci nu mai am răspunderi în calitate de părinte, soț, prieten etc.; eu, atâta timp cât trăiesc, aș putea spune că am anumite răspunderi pentru totdeauna)

(…)

Sau poate nu fac altceva decât să descopăr roata.

*