Sunt păcate şi păcate. Creştinii catolici disting între păcatele obişnuite şi păcatele capitale sau “de moarte”, cum ar fi, printre altele, violul. Cel care comite un păcat capital poate fi, totuşi, iertat, dacă se pocăieşte în timpul vieţii pentru fapta comisă. Ortodocşii nu adoptă distincţia, considerând, între altele, că aceasta le poate dăuna credincioşilor care, văzând că păcatul lor nu se află pe lista păcatelor capitale, l-ar putea trece mai uşor cu vederea.

Totuşi, atât ortodocşii, cât şi catolicii recunosc existenţa unui păcat de neiertat sau “etern”. Noi îi spunem “a lua în deşert numele Duhului Sfânt”. O blasfemie care vizează Duhul Sfânt nu mai poate fi iertată niciodată. Persoana care dă glas blasfemiei (înţelegând, desigur, ce spune) ratează definitiv mântuirea.

Totul a pornit de la un episod relatat de către doi dintre evanghelişti (Marcu 3 şi Matei 12). E vorba, pe scurt, despre momentul în care anumiţi farisei din Ierusalim pun vindecările miraculoase şi exorcizările realizate de Iisus pe seama unui duh rău. Nu orice duh rău, ci căpetenia demonilor, Beelzebul.

Iisus argumenează prin reducere la absurd. Să presupunem că fariseii ar avea dreptate. Dar dacă Satana ar permite ca puterea unui demon să acţioneze împotriva altor demoni, ar avea o împărăţie dezbinată. Iar dacă ar avea o împărăţie dezbinată, atunci ar putea să nu mai aibă nici o împărăţie. Satana ar trebui să fie o persoană complet iraţională, ceea ce contrazice ideea că toţi îngerii, chiar şi cei căzuţi, sunt înzestraţi cu raţiune. Prin urmare, interpretarea fariseilor e greşită.

Iar apoi Iisus adaugă (iar acest lucru este consemnat nu numai de Marcu şi Matei, ci şi de Luca): “Adevăr vă grăiesc, că toate le vor fi iertate fiilor oamenilor, păcatele şi blasfemiile câte vor fi blasfemiat, dar cel ce Îl va blasfemia pe Duhul Sfânt nu are iertare în veac, ci vinovat este de păcat veşnic.” (Marcu: 3:28-29, vezi şi Matei: 12:31-32, Luca: 12:10)

Totuşi, nu e limpede de ce a spune ceva urât despre Duhul Sfânt ar trebui să fie un păcat de neiertat. Mărturisesc că nu ştiu ce susţin credincioşii ortodocşi despre asta, dar o justificare teologică, dată de Papa Ioan Paul al II-lea (şi asimilată în Catehismul Catolic la articolul 1864) este că iertarea divină e acordată de Iisus Hristos prin harul Duhului Sfânt, iar cei care hulesc Duhul Sfânt exprimă, în mod simbolic, refuzul de a fi iertaţi. Ei închid cu bună ştiinţă, ca să zicem aşa, poarta prin care ar putea sosi iertarea.

Sunt, desigur, diferenţe între a blasfemia şi a huli. Interpretări diferite ale textelor din evanghelii circumscriu mai restrâns sau mai larg sfera păcatului etern. E sigur cel puţin un lucru, însă. Un credincios creştin care ajunge să creadă că faptele lui Iisus sunt de fapt lucrări diabolice şi care, din perspectiva doctrinei creştine, a ajuns să creadă că Duhul Sfânt, prin harul căruia lucrează Hristos, e diabolic, dacă îşi şi exprimă această credinţă în public, comite un păcat de neiertat.

Să presupunem acum că un asemenea credincios exprimă opinia că Duhul Sfânt e diabolic în public, dar o face adresându-se unor atei. Pe aceştia opinia respectivă nu îi poate leza în nici un fel. Credinciosul din povestea noastră a comis un păcat de neiertat, dar nu pare să fi făcut nimic imoral.

Iar dacă ne întoarcem la păcatele obişnuite (sau la cele capitale, în versiunea catolică), lista e mult mai lungă. Pentru creştini e un păcat grav să fii nu numai ateu, ci şi agnostic, dar noi nu spunem, în mod obişnuit, că ateii sau agnosticii sunt imorali doar fiindcă sunt atei sau agnostici. Când judecăm moral avem în vedere faptele oamenilor, nu convingerile acestora. Agnosticii, de altfel, nu cred că Dumnezeu nu există, ci doar că problema existenţei lui Dumnezeu depăşeşte limitele cunoaşterii omeneşti. Cum poate fi o astfel de opinie, chiar dacă ar fi greşită, imorală?

Tot un păcat grav e şi idolatria, dar de idolatrie pot fi acuzaţi toţi credincioşii de alte religii decât cea creştină. Ar fi ciudat, însă, să considerăm că Gautama Buddha, Sri Adi Shankaracharya sau Wang Chongyang au fost persoane imorale doar fiindcă nu au fost creştini. Mai mult decât atât, exprimarea unor asemenea opinii ar putea ea însăşi să constituie o jignire la adresa anumitor persoane de altă religie decât cea creştină.

Dacă foloseşti pâinea de la împărtăşanie pentru a-ţi hrăni peştii de acvariu, comiţi un sacrilegiu (iar dacă eşti creştin catolic rişti să fii excomunicat), deşi, din nou, dacă atunci când făcând asta nu jigneşti pe nimeni (fiindcă nimeni nu află ce ai făcut), nu ai făcut nimic imoral. La fel, dacă foloseşti medicamente în alte scopuri decât cele terapeutice comiţi un păcat (ne putem gândi, de pildă, la Viagra), deşi, chiar dacă ar fi medicamente care îţi pun în pericol sănătatea, e discutabil că oamenii au datorii morale faţă de propria lor sănătate, mai ales atunci când deteriorarea sănătăţii lor nu ar afecta pe nimeni altcineva.

Ura sau invidia care te fac să-i doreşti cuiva răul sau chiar moartea sunt tot păcate, dar dacă nu exprimi sentimentele respective şi nu acţiunezi în virtutea lor, nu faci nimănui nici un rău. Şi tot pe lista păcatelor se află acţiuni cu privire la care a existat o dezbatere morală în trecut, dezbatere încheiată însă cu concluzia că acţiunile respective nu sunt imorale: masturbarea, poligamia, sexul între persoanele necăsătorite sau între cele de acelaşi sex şi sinuciderea.

Tot un păcat e să faci acţiuni prin care îi încurajezi pe alţii că comită un păcat. Din acest punct de vedere, şi dacă un creştin prezintă argumente de care nu e convins, dar care pot favoriza agnosticismul, cum sunt cele oferite de Kant, tot riscă să comită un păcat. E greu însă de văzut ce anume ar putea fi imoral în a prezenta argumentele lui Kant.

Pe de altă parte, textele biblice relatează destule situaţii în care am spune fără ezitare că se petrec fapte imorale, dar care nu par să fie considerate păcate. Nu vreau să insist asupra acestei chestiuni, dar pot oferi un exemplu. A existat, de-a lungul timpului, o dezbatere cu privire la sclavie. Oameni ca Platon, Aristotel, Augustin sau Toma de Aquino au susţinut că sclavia nu este imorală (vezi, de pildă, aici). Alţii (printre care Montesquieu, Tomas Paine, Herbert Spencer şi Karl Marx) au susţinut că e imorală. Din fericire, dezbaterea s-a încheiat. Astăzi e limpede că sclavia e imorală. Din punct de vedere creştin, însă (chiar dacă printre cei care au condamnat traficul cu sclavi se află şi figuri creştine importante, cum ar fi Papa Grigore al XVI-lea), nu e un păcat să cumperi, să vinzi sau să deţii sclavi. Noul Testament le adresează sclavilor un mesaj simplu: “Robilor, pe stăpânii voştri cei după trup ascultaţi-i cu frică şi cu cutremur întru curăţia inimii voastre, ca şi pe Hristos.” (Epistola către Efeseni, 6:5, Biblia Anania).

Mica morală a acestui excurs este că există diferenţe semnificative între ceea ce este considerat, din punct de vedere creştin, un păcat şi ceea ce este considerat, din perspectiva unor dezbateri etice încheiate, imoral.

Nu aş fi scris acest text dacă nu aş fi observat, în ultimii ani, că majoritatea studenţilor pe care îi întâlnesc la începutul facultăţii nu mai sesizează această diferenţă. Nu sunt un specialist în etică, aşa cum sunt unii dintre colegii mei de la Departamentul de filosofie practică şi istoria filosofiei, dar abordez şi probleme de filosofie morală în cadrul unui curs general de Introducere în filosofie, adresat studenţilor din primul an. Unele dintre exemplele de aici le-am folosit şi în discuţiile cu ei.

Totuşi, unde doresc să ajung? S-a susţinut, în dezbateri publice recente, că “rolul religiei în şcoala românească a fost şi a rămas punct de reper în educaţia morală a generaţiilor tinere” (citatul provine de aici). Nu vreau să contest rolul educaţiei religioase, ci doar să pun în discuţie ideea că educaţia religioasă le-ar da “generaţiilor tinere” şi o educaţie morală.

Mă consider credincios şi nu văd nimic rău în faptul că copiii mei ar primi o educaţie religioasă (la vârsta potrivită şi în mediul adecvat). Conceptul de păcat mi se pare fascinant şi aş fi bucuros dacă educaţia lor religioasă i-ar încuraja să reflecteze asupra lui. Dar nu îmi închipui că prin aceasta ei vor primi automat şi o educaţie morală, că vor înţelege ce anume este bine şi rău din punct de vedere moral şi că vor deveni mai buni.

Din această perspectivă, nu mi se pare deloc deplasată propunerea domnului Cernea. Dacă ne dorim o bună educaţie morală pentru copiii noştri, atunci mi se pare firesc să le oferim acest lucru.

Există, bineînţeles, un risc. Discrepanţa dintre concepţia creştină cu privire la păcat şi morala laică despre care am vorbit aici poate fi percepută şi sub forma unui conflict. Un conflict mai profund, poate, decât conflictul aparent dintre religie şi ştiinţă.

Dar nu cred că poţi fi un credincios autentic ignorând asemenea discrepanţe (şi pretinzând că educaţia religioasă este, în mod implicit, educaţie morală), ci doar luându-le în seama şi încercând să înţelegi cum le poţi depăşi fără a-ţi pierde credinţa. De asemenea, mă îndoiesc că creştinismul prost înţeles şi rău predat te poate ajuta să devii un bun cetăţean. De fapt, te poate chiar încurca. Prin contrast, orele de etică, chiar dacă ar fi predate de persoane fără talent pedagogic, nu par să prezinte un asemenea risc.