Prima parte e aici.
“Ok. O sa fiu de acord, deocamdata, ca e greu de inteles cum ar putea cineva sa-si promita ceva sie insasi. S-ar putea, totusi, ca aceste dificultati sa aiba legatura cu faptul ca altor persoane le putem promite ceva fara sa ne propunem sa facem acel lucru, in timp ce noua insine nu ne putem face astfel de promisiuni.”
Fiindca ai adus vorba, ce anume poate cineva sa promita?
“Cu siguranta, nu poti promite decat ceea ce poti face.”
Poate vrei sa spui ca subiectul promisiunii nu poate fi decat o actiune de-a ta, in sensul ca nu poti promite, in sens propriu, ca se va petrece un anumit fenomen natural sau ca altcineva decat tine va face un anumit lucru (desi poate ai putea promite ceva “in numele altcuiva”). Dar altfel, e limpede ca poti promite ca vei face un lucru pe care nu il poti face, de fapt, daca tu crezi ca il poti face. Un om care crede ca e o divinitate, de pilda, i-ar putea promite altuia ca ii va ierta pacatele dupa moarte.
“Si de ce sa numim asta o promisiune? Nu am putea, in schimb, sa spunem ca omul respectiv crede ca promite, dar nu promite nimic, asa cum vorbeam despre copilul care credea ca a facut o promisiune, vorbind cu niste haine?”
Situatia e diferita. Nu poti promite daca nu ii adresezi promisiunea ta cuiva. Celalalt, insa, nu trebuie sa iti accepte promisiunea pentru ca tu sa reusesti sa promiti. Daca eu cred ca pot face un anumit lucru si promit ca o sa il fac, voi reusi sa promit chiar daca e imposibil sa fac acel lucru si nimeni nu ma ia in serios.
“Bine, dar asa, cineva ar putea crede ca e in stare sa faca un lucru imposibil. Un nebun, de pilda, ar putea promite ca va rezolva problema cuadraturii cercului, sau chiar ca va desena un cerc patrat. De ce sa spunem ca o astfe de persoana chiar a reusit sa promita ceva?”
Nu cred ca e nevoie sa vorbim despre un nebun. Uneori, dupa cum spuneam, nici nu e nevoie sa-mi propun sa fac ceea ce promit. Promisiunea mea va fi, intr-un sens, defectuoasa, dar va fi, totusi, o promisiune.
“E o diferenta intre a-ti propune un lucru si a crede ca e realizabil. Ii pot promite cuiva ca o sa-i fac o vizita fara sa-mi propun sa fac asta, dar cel putin cred ca as putea sa-i fac vizita respectiva. Acum, daca vrei sa-mi spui ca un om poate promite ceva despre care crede ca e imposibi, ar trebui sa-mi arati de ce ar face acel om asa ceva.”
Sa vedem. Sa presupunem ca un copil crede ca poate fi desenat un cerc patrat si vrea sa ii desenez asa ceva. Pentru a-l linisti, as putea sa-i promit ca ii voi desena maine un asemenea cerc patrat.
“Acesta e un caz in care persoana careia ii promit crede ca e posibil sa fac ceea ce am promis. Dar noi vorbeam despre cazul in care nici cel sau cea care promite si nici cea careia sau cel caruia i se promite nu cred ca e posibil sa se faca ceea ce se promite. Cum ar putea functiona o promisiune intr-o astfel de situatie?”
Nu stiu.
“De fapt, cred ca pentru a promite trebuie sa-ti asumi o anumita raspundere. Si atunci, chiar si cand spui ca ii promiti copilului ca ii vei desena un cerc patrat, e greu de crezut ca ai promis cu adevarat ceva. Din moment ce promiti ceva imposibil de realizat, e ca si cand ai promite sa dezamagesti pe cineva, sau ca si cand te-ai angaja in cunostinta de cauza intr-o situatie al carei unic rezultat (in cazul in care copilul nu uita promisiunea), va fi retragerea unei parti din increderea care ti se acorda.”
Sunt de acord ca e ciudat sa promiti ceva sperand ca persoana careia ii faci promisiunea va uita ce i-ai promis. De asemenea, accept ca e ciudat sa ii promiti cuiva ca vei face un lucru in detrimentul sau. Despre asemenea acte de vorbire nu am spune ca sunt promisiuni, ci amenintari, poate. Dar si aceste situatii seamana cu situatiile tipice ale promisiunii. Poate nu suntem inclinati sa le numim promisiuni, dar ar trebui sa le numim astfel in virtutea asemanarilor. In fond, in toate cazurile, un om isi ia angajamentul fata de alt om sa faca un anumit lucru.
“Da, dar a-ti lua angajamentul sa faci ceva fata de un om nu revine neaparat la a-i promite ceva acelui om. Imi pot lua angajamentul fata de ofiterul starii civile, de pilda, sa am grija de familia mea. Asta nu inseamna ca i-am promis ofiterului starii civile ca voi avea grija de familia mea.”
Poate fiindca expresia ‘fata de’ este ambigua, desemnand uneori persoana fata de care ma angajez si careia ii promit sa fac ceva, iar alteori persoana in fata careia imi iau un angajament. Iti pot promite ceva si sa-i iau pe cei prezenti drept martori. Asta nu inseamna ca promisiunea le este adresata tuturor celor prezenti.
“Ideea e interesanta. Poate ar trebui sa discutam, cu alta ocazie, despre rolul martorilor in cadrul promisiunilor. Dar sa revenim la ceea ce spuneam. Tu sustii ca si atunci cand un om ii spune altuia ca isi ia angajamentul sa-i faca rau ar trebui sa spunem ca a facut o promisiune. De asemenea, pari sa spui ca speranta ca adresantul unei promisiuni sa uite ce i-am promis nu ma impiedica sa promit. Inca nu imi e limpede cum ai justifica aceste afirmatii.”
Sa le luam pe rand. Propunerea ta era ca in primul caz sa spunem ca e vorba despre o amenintare si nu despre o promisiune. Dar amenintarile au de obicei o forma conditionala – daca faci X (sau daca nu faci X), atunci eu voi face Y (sau nu voi face Y; in paranteza fie spus, cred ca esti de acord ca pot promite nu numai ca o sa fac ceva, ci si ca o sa ma abtin sa fac ceva sau chiar, pur si simplu, ca nu o sa fac ceva). Ca atare, nu poate fi vorba despre o amenintare. Ar putea fi vorba, desigur, despre altceva, dar nu vad ce anume.
Eu sustin ca si promisiunile care au ca obiect actiuni in defavoarea adresantului promisiunii sunt tot promisiuni. In cazul acestora, adresantul va spera, de obicei, ca eu nu ma voi tine de promisiune. Dar am vazut ca nici macar acceptarea unei promisiuni nu e o conditie necesara pentru realizarea promisiunii, iar daca nu voi face ce am promis, acelasi adresant va putea sa imi retraga din increderea acordata. Acest mecanism e tipic pentru promisiuni si il regasim si aici. In plus, ar fi ciudat ca aceasta caracteristica – a fi promisiune – sa depinda intr-un mod atat de particular de continutul a ceea ce promit. Ar fi ca si cand transformam dorinta noastra de a nu ni se face ceva nedorit intr-o trasatura conceptuala a promisiunii.
De pilda, un parinte ii poate promite unui copil ca il va pedepsi. Copilul ar putea sa fie nemultumit, si-ar putea dori ca parintele sa nu se tina de cuvant s.a.m.d. Dar daca ar spune ca parintele nu i-a promis, de fapt, nimic, ar fi ca si cand si-ar modela conceptul de promisiune in functie de ce ii place si ce nu ii place sa i se promita. Iar aceasta ar fi o greseala.
“Cred ca inteleg.”
Iar acum o sa trec la a doua afirmatie pe care am facut-o. Esti de acord, sper, ca un om poate realiza cu succes o promisiune chiar daca nu intentioneaza sa o respecte.
“Sunt de acord.”
Pe de alta parte, daca un om ar promite un lucru si apoi ar spune ca nu intentioneaza sa faca acel lucru, am putea considera ca si-a anulat promisiunea, nu?
“Da, desigur. Iar daca ar insista asupra promisiunii am spune, poate, ca se contrazice.”
Iar lucrurile ar sta la fel daca acel om i-ar spune celui caruia i-a promis ceva ca spera ca acesta sa uite de promisiunea facuta.
“Da.”
Dar daca nu ar spune nimic? Pana la urma, discutand la modul general, exista vreo stare mentala care sa constituie o conditie necesara a unei promisiuni?
“Nu stiu. Nu trebuie sa ai, cel putin, intentia de a promite?”
Ba da, dar e discutabil ca intentiile sunt stari mentale.
“Atunci, cel care promite trebuie sa inteleaga ce promite.”
Lucrurile stau la fel. E discutabil ca a intelege consta intr-o stare mentala.
“Dar asa s-ar putea spune ca nici cel care spera ceva nu se afla intr-o anumita stare mentala. Iar daca speranta ca adresantul promisiunii va uita de promisiune nu e o stare mentala, prin ce se distinge de exprimarea ei?”
Prin nimic special. Doar ca una este sa-mi spun ca sper ca acel copil sa uite de promisiunea mea, sau sa-i spun asta altcuiva, si alta e sa i-o spun copilului insusi.
“Am senzatia ca am intrat in niste probleme complicate. Voi fi de acord cu tine, deocamdata, dar as vrea sa revenim la ‘promisiunea’ de a face ceva imposibil. Eu spuneam ca o asemenea ‘promisiune’ nu poate fi cu adevarat realizata.”
Da, iar eu spuneam ca si acestea sunt promisiuni. Sa judecam promisiunea ca act de vorbire. Continutul promisiunii, sau partea locutionara a actului de vorbire, trebuie sa aiba sens. Cu aceasta suntem de acord, nu?
“Da.”
Dezacordul nostru apare cand vorbim despre un continut care are sens, dar descrie ceva imposibil. Cazul cel mai simplu ar fi, probabil, cel al unei contradictii. Sa zicem, deci, ca un om ar incerca sa ne promita ca nu ne va vizita maine si totodata ca ne va vizita maine. Tu spui ca in acest caz omul respectiv nu a promis nimic, in timp ce eu spun ca a promis ceva contradictoriu.
“Asta e clar. Nu e clar, in schimb, cum am putea rezolva acest conflict intre parerile noastre.”
Sa vedem. Daca un om afirma ceva contradictoriu, vei spune ca nu a afirmat nimic?
“Pai, cel care afirma ceva contradictoriu nu imi spune, pana la urma, nimic. Nu aduce nici o contributie la comunicare, ca sa zic asa.”
Da. La fel stau lucrurile si in cazul celui care afirma o tautologie, dar persoana respectiva a afirmat ceva. Cel care afirma o contradictie nu afirma, pana la urma, orice contradictie, ci o anumita contradictie. Daca eu imi amintesc gresit ce a spus, tu ai putea sa ma corectezi, si asa mai departe.
“A spune ceva nu inseamna in mod automat a afirma ceva. Putem discuta si despre ce cuvinte a rostit un om care a spus ceva lipsit de sens, dar asta nu inseamna ca acel om a afirmat ceva.”
Bine, dar atunci ne certam pe cuvinte. Eu voi spune ca a afirma inseamna ceva, iar tu ca inseamna altceva. Iar daca vom lua altceva in loc de ‘a afirma’, lucrurile ar putea sa stea la fel. Pentru a scurta discutia, voi spune ca nu putem promite ca vom face X, daca X exprima o contradictie sau ceva in principiu imposibil. Pe de alta parte, cred ca un om care sustine ca crede ca poate realiza o anumita actiune poate promite ca o va realiza.
“Si totusi, nu ar trebui ca aceasta conditie sa fie mai puternica? Cred ca pot ghici numele la Loto. E suficient sa cred asta pentru a promite ca voi ghici numerele la Loto? Nu ar trebui sa sustin ca stiu ca pot ghici numerele la Loto?”
Nu. Oamenii pot face si promisiuni nesabuite.
“Bine, atunci. Sa vedem ce am obtinut. Suntem de acord ca o promisiune e un anumit act de vorbire, distinct de celelalte acte, ca o promisiune trebuie sa aiba un adresant, chiar daca acesta nu accepta promisiunea si ca adresantul trebuie sa fie diferit de persoana care realizeaza promisiunea. In ce priveste continutul promisiunii, acesta trebuie sa aiba sens si sa fie descrierea unei actiuni in principiu realizabile de catre persoana care promite, o actiune pe care acea persoana crede ca o poate realiza. Iar actiunea promisa nu trebuie neaparat sa fie in interesul persoanei careia i se face promisiunea. De asemenea am vazut ca pentru a promite e necesar sa-ti asumi o anumita responsabilitate, respectiv sa accepti ca neindeplinirea sau incalcarea promisiunii sa aiba drept consecinta retragerea unei parti din increderea care ti se acorda de catre persoana careia i-ai facut promisiunea. Asta este tot?”
Ar fi interesant, poate, sa vedem daca orice promisiune presupune un martor.
“Dar nu e evident ca nu e asa? Iti pot promite ceva fara sa mai fie alta persoana de fata.”
Sigur ca poti. Dar nu cumva ar trebui sa presupui ca exista un fel de martor al promisiunii pe care mi-o faci?
“De ce?”
Iata o analogie. Un meci de fotbal poate fi jucat si fara un arbitru, dar nu si daca participantii se poarta ca si cand nu ar exista un arbitru, inceteaza sa mai penalizeze incalcari ale regulilor jocului, anuleaza goluri dupa bunul lor plac si asa mai departe. In sensul acesta, jocul presupune un arbitru. E important, in cazul promisiunii, sa se stabilieasca daca o persoana si-a tinut promisiunea si sa existe anumite penalizari pentru nerespectarea promisiunilor. Exista si aici anumite reguli. Pentru a le aplica, persoanele implicate – cea care promite si cea careia i se promite – trebuie sa presupuna ca exista un fel de observator neutru, care ia act de ceea ce s-a promis, aplica regulile si asa mai departe.
“Dar asta nu inseamna ca exista efectiv un observator neutru sau un martor.”
Sa vedem. Mai intai, esti de acord ca un asemenea martor e presupus in toate situatiile in care cineva face o promisiune?
“As putea fi, in principiu. De dragul discutiei, totusi, o sa spun ca nu vad de ce existenta unor reguli reclama existenta unei persoane care sa observe daca acestea sunt respectate sau nu. E ca si cand ar trebui sa ma suspectez tot timpul ca nu sunt in stare sa inteleg si sa respect regulile, doar fiindca uneori ar putea fi in interesul meu sa le incalc. De ce nu mi-as putea respecta promisiunile sau asuma consecintele nerespectarii lor si fara sa-mi inchipui ca ma vede tot timpul cineva?”
Sa luam un exemplu. Eu iti promit ca te voi vizita maine. Tu nu accepti promisiunea mea. Eu nu imi retrag promisiunea, dar nu te vizitez in ziua urmatoare. Tu imi spui ca nu mai ai la fel de multa incredere ca sunt capabil sa-mi tin promisiunile. Eu iti raspund ca nu e corect sa-mi acorzi mai putine incredere in acest caz, intrucat e vorba despre o promisiune pe care nu ai acceptat-o. Tu spui ca din moment ce am realizat promisiunea si ti-am adresat-o, e corect sa ma penalizezi pentru nerespectarea ei. Distingem, bineinteles, intre o retragere a increderii datorata observarii comportamentului cuiva si o penalizare ce consta in retragerea increderii. Nu incercam sa urmarim interese personale, dar avem un impas. Pentru a iesi din impas, nu vom invoca, pur si simplu, niste abstractii numite ‘regulile jocului promisiunii’, ci vom juca pe rand rolul martorului-arbitru.
“Cu alte cuvinte, pentru jocul promisiunii e necesar sa cred ca imi pot asuma, la nevoie, rolul martorului sau arbitrului, nu?”
Da.
“Dar e necesar si sa accept regulile jocului, nu? Iar atunci, de ce nu ar fi si suficient?”
Pai, cum as putea accepta anumite reguli fara sa cred ca acestea pot fi aplicate? Sa ne inchipuim ca ajungem intr-o tara in care regulile de circulatie sunt ca la noi, dar nu exista politisti de circulatie si nimeni nu reactioneaza atunci cand regulile sunt incalcate. Ce ar insemna sa acceptam regulile de circulatie de acolo? Sa ne asumam rolul celui care observa daca respectam sau nu regulile. Iar daca nu am fi dispusi sa ne asumam acest rol, afirmatia ca acceptam regulile n-ar mai avea nici un continut.
“Totusi, de ce trebuie sa vorbim despre asumarea unui rol? De ce sa nu spunem ca atunci cand acceptam regulile intentionam sa tinem cont de ele, iar pentru aceasta nu trebuie sa jucam un rol special. De ce ar trebui sa ipostaziem sub forma unui ‘rol’ ceea ce se intampla atunci cand un pieton observa, de pilda, ca nu a traversat strada folosind o trecere special amenajata? Pot observa asa ceva fara sa ma pun automat in pielea unui politist de circulatie, nu?”
Da, sigur. Nu urmaream sa dau o descriere adecvata din punct de vedere psihologic a felului in care gandeste pietonul.
“In plus, daca vrei sa faci din acceptarea regulilor promisiunii (cu rolul de rigoare sau nu) o conditie necesara pentru promisiune, nu vad unde te vei mai opri, fiindca aceasta meta-regula suplimentara, potrivit careia nu poti promite fara sa accepti regulile jocului promisiunii, trebuie sa fie la randul ei acceptata pentru a juca jocul promisiunii, iar apoi trebuie acceptata meta-meta-regula pe care tocmai am formulat-o si asa mai departe.”
Vrei sa ma convingi, din cate inteleg, nu numai ca nu e nevoie sa sustin ca orice promisiune presupune, intr-un sens, un martor, ci si ca o astfel de idee duce la dificultati.
“Nu ti se pare ca e asa?”
Nu stiu ce sa spun. O sa renunt, deocamdata, la ideea martorului. Iti propun, in schimb, sa discutam despre scopul promisiunilor. Ce anume se urmareste de obicei atunci cand se promite ceva?
“Promitentul, ca sa spun asa, urmareste sa-si ia un anumit angajament fata de adresantul promisiunii.”
Si de ce n-am spune ca urmareste, mai degraba, sa ii dea adresantului promisiunii anumite asigurari?
“Cele doua nu se exclud.”
Da, dar cazul promisiunilor de care nu intentionam neaparat sa ne tinem e incompatibil cu afirmatia ta, ramanand perfect compatibil cu a mea.
“Si de ce sa nu spunem, atunci, ca nu toate promisiunile servesc aceluiasi scop? In fond, oamenii isi pot face promisiuni in contexte extrem de diferite, jucand jocuri de limbaj foarte diferite.”
Imi poti da niste exemple?
“Sigur. Doi prieteni apropiati isi promit reciproc ca vor fi mereu sinceri unul fata de celalalt. Un politician le poate face promisiuni alegatorilor prin intermediul unor sloganuri de campanie. Un sot ii promite sotiei ca nu va mai uita de aniversarea casatoriei lor. Un bunic ii promite nepotului ca ii va cumpara un anumit cadou de ziua lui. Un client ii promite proprietarului unui restaurant ca nu va mai calca niciodata pe acolo. De 8 martie, un copil ii promite mamei sale ca va fi ascultator. Cativa elevi incheie intre ei promisiunea ca se vor pregati pentru lucrarea de control de a doua zi. Intr-un sens foarte general, am putea spune ca in toate aceste cazuri e vorba despre angajamente. Daca ne uitam, in schimb, la detaliile fiecarui caz in parte si la context, atunci vom vedea o multime de diferente. Cei care promit, in diferitele cazuri de mai inainte, urmaresc lucruri foarte diferite.”
Nu stiu ce sa spun. Sa luam un caz – sotul care ii promite sotiei ca nu va mai uita de aniversare. Contextul imi inchipui ca este cel in care sotul se scuza ca a uitat de aniversare, isi cere iertare si promite ca se va schimba. Dar daca am spune ca promisiunea sa e o parte a demersului sau de a-si cere iertare, atunci poate ar trebui sa spunem ca nu mai este cu adevarat o promisiune, fiindca forta indirecta a acelei promisiuni, ca act de vorbire, e cea a unei rugaminti (de a fi iertat).
La fel, daca ne uitam la context, ne-am putea indoi ca acele vorbe spuse de copil mamei de 8 martie constituie o promisiune. Copilul le spune pentru a-si felicita mama cu ocazia unei zile speciale. Tot asa, clientul din celalalt exemplu isi exprima indignarea, lasand doar in mod aparent impresia ca ar promite ceva. Vreau sa spun, pe scurt, ca daca ne uitam prea mult la detalii nu vom mai vedea ce au in comun toate exemplele prezentate si de ce ar trebui sa vorbim despre ele atunci cand vrem sa intelegem mai bine ce e o promisiune.
“Inteleg. Trebuie sa fie posibil, totusi, sa gasim o cale de mijloc. Eu as spune ca este vorba despre promisiuni in toate cazurile, in masura in care reprosul ‘ai promis, dar nu te-ai tinut de cuvant’ poate sa apara, mai tarziu, in toate. Iar aici gasim elementul de angajament al promisiunii. Bineinteles, unii oameni pot promite fara ca acesta sa fie scopul urmarit de ei, dar nimeni nu poate promite fara sa inteleaga ce inseamna sa iti iei un angajament si fara sa isi ia un anumit angajament, fie si acela de a accepta o penalizare, in cazul in care promiti fara sa intentionezi sa te tii de cuvant.”
Noi vorbeam, totusi, despre scopul promisiunii. Iar in privinta asta, chiar daca putem fi de acord ca persoane diferite, aflate in diferite situatii, pot face promisiuni urmarind scopuri diferite, tot am putea incerca sa vedem care este scopul promisiunii in genere. Altfel spus, ce rost are sa putem face promisiuni? Iar la aceasta intrebare raspunsul nu poate fi “pentru a ne lua angajamente”, intrucat ne-am putea lua angajamente si fara sa promitem nimic – semnand contracte, rostind juraminte, participand la ritualuri (din care decurg anumite obligatii) si asa mai departe. Si atunci, ce rost au promisiunile?
“Nu stiu, dar am indoieli ca intrebarea ridica o problema filosofica.”
De ce?
“Fiindca pentru a raspunde cred ca ar trebui sa vorbim despre istoria naturala a omenirii.”
Ok, atunci te invit sa propui alta tema de discutie.