“Vedem uneori promisiunea ca pe un soi de legatura invizibila intre cel care promite si cel caruia i s-a promis ceva. Din punctul acesta de vedere, s-ar putea spune (in gluma) ca o promisiune e ca o casatorie mai mica. ”

Lasand asta la o parte, ce anume face cel care promite ceva?

“Isi ia un anumit angajament.”

Si atunci, care e diferenta dintre a promite sa faci un anumit lucru si a te angaja sa faci acelasi lucru?

“Angajamentele pot fi mai ferme sau mai putin ferme. Cineva ar putea spune ca se angajeaza sa se ocupe, de pilda, de instalatia electrica, dar nu promite sa o repare.”

Dar ar spune si ca se angajeaza sa se ocupe de instalatia electrica, dar nu promite sa se ocupe de instalatia electrica? Nu pare posibil, totusi, sa te angajezi sa faci X fara sa promiti sa faci X (si nici sa promiti fara sa te angajezi). Iar daca nu putem distinge intre promisiune si angajament, atunci degeaba ni se spune ca o promisiune e un angajament.

“Exista angajamente formale, cum ar fi cele pe care si le iau oamenii numiti in anumite functii publice, dar nu exista promisiuni formale.”

Chiar daca ar fi asa, la ce ne foloseste sa ni se spuna ca o promisiune e un angajament informal? Conceptul de angajament nu pare sa fie mai clar decat cel de promisiune. Sa revenim, prin urmare, la intrebarea initiala.

“Cel care promite realizeaza un act de vorbire.”

Neaparat? Un parinte i-ar putea promite, in sinea sa, copilului sau nou-nascut ca il va ocroti mereu de acum inainte. Facand asta nu ar realiza nici un act de vorbire.

“E discutabil ca aceasta e o promisiune. Iar daca este, as spune mai degraba ca parintele isi promite siesi acest lucru, realizand actul de vorbire al promisiunii.”

Nu stiu daca e posibil asa ceva, dar nu vreau sa iti distrag atentia acum cu alta discutie. Daca un om crede ca persoanele continua sa existe dupa moarte si pot auzi ce gandesc rudele lor apropiate ramase in viata si ii promite sotiei decedate ca o va iubi mereu, ce putem spune despre acest caz?

“Daca ar fi adevarat, atunci acel om ar realiza un act de vorbire. Altfel, nu vom spune ca omul respectiv a promis cu adevarat ceva. Un copil, intrand intr-o camera intunecoasa, ar putea lua o haina asezata intr-un anumit fel pe un scaun drept o persoana, careia sa-i faca o promisiune. Asta nu inseamna ca el a promis cu adevarat.”

Bine, sa zicem ca e asa. Dar putem realiza multe acte diferite de vorbire. Prin ce se disting promisiunile de alte acte?

“O promisiune e un comisiv.”

Dar asta nu ne spune decat ca ‘a promite’ nu e ca ‘a sustine’, ‘a felicita’, ‘a boteza’ sau ‘a ruga’, ci mai degraba ca ‘a jura’, ‘a pune pariu’, ‘a accepta’ si ‘a refuza’ sau ‘a face o oferta’. Si ce-i cu asta?

“Atunci cand o persoana promite ceva, nu face o afirmatie adevarata sau falsa.”

Dar daca promit sa duc gunoiul, nu e adevarat ca am promis sa duc gunoiul?

“Ba da, dar atunci cand promit nu ma intereseaza adevarul. As putea spune, pur si simplu, ca o sa duc gunoiul, iar aceasta, daca e o promisiune, nu e o predictie cu privire la comportamentul meu viitor. Pana la urma, si atunci cand spun ca eu sustin cutare si cutare lucru, important, in stabilirea adevarului, e continutul a ceea ce sustin si nu ca eu sustin cutare si cutare.”

Bine, dar as putea promite ceva pentru a influenta comportamentul unei alte persoane, cam asa cum fac atunci cand rog pe cineva ceva. De pilda, in loc sa o rog pe sora mea sa nu-mi faca ordine in camera, i-as putea promite sorei mele ca o sa fac eu ordine.

“Da, dar atunci cand o rog eu ii comunic rugamintea mea. Ii spun ce anume vreau eu sa faca ea. In cazul promisiunii, eu nu ii spun sorei mele ce anume vreau sa faca ea, ci doar ce anume ma angajez sa fac eu, sperand sa obtin si acel efect.”

Si de ce n-as putea vedea botezul ca pe un soi de promisiune colectiva de a folosi un anumit nume pentru a numi o anumita persoana?

“Pentru ca in cadrul botezului copilul primeste acel nume. Nu e important daca oamenii care asista la botez sau alti oameni ii vor folosi vreodata numele sau nu. In genere, nu e important ce se intampla dupa botez.”

Dar asa s-ar putea spune si despre o promisiune. Chiar daca nu imi tin promisiunea, asta nu inseamna ca nu am reusit sa promit.

“Faptul ca vom folosi mai tarziu acel nume e doar un efect al botezului. Putem avea in vedere si acest efect, dar ceea ce se realizeaza efectiv printr-un botez e numirea copilului.”

Ok. Sa zicem ca inteleg prin ce difera promisiunea de alte acte de vorbire care nu sunt numite ‘comisive’, dar prin ce difera de alte comisive? Cand pun un pariu nu e ca si cand as promite sa tin pariul? Cand ii fac cuiva o oferta nu e ca si cand as promite sa onorez oferta? Un juramant nu e tot un fel de promisiune?

“Nuantele difera. Nu cred ca nu-ti poti inchipui situatii in care ar fi mai potrivit sa spui ca-i faci cuiva o oferta decat ca-i promiti ceva. La fel si pentru celelalte comisive. Iar daca nu vrei doar exemple, ci un raspuns teoretic, poate mai bine ar fi sa ne uitam la trasaturile promisiunii.”

Ok. Spune-mi, in primul rand, daca pot promite ceva fara ca persoana careia ii promit sa-mi accepte promisiunea.

“O promisiune nu e, totusi, ca un fel de contract. Ce ar insemna ca persoana cealalta sa nu-mi accepte promisiunea? Poate va spune ‘nu e nevoie sa promiti’ sau ‘promiti ce vrei, eu nu te iau in serios’ sau alte lucruri. Dar orice ar spune, cum ar putea sa ma impiedice sa promit?”

Sa zicem ca spune: ‘Din punctul meu de vedere, nu mi-ai promis nimic.’.

“Dar exemplul asta sprijina ceea ce spun eu. Daca promisiunile ar putea fi cumva anulate de catre cei carora li se adreseaza, omul respectiv nu ar avea de ce sa spuna ‘din punctul meu de vedere’. Cei carora le facem promisiuni pot incerca sa ne determine sa renuntam la promisiune, inclusiv prin intermediul unor asemenea formulari, dar nu ne pot impiedica, printr-o anumita exprimare sau prin alte actiuni, sa promitem.”

Deci nu e nevoie ca o promisiune sa fie acceptata pentru a fi realizata cu succes. Sa vedem, atunci, ce altceva m-ar putea impiedica sa fac o promisiune. E limpede, cred, ca daca promisiunea mea nu e adresata unei alte persoane, ci unui obiect, fenomen al naturii sau unui animal sau altor lucruri, atunci nu reusesc sa promit. Dar pot sa-mi promit ceva tot mie?

“Oamenii fac uneori astfel de promisiuni.”

Sigur, ei pot sa isi spuna, de pilda, ‘Promit sa nu ma mai culc dupa 12 noaptea!’, dar asta nu inseamna neaparat ca fac o promisiune. Noi folosim verbul ‘a promite’ si in alte feluri. Cineva imi poate spune ‘Iti promit ca o sa te insanatosesti!’ pentru a ma incuraja, altcineva ar putea spune ‘Iti promit ca X va castiga alegerile!’ doar pentru a exprima taria unei convingeri pe care o are. Pot fi gasite destule alte exemple. Omul care isi spune ‘Promit sa nu ma mai culc dupa 12 noaptea!’ ar putea sa spuna, la fel de bine, ‘Imi propun sa nu ma mai culc dupa 12 noaptea!’.

“Dar de ce n-ar putea sa promita?”

Mi se pare ca jocul promisiunii nu poate fi jucat de unul singur. Iata de ce. Atunci cand promit ceva imi asum o anumita responsabilitate. Daca nu ma tin de promisiune, voi fi considerat mai putin demn de incredere de catre persoana careia ii fac promisiunea. Asta e una dintre regulile jocului. In lipsa ei, nu stiu daca mai putem vorbi despre promisiuni. Dar nu e clar in ce fel un singur om si-ar acorda incredere siesi si cu atat mai putin in ce fel ar putea sa isi acorde mai multa sau mai putina incredere in ceea ce priveste promisiunile pe care le face.

“De ce nu e clar? Imi pot inchipui un om care, intrucat si-a facut promisiuni pe care nu le-a respectat, renunta sa mai promita ceva, inclusiv altora, fiindca nu mai are incredere ca isi poate respecta promisiunile.”

Nu stiu, daca as incerca sa-mi promit mie insumi ceva, ar fi ca si cand incerc sa imi dau mie insumi un cadou. Atunci cand promit sa fac ceva, ceea ce promit sa fac trebuie sa fie in interesul persoanei careia ii promit. Dar asta are rost tocmai fiindca pot si sa nu fac lucruri care sunt in interesul celeilalte persoane. In cazul meu, insa, cred ca tot ceea ce fac este, din punctul meu de vedere, in interesul meu. Si atunci, cum as putea distinge intre ceea ce fac in interesul meu fiindca ‘mi-am promis’ si ceea ce fac in interesul meu fiindca asa mi-am propus?

“Atunci cand promit imi iau un anumit angajament, pe care nu mi-l iau atunci cand imi propun, pur si simplu, sa fac ceva.”

Am revenit la angajamente. Inca nu mi se pare ca ne ajuta la ceva sa spunem ca o promisiune e un angajament, dar putem trece deocamdata peste asta. Spui ca un om care isi promite ca se va lasa de fumat pana la sfarsitul lunii, de pilda, nu e in aceeasi situatie cu un om care isi propune acelasi lucru. Daca primul om nu-si respecta promisiunea, atunci exista anumite consecinte, care nu apar in cazul celui care nu face, pur si simplu, ceea ce si-a propus.

“Da, bineinteles. In plus, atunci cand iti propui ceva, te poti razgandi cu usurinta, in timp ce daca iti faci o promisiune, chiar daca ti-o faci doar tie, nu poti renunta la ea.”

Dar promisiunile pot fi anulate.

“De acord. Ar fi trebuit sa spun ca la o promisiune nu poti renunta la fel de usor. Iti poti schimba planul ‘din mers’, ca sa spun asa. Iti propui ceva, apoi iti propui altceva, nu e nici o problema. In astfel de cazuri nu e necesar un episod special in care sa anunti ca ti-ai schimbat planul sau ca ai renuntat sa faci ceea ce ti-ai propus. Daca ti-ai promis un anumit lucru, atunci, pentru a anula promisiunea facuta, trebuie neaparat sa realizezi un act de vorbire special – cel prin care anulezi promisiunea.”

Dar daca promisiunile facute catre sine sunt iluzorii, atunci si anularile acestora sunt iluzorii. Iar atunci, prezenta acestui episod iluzoriu – cel al anularii promisiunii – in viata celui care crede ca si-a facut o promisiune nu distinge cu adevarat cazul omului respectiv de cel al unui om care si-a propus ceva.

“Atunci o sa-ti atrag atentia ca, asa cum spuneam mai inainte, daca nu ma tin de o promisiune imi voi pierde increderea in mine insumi, in alte cazuri in care fac promisiuni asemanatoare sau, pur si simplu, promisiuni.”

Dar as putea foarte bine sa-mi propun sa fac un anumit lucru si sa imi propun, in plus, ca daca nu fac lucrul respectiv sa privesc cu retinere propunerile similare pe care mi le fac.

“Acum imi arati ca o promisiune facuta de cineva catre sine ar putea fi analizata in termenii lui ‘a-ti propune’. Cu asta as putea fi de acord, dar de aici nu reiese ca o promisiune catre sine e o simpla propunere. Chiar tu ai vorbit despre ceea ce trebuie sa-ti propui ‘in plus’, atunci cand iti promiti ca vei face ceva. De aici se vede ca promisiunea e ceva mai mult.”

S-ar putea sa fi gresit atunci cand am vorbit asa. Si atunci cand imi propun sa fac ceva si nu fac lucrul respectiv, fara sa ma fi razgandit in privinta a ceea ce mi-am propus, pot privi cu mai mare retinere, mai tarziu, cazurile in care imi propun ceva asemanator. Nu e nevoie sa imi propun, in mod suplimentar, sa fac acest lucru.

“Dar acum retinerea despre care vorbesti tu e un efect al esecului de a realiza ce ti-ai propus. Retinerea despre care vorbeam eu, in schimb, e impusa de institutia promisiunii. In situatii obisnuite, atunci cand un om nu-si respecta o promisiune, noi trebuie sa ii acordam mai putina incredere, indiferent daca ne vine sa-i acordam mai putina incredere sau nu. Cred ca ai surprins mai bine acest lucru atunci cand ai vorbit, initial, despre ceea ce ar trebui sa-si propuna, in plus, cel care isi promite ceva.”

Bine, dar in situatii obisnuite cineva poate sa nu-mi accepte promisiunea si eu sa reusesc, totusi, sa promit. Altfel spus, pentru ca eu sa-i promit ceva altcuiva, nu e necesar ca acea persoana sa isi propuna sa imi acorde mai putina incredere, in anumite privinte, daca eu nu ma tin de promisiune. Iar daca uitandu-ne la acele situatii putem vedea mai bine ce este o promisiune, acel element suplimentar pe care trebuie sa il aiba asa-zisele promisiuni facute catre sine nu e specific unei promisiuni. Iar atunci, de ce ar fi acestea din urma promisiuni?

[to be continued]