Reiau cateva idei pe care n-as dori sa le pierd din vedere:

– E important sa vorbim despre actiuni si persoane care actioneaza, chiar daca acest fel de a vorbi ar fi in intregime traductibil intr-un discurs despre procese naturale. Acest fel de a vorbi ne da o intelegere a vietii noastre pe care celalalt fel de a vorbi nu ne-o da.
– Toate actiunile omenesti au o componenta conceptuala intrinseca. In acest sens, vehicolul gandirii noastre sunt actiunile noastre (fie si actiunile doar simulate). In primul rand actele de vorbire, desigur, dar nu numai acestea.
– Exista legaturi intre actiunile noastre de comunicare si actiunile noastre care nu au un rol in comunicare.
– Unele dintre aceste legaturi sunt conceptuale / logice. Pentru a le scoate in evidenta trebuie sa arat cum pot fi aplicate o serie de concepte logice domeniului actiunilor omenesti.

*

Ploua numai daca sunt nori pe cer.

Prin asta as putea spune ca efectul – ploaia, nu se produce in lipsa cauzei (sau a unei componente cauzale) – norii de pe cer.
Pe de alta parte, as putea spune ca ideea existentei norilor pe cer e o trasatura necesara a conceptului de ploaie. Nu o sa numesc ploaie o apa care cade de sus, daca pe cer nu sunt nori.

Propozitia “Ploua” e adevarata numai daca propozitia “Sunt nori pe cer” e adevarata.

Adevarul celei de-a doua propozitii e o conditie necesara pentru adevarul primeia.

Acum as putea privi ‘prima propozitie e adevarata’ ca pe un fapt semantic. Ceea ce spun e ca acest fapt semantic nu se realizeaza daca nu se realizeaza cel de-al doilea fapt semantic – ‘a doua propozitie e adevarata’. As putea vedea aceasta relatie ca pe o relatie cauzala in lumea faptelor semantice.

Propozitia “Ploua” e adevarata numai daca ploua.

Acum spun ca un fapt semantic are drept cauza (partiala sau poate chiar completa) un fapt natural. Ploaia are mai multe efecte: face ca pamantul sa se umezeasca si face ca propozitia ploua sa fie adevarata.

Sigur relatiile “cauzale” dintre fapte semantice sau dintre fapte naturale si fapte semantice sunt un fel de relatii cauzale obisnuite idealizate, rigidizate.

Important, insa, este ca daca vad lucrurile asa, atunci nu stiu cum as mai putea sa cred ca evidentierea unor relatii conceptuale (intre obiecte / fapte lingvistice sau mentale sau abstracte sau semantice) ne ofera o intelegere mai buna asupra vietii omenesti decat evidentierea relatiilor cauzale naturale.

Nu vorbim despre mecanisme reale, cu parti care s-ar putea rupe, ci despre mecanisme ideale, cu parti care nu s-ar putea rupe niciodata (v. Wittgenstein). Dar teoria noastra nu e cu nimic mai buna. Si atunci cum poate fi construita o teorie care sa ne ofere o intelegere autentica?

Spun ca impregnarea fitilului lumanarii cu o substanta ignifuga si aprinderea lumanarii sunt doua actiuni opuse (in mod obisnuit). Iar aceasta opozitie e expresia unei relatii conceptuale. Regula ei este:

‘A realiza X’ si ‘a face imposibil de realizat X’ se contrazic.

A si ~<>A se contrazic.

Nu vorbesc eu in continuare ca si cand as descrie doua fenomene naturale care se exclud reciproc, in virtutea legilor naturii, doar ca am rigidizat legile respective pana cand acestea au devenit relatii conceptuale?

Se poate raspunde: ‘Nu, nu, A si ~<>A chiar se contrazic, asta se poate arata prin mijloace logice.’

S-ar putea spune si altceva: ‘E gresit sa descrii actiunile ca si cand ele ar fi compuse din radicalul “a realiza” si o stare de lucruri.’

Dar cum sa le descriu altfel?

“Acum, scriind toate lucrurile astea aici, nu produci un text, ci te gandesti. Faci asta pentru a face posibile alte ganduri, pe care nu le-ai putea avea daca nu ai gandi ceea ce gandesti acum.” – Si nu e ca si cand gandurile de mai tarziu sunt efectul gandurilor de acum?

“De ce sa nu spui ca gandurile de acum sunt o parte a incercarii tale de a intelege ceva ce ti se pare important cu privire la viata ta?” – Dar trebuie sa spun ca sunt o parte necesara, fiindca altfel…

“Ti-a intrat in cap ca relatia de necesitate e expresia unui soi de ‘cauzalitate intarita’. Dar de ce nu aplici din nou ceea ce spuneai mai devreme? Chiar daca ar fi asa, chiar daca conexiunile conceptuale, necesare, ar fi reductibile la un soi de cauzalitati intarite, nu acestea sunt conexiunile despre care crezi ca te-ar putea ajuta sa intelegi?” – Nu mai stiu.

“Ce altceva ar putea sa iti dea intelegerea pe care o cauti? Daca stergi complet diferenta dintre o abordare naturalista si o abordare specifica analizei conceptuale, ce iti mai ramane?” – Nu stiu. Poate nu imi ramane nimic. Poate de aceea spune Wittgenstein ca nu pot obtine acea intelegere care ma intereseaza.

“Nu stiu daca iti face bine sa te lasi influentat de Wittgenstein in felul acesta.”

*

Davidson spune ca inferentele sunt, de fapt, relatii cauzale. A impartasi opiniile exprimate in premise e o chestie care te face (sau te predispune) sa impartasesti opinia din concluzie. E vorba despre un soi de cauzalitate mentala. Dar apoi reteaza posibilitatea unei reduceri complete a proceselor inferentiale la procese cauzale naturale (sau fizice). Eu nu vreau sa retez aceasta posibilitate. Nu am nevoie de asa ceva pentru a sustine ca e important sa vorbesc despre inferente. Dar daca inferentele sunt niste simple relatii cauzale, de ce ar fi atat de important?

Consum alcool, iar asta ma face sa dansez cu mai mare usurinta.
Urmaresc un argument, iar asta ma face sa-mi fie mai usor sa accept teza pentru care se argumenteaza.

In primul caz nu se spune ca fac o inferenta. Diferenta esentiala pare sa fie ca in primul caz nu e vorba de actiuni de comunicare. Dar eu vreau sa spun ca aceasta diferenta nu e foarte importanta. Si atunci, asa arata inferentele atunci cand e vorba de actiuni care nu joaca un rol in comunicare?

Dar daca ar fi asa, atunci ar trebui sa renunt complet sa ma mai ocup de aceste lucruri si sa-i las pe oamenii din stiintele naturii sa-si faca treaba.

Vreau sa sustin ca uneori facem un soi de inferente si fara sa realizam actiuni de comunicare. Modelul silogismului practic al lui Aristotel contine o actiune non-comunicativa in loc de concluzie, dar acesta e doar un pas.

Daca simulez mutari pe tabla de go pentru a rezolva o problema e limpede ca fac inferente, desi nu comunic. Totusi, i-as putea arata altcuiva mutarile mele pentru ca persoana cealalta sa vada cum am gandit. Daca simularea mutarilor pe tabla e un proces de gandire, atunci e ceva care poate fi in principiu comunicat.

Extinzand ideea asta, as putea spune ca un compozitor imi arata cum gandeste in structuri muzicale – asta e ceea ce-mi comunica, daca ma pricep si eu la muzica, la compozitie si la altele asemanatoare.

Intentia de comunicare poate lipsi (ca atunci cand simulez mutarile pe tabla pentru a rezolva singur problema), dar actiunile mele pot fi, in principiu, actiuni de comunicare.

Cum ar putea exista ganduri in principiu incomunicabile? Chiar daca vorbesc despre ganduri exprimate in actiuni, acestea trebuie sa poata face parte, in principiu, din comunicare. Daca spun ca actiunile au o componenta conceptuala intrinseca sau ca nu pot fi despartite de descrierile lor, atunci ele trebuie sa poata fi utilizate in principiu in comunicare. Dar nu doar in sensul ca as putea codifica diferite mesaje prin intermediul lor, ca atunci cand ii transmit cuiva ceva prin faptul ca trag jaluzelele.

As putea culege fructe dintr-un copac fara sa am intentia sa-i comunic persoanei de langa mine nimic, dar trebuie sa pot face acelasi lucru si cu intentia de a-i comunica persoanei de langa mine ceva. Persoana cealalta poate infera, pe baza comportamentului meu, ca fructele pe care le culeg sunt bune la ceva. Eu pot sti ca persoana respectiva poate infera acest lucru si pot culege fructele tocmai de asta. Dar dupa Grice, cel putin, inca nu e vorba despre comunicare. Dar daca ii arat, intr-un fel sau altul, celeilalte persoane ce fac? Acum, gestul prin care ii arat ce fac exprima intentia mea de comunicare.

Ce as putea spune, atunci, despre distinctia dintre actiuni comunicative si actiuni non-comunicative? Poate ar trebui sa spun ca distinctia priveste utilizarea comuna a anumitor actiuni in cadrul comunicarii sau in afara comunicarii si atata tot.

Revin la inferente. Daca vreau sa gasesc ceva de felul unui silogism, din care sa faca parte doar actiuni non-comunicative, atunci ar trebui, poate, sa gasesc actiuni care nu seamana cu niste judecati singulare.

Leg bicicleta. As descrie ceea ce fac si spunand: ‘Impiedic orice persoana sa fure bicicleta.’. Am opinia implicita ca si eu sunt o persoana care ar putea fura o bicicleta. De aici nu reiese, in vreun fel ciudat, vreo actiune pe care se o descriu drept abtinere a mea de a fura bicicleta.

Ii promit unei persoane ceva (aici am un act de vorbire). Mai tarziu imi tin promisiunea. Actiunea prin care imi tin promisiunea decurge, intr-un sens, din actiunea prin care am promis si regula potrivit careia trebuie sa-mi tin promisiunile. Dar regula nu e o actiune si e discutabil ca e reductibila la actiunile tuturor oamenilor care isi tin promisiunile.

Cum arata inferentele in afara limbajului?

Probabil am apucat-o pe un drum gresit. Poate ar fi mai simplu sa ma gandesc la situatia in care as spune despre cineva ca nu gandeste prea bine, vazand ce face. Imi imaginez, de pilda, un om care pune apa la fiert, adauga ceaiul, dupa care se pregateste sa toarne ceaiul preparat si observa ca nu are nici o cana pregatita. Prin contrast, daca observ un om care pregateste o cana pentru a turna ceaiul in ea dupa ce pune apa la fiert pare sa gandeasca.

Ii atribui, probabil, celui din urma gandurile: ‘Ce fac eu aici? – Am pus apa la fiert ca sa pregatesc o cana de ceai. Dar pentru asta am nevoie de o cana (pentru ca trebuie sa torni ceaiul intr-o cana pentru a pregati o cana de ceai). Prin urmare, ar trebui sa pregatesc o cana, ca sa torn ceaiul in ea.’

Mi-ar fi mai greu sa vad inferenta in cazul unui om care pregateste cana inainte sa puna ceaiul la fiert. Probabil fiindca mi-as putea inchipui ca acest om urmeaza in mod automat un soi de algoritm. Dar si in cazul lui mi-as putea inchipui, dupa ce vad ce anume face, pana la sfarsit, ca gandeste dupa cum urmeaza: ‘Ce intentionez sa fac? – Intentionez sa pregatesc o cana de ceai. Dar pentru a pregati o cana de ceai am nevoie de o cana (pentru ca trebuie sa torni ceaiul intr-o cana pentru a pregati o cana de ceai). Prin urmare, ar trebui sa pregatesc o cana, ca sa torn ceaiul in ea.’.

Poate in al doilea caz imi e mai greu sa vad inferenta pentru ca momentul in care o vad nu coincide cu momentul in care persoana realizeaza actiunea, iar “a vedea” pare sa presupuna un soi de simultaneitate a intelegerii mele cu realizarea actiunii celeilalte persoane.

E o diferenta intre relatia de consecinta logica si realizarea inferentelor, vazuta ca un fel de activitate. Relatia de consecinta logica e atemporala. Nu se pune problema daca premisele apar inaintea concluziei sau nu. Rolurile de premisa si concluzie nu ne dau nici o indicatie temporala.

As putea vorbi despre actiuni omenesti si relatii logice intre ele si asa – ca si cand actiunile nu se succed in timp – in felul in care incerc, de fapt, sa vorbesc despre relatia logica de contradictie sau opozitie intre actiuni in ‘Opposing actions’. Dar daca vorbesc despre activitatea sau actiunea de a infera ceva din altceva, atunci povestea se schimba.

Conducandu-ma dupa o viziune populara (ca in folk psychology), mi-as putea inchipui ca un om infereaza ‘Nici un nemuritor nu e om’ din ‘Nici un om nu e nemuritor’ in felul urmator:

(1) Mai intai rosteste in minte propozitia ‘Nici un om nu e nemuritor.’.
(2) Apoi observa care e structura propozitiei si ca aceasta structura ii permite sa o transforme intr-o alta propozitie, schimband ordinea cuvintelor (transformarea seamana cu transformarea unei propozitii cu verbul la diateza activa intr-o propozitie cu verbul la diateza pasiva, dar este o transformare logica, nu una gramaticala). Poate isi reprezinta cumva regula de transformare ‘Nici un A nu e B -> Nici un B nu e A’.
(3) Apoi schimba in minte ordinea cuvintelor, obtinand ordinea: ‘Nici un’ – ‘nemuritor’ – ‘nu e’ – ‘om’ (ceea ce face seamana, probabil, cu ceea ce ar face un copil care ar simula, in minte, ca reaseaza niste cuburi colorate pe o masa, schimbandu-le ordinea).
(4) Apoi rosteste in minte propozitia ‘Nici un nemuritor nu e om’.

Bineinteles, daca a realiza inferenta revine la a realiza aceasta suita de actiuni, atunci ar trebui sa putem vorbi despre inferarea pasilor care constituie realizarea unei inferente unii din altii. Omul nostru ar trebui sa se gandeasca mai intai ca vreau sa realizeze (4), sa realizeze ca (3) e o conditie necesara pentru (4) si ca (2) e o conditie necesara pentru (3) si apoi sa realizeze – tot printr-o inferenta – ca trebuie sa faca (2) s.a.m.d. Altminteri, omul respectiv ar putea realiza pasii (1) – (4) in mod automat, dar atunci ar fi ciudat sa spunem ca realizand in mod automat anumite actiuni ceea ce fac, de fapt, e sa realizeze o inferenta.

Mi s-ar putea spune: ‘Stai. Acum faci o eroare grosolana. Vorbeste despre procesul prin care ne-am justifica inferentele. Nu e nimic in neregula cu faptul ca realizam inferente in mod automat, atata timp cat le putem si justifica. Invocarea pasului (2) de mai inainte, ca un pas necesar in realizarea inferentei respective, joaca un rol in justificarea inferentei respective, nu in realizarea ei. Nu avem aici un regres la infinit decat daca confunzi realizarea inferentelor cu justificarea lor.’

Deci, daca ma uit la un om care rosteste ‘Nici un om nu e nemuritor’ si apoi rosteste ‘Nici un nemuritor nu e om’ ar trebui sa pot vedea ca a facut o inferenta fara sa vad ca realizeaza pasii (1)-(4)?

“Da, de ce nu? Tu vezi relatia dintre structura logica a primei propozitii si structura logica a celei de a doua propozitii.”

Imi inchipui acum ca vad un om care incearca sa introduca ata intr-un ac apropiind firul de ata de acul pe care il tine nemiscat, dupa care tine firul fix si apropie acul de fir. Nu stiu daca ar trebui sau nu sa spun ca omul respectiv a facut o inferenta.

‘Intersectia dintre A si B e vida’ – aici observ ca relatia respectiva e simetrica si folosindu-ma de proprietatea simetriei realizez o inferenta.

‘Apropierea obiectului A fata de B’ – observ si aici ca relatia respectiva e simetrica si ma folosesc de proprietatea simetriei. De ce ezit sa spun ca am facut o inferenta?

‘E clar ca gandeste – uite cat de potrivite sunt mijloacele pe care le utilizeaza pentru a-si atinge scopul!’ Pe de alta parte: ‘E clar ca gandeste – uita-te la relatiile logice dintre propozitiile pe care le rosteste!’. Si totusi s-ar putea raspunde: ‘Vad relatiile logice, dar nu vad ce urmareste.’.

Pentru primul caz, cineva ar putea raspunde: ‘Gandirea nu consta in utilizarea mijloacelor respective, in cadrul actiunilor, ci in procesele legate de alegerea mijloacelor.’. Dar eu as raspunde ca aceste procese nu sunt altceva decat simulari ale unor actiuni.

‘Pentru a vedea o inferenta trebuie sa iti poti inchipui, intr-un fel, pasii intermediari care duc de la rostirea unei propozitii la rostirea altei propozitii. La fel trebuie sa stea lucrurile si daca nu e vorba despre rostirea unor propozitii. De pilda, ai putea sa-ti inchipui ca omul care pregateaste ceaiul, dupa ce pune apa la fiert, realizeaza “in minte” actiunile de pregatire a ceaiului si “vede” drept o actiune importanta turnarea ceaiului in cana, apoi observa ca nu are o cana la indemana, dupa care pregateste cana. Pe scurt, ti-ai putea inchipui ca in cadrul simularii sale, care este simularea pregatirii unei cani de ceai, turnarea ceaiului in cana apare drept o conditie necesara a pregatirii unei cani de ceai. Iar de aici e inferata pregatirea efectiva a canii in care urmeaza sa fie turnat ceaiul.’