Le voi transcrie aici, fiindca imi e mai usor sa le adun la un loc in felul acesta. Ca de obicei, nimic din ce e aici nu mi se pare publicabil.

Responsabilitate – cauzalitate:

Poti fi responsabil pentru faptul ca nepotii nepotilor tai nu se spala pe dinti? Nu-ti obisnuiesti copiii sa se spele pe dinti. Atunci, e foarte probabil ca si ei, la randul lor, sa aiba dificultati sa-si invete copiii sa se spele pe dinti. In fond, e greu sa le ofere un exemplu personal.

Iar acest obicei prost se va transmit din generatie in generatie. Iar tu poti anticipa asta. Esti responsabil?

Esti responsabil pentru toate efectele actiunilor tale pe care le-ai putea anticipa?

Dar daca anticipezi in mod gresit un anumit efect, iar acesta se produce in mod accidental? Esti responsabil?

Responsabilitatea pare sa aiba de a face cu lanturile cauzale pe care le poti imagina, dar si cu anumite intentii.

Raspunderea in fata legii e ceva diferit. Legea te poate obliga sa ai grija in privinta unor lucruri pentru care nu esti cu adevarat responsabil. Legea te poate forta sa iti extinzi “sentimentul datoriei” si asupra unor fapte care nu pot fi niciodata privite drept actiunile tale.

Seful de santier e responsabil pentru greselile angajatilor, chiar daca nu le-a putut preveni.

Esti responsabil pentru ca nu ai actionat intr-un anumit fel. Daca ai fi actionat, chiar daca lantul cauzal care ducea la prevenirea efectelor era intrerupt, nu erai responsabil.

Pe de alta parte, sigur ca poti fi cauza anumitor fenomene pentru care nu esti responsabil.

Langa mine vorbesc niste oameni. Nu sunt intruzivi, dar ma impiedica sa ma concentrez. Sunt responsabili pentru faptul ca eu nu reusesc sa ma concentrez?

Daca nu-si dau seama?

Si daca ar trebui sa-si dea seama?

Par sa vorbeasca, totusi, cu constiinta faptului ca ii aude cineva, desi eu nu sunt atent la ei. Oamenii sunt ciudati.

*

Sa zicem: Lumea oamenilor e compusa din persoane si actiunile acestora.
Nu poti fi o persoana daca nu-ti poti asuma responsabilitatea pentru actiunile tale.
A fi raspunzator cauzal pentru producerea unui anumit eveniment nu inseamna a fi responsabil pentru o actiune.

De pilda, pot fi responsabil pentru actiunile unui copil pe care aveam obligatia sa-l educ, dar nu l-am educat cum se cuvine.
Sau: In timp ce ma apar de o agresiune sunt raspunzator cauzal pentru distrugerea unor bunuri publice. Nu sunt, totusi, vinovat.

Asumarea raspunderii pentru actiunile mele trecute e o conditie necesara, dar nu si suficienta, pentru identitatea mea personala.
S-ar putea spune: “Persoana este agentul care actioneaza si isi asuma raspunderea pentru actiunile sale.”

“Si totusi, luam in considerare tot timpul relatiile cauzale atunci cand deliberam in vederea actiunii.”

De ce nu am spune ca luam in considerare raspunderea care decurge din actiunile noastre?

“Dar asta nu inseamna ca acel concept de raspundere are si o componenta cauzala?”

Lucrurile ar putea sta si invers. Poate ca fara a folosi acest concept de raspundere inclusiv in descrierea lumii fizice nu am fi putut vorbi despre relatii cauzale fara schimb material la distanta. (Si apoi, vezi critica ideii de cauzalitate la Hume.)

“Si nu tot succesiunile regulate de evenimente ne permit sa atribuim responsabilitate unor agenti pentru anumite actiuni?”

Seful de santier poate fi raspunzator pentru greseala unui muncitor in ciuda faptului ca nu avea cum sa previna acea greseala.

“Sigur?”

A fi raspunzator – a merita sa fii invinuit, laudat, criticat, corectat, respectat (pentru ce ai facut) s.a.m.d. A fi in postura care face posibile (nu neaparat si justificate) toate aceste acte de vorbire.

“Si atunci, daca folosesti ideea de responsabilitate pentru a intelege mai bine ce e o actiune iar pentru a intelege ce este responsabilitatea faci apel la anumite acte de vorbire, care sunt un tip de actiuni verbale, nu te invarti in cerc?”

Poate vocabularul prin care descriem lumea oamenilor nu poate fi redus la vocabularul prin care descriem “lumea fizica”. Poate ca doar asta putem face, si anume sa vedem mai limpede reteaua de relatii dintre aceste concepte.

Nu pot adresa cu adevarat directive decat persoanelor (celor care sunt agenti). Nu pot formula nici un comisiv daca nu sunt o persoana (un agent). Nu pot adresa rugaminti unui robot, iar acesta nu poate face promisiuni. Prin contrast, suntem mai usor dispusi sa le acordam mecanismelor dreptul de a formula asertive. “Termometrul imi spune cat e temperatura”, “Alarma ma avertizeaza ca a izbucnit un incendiu in casa” etc.

*

Retrageri:

– nu pot afirma opusul a ceea ce am afirmat fara sa imi retrag afirmatia (daca era publica);

– nu pot retrage condoleantele; poate nici felicitarile (in genere, e greu de vazut cum pot fi retrase actele de vorbire expresive);

– nu pot retrage ordine sau rugaminti decat inainte sa fie indeplinite;

– caz special: retragerea a ceea ce am implicat conversational;

– exista penalizari in cazul anumitor retrageri? – retragerea promisiunilor, de pilda, pare sa duca la o scadere a increderii;

– “va declar casatoriti” – pot retrage asta?

– totusi retragerea, unei actiuni se realizeaza altfel decat retragerea unui act de vorbire; nu exista corespondentul lui “retrag …”, cu acelasi caracter universal; fiecare actiune e retrasa altfel; sunt retrase actiuni dintr-o serie neincheiata;

*

Diverse:

Fie doua actiuni opuse, A si B. Atunci, pot face A numai daca nu fac B si pot face B numai daca nu fac A. Este existenta actiunilor opuse suficienta pentru existenta actiunilor conditionale? “Actiunea B se opune actiunii A” si “Fac A numai daca nu fac B” par a fi enunturi echivalente. Insa primul dintre ele contine doar ideea de opozitie (nu ca relatie simetrica), iar al doilea contine ideea de conditie necesara.

Sa presupunem acum ca pentru orice actiune, data fiind o serie de actiuni oarecare din care aceasta face parte, exista o actiune opusa. In acest sens, intentia de a realiza o anumita actiune poate fi exprimata intotdeauna intr-o forma conditionala, drept intentia de a realiza actiunea respectiva numai daca nu realizezi actiunea opusa. Desigur, asta nu inseamna ca toate actiunile sunt conditionale.

In paranteza fie spus, poate ar trebui distins intre “fac A numai daca fac B” si “fac A numai daca se intampla B” (si de asemenea “fac: A numai daca B”).

*

Este existenta unui rege al Greciei o conditie necesara pentru ca eu sa pot afirma ceva despre regele Greciei? Ca si inainte, nu e suficient ca eu sa cred ca exista regele Greciei? Iar pentru asta sa ma fi asigurat intr-un anumit fel ca exista regele Greciei? Sigur, ma pot asigura gresit, confundand o persoana pe care o vad cu regele Greciei (iar acum Donellan va spune ca folosesc referential descriptia, dar as putea gresi si in alte feluri, citind undeva o stire veche si crezand ca e o stire recenta, de pilda, iar intr-un asemenea caz nu voi folosi descriptia referential). Dar am reusit sa afirm ceva despre regele Greciei? Nu, fiindca Grecia nu mai e monarhie din ’74.

Dar am reusit sa afirm ceva despre cineva? De ce nu? (si cred ca raspunsul poate fi afirmativ si pentru cazurile in care nu folosesc referential descriptia). Poate ar trebui sa spun, de fapt, ca exista destule situatii in care pot reusi sa-i spun unui interlocutor ceva despre omul pe care il iau drept regele Greciei sau despre fostul rege al Greciei (sau despre alte persoane), chiar daca exprimarea mea e defectuoasa.

As spune ca ideea ca presupozitiile unei afirmatii trebuie sa fie adevarate pentru ca eu sa pot face afirmatia respectiva nu exprima, de fapt, o conditie necesara pentru “a afirma”.

Mi-am batut la un moment dat capul cu diferenta dintre relatia de inferenta si relatia de presupozitie, incercand sa vad cum as putea sa o regasesc la nivelul relatiilor dintre actiuni non-lingvistice. S-ar putea, totusi, sa fie vorba de o pista falsa.

*

Exista un sens trivial in care actele de vorbire non-lingvistice intra in relatie cu actele de vorbire. Rostirile prin care descriu actiuni trebuie sa fie adevarate. Invers, actiunile pe care promit sa le fac trebuie sa fie realizate de mine.

Pot spune ca regula prin care e determinata referinta indexicalului “eu” da intelesul literal (sau generic) al cuvantului. In fond, intelegem un silogism de forma “Oamenii sunt mamifere iar eu sunt om. Prin urmare, eu sunt mamifer.” chiar daca nu stim cine il face. Pe de alta parte, daca vad scris pe tabla “Eu nu voi sta azi la seminar” nu inteleg complet propozitia. Daca as afla ca literele au fost formate prin stergerea partiala a tablei, pe care erau deja scrise diferite litere, as spune ca propozitia e lipsita de sens. In felul acesta, as spune ca nu poti face efectiv o afirmatie care contine elemente indexicale de tip “eu” decat in virtutea faptului ca realizezi acea actiune lingvistica (e aici o circularitate care seamana un pic cu cea din “Aceasta e o propozitie a limbii romane.”)

Lucrurile nu stau la fel cu “acum” si “aici”. Pot intelege o propozitie de forma “Acum ploua.” chiar daca stiu ca aceasta a fost produsa prin rularea unui program de calculator care combina in mod aleator cuvinte.

Searle vorbeste despre actele de vorbire declarative, prin care atribuim obiectelor (si chiar persoanelor sau grupurilor de persoane) functii care pot sa nu depinda deloc de structura lor fizica

Totusi, de ce e neaparat nevoie de declarative? Nu poate exista o comunitate care foloseste ghinde pe post de bani, desi limbajul lor nu include declarative? (In paranteza fie spus, poate ar trebui sa spunem despre ghindele folosite intr-un trib ca moneda de schimb ca sunt artefacte; prin contrast, Hilpinen vorbeste despre ‘naturfacts’, dar in cazul acestora functia atribuita obiectului depinde cauzal de proprietati fizice ale acestuia).

Imi inchipui, de pilda, ca membrii comunitatii respective incep sa foloseasca ghindele in schimburile dintre ei. Unii nu inteleg ce se intampla, iar ceilalti isi descriu actiunile – “iti ofer ghinde in schimbul pestelui etc.”. Pe scurt, nu ar putea fi suficiente actiunile non-lingvistice in care consta functionarea unei anumite structuri sociale si descrierile acestora? Casatoriile ar fi incheiate prin realizarea ritualului, fara rostirea declarativului “Va declar casatoriti!”, dar daca ar intreba cineva ce se intampla, i s-ar spune ca are loc o casatorie. Iar la actiunile in care consta ritualul casatoriei s-ar adauga, desigur, si actiunile pe care le fac sotii, descrise ca actiuni ale sotilor.

*

Semantica vs. pragmatica:

prima ar privi intelesul (literal al) cuvintelor si propozitiilor, a doua ar avea legatura cu ceea ce fac efectiv vorbitorii -> “Imi cer scuze.” are un inteles literal, dar din acesta nu face parte faptul ca vorbitorii folosesc efectiv aceasta propozitie pentru a-si cere scuze si nu pentru a enunta, pur si simplu, ceva (dupa Austin, via Bach).

Cuvintele ca unelte vs. unelte obisnuite. Pot face un semn pe stalp, atunci cand masor inaltimea unui copil. Aici semnul de pe stalp e un instrument de care ma folosesc pentru a vedea cat a mai crescut copilul. E o reprezentare a unui fapt -> acela ca copilul respectiv are cutare inaltime. Propozitia “X are y cm” e utilizata cam la fel. Sigur, se poate spune ca propozitia e utilizata astfel in virtutea faptului ca e alcatuita din cuvinte care au anumite intelesuri (cuvintele sunt niste unelte anume, nu orice unelte, pe care le pot utiliza oricum; nu conteaza daca intelesul lor a fost ‘forjat’ prin utilizare sau altfel, acesta e un detaliu istoric). Dar si despre semnul de pe stalp s-ar putea spune acelasi lucru – acesta masoara inaltimea in virtutea faptului ca are acest rol. Exista detalii fizice nesemnificative (semnul e facut cu un cutitas, nu cu un creion) si detalii fizice semnificative (semnul nu e facut pe un stalp dintr-un material care se dilata si se contracta zilnic). Exista detalii morfologice cruciale – daca desenam un cerc in loc de o linie nu era clar cum am masurat. Daca nu-l vad ca semn facut in cadrul unei masuratori, semnul nu indica nimic. Dar tot practica cu care il asociez pare sa fie importanta.

Nu inteleg, de fapt, de ce se agata oamenii atat de tare de distinctia dintre pragmatica si semantica. Mie mi se pare ca ‘intelesul literal’ e o idealizare. Poate uneori e o idealizare utila, dar in realitate avem practici, activitati, actiuni, unelte, utilizari s.a.m.d. ‘Marcaj (intr-o masuratoare)’ este, la fel ca si ‘termen pentru o unitate de masura’, o categorie ‘semantica’. Dar intelesul unui cuvant sau componenta conceptuala a unei unelte se epuizeaza prin indicarea acestor categorii. Iar aceste categorii au in spate patternurile actiunilor noastre verbale si non-verbale. Nu pot vedea intelesul separat de utilizare.

*

v. la Bach analogia dintre seriile de actiuni non-verbale – apas pe buton, sun la sonerie, imi anunt sotia ca sunt la usa etc. – si seriile de actiuni verbale – ilocutionar, locutionar, perlocutionar. Hmmmm,…

*

Bach: “Just as in shaking hands we can, depending on the circumstances, do any one of several different things (introduce ourselves, greet each other, seal a deal, congratulate, or bid farewell), so we can use a sentence with a given locutionary content in a variety of ways.”

Pot bate si un cui in perete pentru a da o gaura sau pentru a atarna un tablou sau pentru a-i stresa pe vecini s.a.m.d. Ce inseamna ‘in functie de circumstante’? Eu aici vad ca trebuie sa ma uit la sirul de actiuni din care face parte actiunea in cauza. Altminteri daca as include simple evenimente naturale printre circumstante, as pierde caracterul conceptual al actiunilor mele. Acestea sunt anumite actiuni printre alte anumite actiuni, nu printre alte evenimente naturale.

*

Bach: “along with linguistic information, the speaker’s semantic (disambiguating and referential) intentions are often needed to determine what is said”.

De ce nu totdeauna? Sigur, nu e ca si cand toate cuvintele pe care le folosim sunt indexicali. In cazul indexicalilor, folosirea curenta e importanta. In cazul altor cuvinte, folosirea trecuta, nu doar a unei persoane, ci a unei intregi comunitati lingvistice, e cea importanta.

‘Dar referinta indexicalilor nu e data datorita unor circumstante care nu au nici o legatura cu actiunile omenesti? Daca spun ‘aici’ ceea ce conteaza e locul in care ma aflu, nu ce am facut inainte sa spun asta si ce fac dupa aceea.’

Sa luam alt exemplu. Sa presupunem ca sunt mai multi oameni de fata si ii aduc unuia dintre ei o ceasca de ceai. Intreb ‘Do you want sugar?’. Chiar daca nu e clar cui ii vorbesc, stim cui ii adresez intrebarea, fiindca stim cui i-am adresat actiunea anterioara.

Revenind la ‘aici’, cred ca are importanta ce faceam. Daca sapam o groapa mare, ‘aici’ ar putea insemna ‘in groapa’. Daca am intrat intr-o incapere si ii spun cuiva sa ‘vina aici’, inseamna ca il chem in incaperea in care am intrat. Daca jucam un joc pe calculator vorbesc despre un anumit loc din joc (cel in care se afla personajul pe care-l controlez eu). S-ar putea spune, vorbind generic, ca ‘aici’ isi capata referinta pornind de la spatiul in care sunt activ cauzal atunci cand vorbesc (sau inainte, sau unde imi propun sa actionez). Dar nu e vorba despre simple relatii cauzale, ci despre actiuni.

*

Desigur, inferentialismul mi se pare mai plauzibil decat reprezentationalismul. Mi se pare, totusi, ca si inferentialistii privilegiaza asertarea (v. Harman, care incearca sa traduca alte tipuri de acte de vorbire in constatative si Brandom, care spune explicit asta).

Iar acest lucru se datoreaza faptului ca mult timp nu ne-a fost clar cum am putea vorbi despre inferente in cazul altor tipuri de acte de vorbire. Searle si Vanderveken vorbesc despre asta si de aceea mi se pare important ce spun ei.

Poate ar trebui sa distingem, totusi, intre “actul mental de a infera un gand din alt gand” si inferentele logice, concepute mai degraba in maniera formala, sintactica.

Exemple:
(1) Iti ordon sa parasesti camera.
Deci: (2) Iti permit sa parasesti camera.

(2) Poate fi inferat din (1)

O problema importanta:

Actele de vorbire conditionale, la Searle si Vanderken, nu pot fi folosite in cadrul unor inferente de tip modus ponens. De ce? Fiindca nu e vorba despre acte de vorbire cu continut locutionar conditional (Iti promit ca daca e vreme frumoasa maine, iesim in parc.) ci despre acte de forma “Daca am intarziat, atunci imi cer scuze.”. In acest caz, eu realizez actul de vorbire de a-mi cere scuze sub conditia de a fi intarziat, dar aceasta conditie nu e exprimata printr-un act de vorbire.

Nu pot spune, de pilda: “Daca asertez ca am intarziat, atunci imi cer scuze ca am intarziat.”. Sau daca spun asta, atunci spun altceva, si anume ca mi se pare ca daca afirm ca am intarziat, atunci trebuie sa imi si cer scuze ca am intarziat (o regula de politete). Dar in aceasta formulare, atat in antecedentul cat si in consecventul implicatiei descriu si nu realizez acte de vorbire (sau, in fine, realizez un constatativ cu continut locutionar conditional).

Ce am spune, atunci, despre:
“Te rog sa imi imprumuti banii numai daca iti promit sa ti-i returnez.”

Probabil am spune ca in antecedentul conditionalului (partea de dupa “numai daca”) nu se realizeaza actul de vorbire de a promite, ci e exprimata conditia sub care e realizat actul “te rog sa etc.” – aceea ca interlocutorul sa-mi accepte promisiunea de a returna banii.

“Dar nu trebuie sa fi si promis pentru ca interlocutorul sa-mi accepte promisiunea?”
Ba da, dar eu nu am realizat actul de vorbire al promisiunii, ci doar am dat de inteles ca il realizez (v. Grice …)

*

Intelegerea in context. Vezi si analiza fortei ilocutionare indirecte la Searle. Dar daca vorbesc despre context in termenii fenomenelor care se petrec atunci cand e realizat un act de vorbire, e greu sa recuperez intelegerea. Ar fi mai bine sa vorbesc despre context in termenii seriilor de actiuni in care sunt incluse actele de vorbire.

De pilda, daca te intreb daca mi-ai vazut cumva cheile in timp ce ma imbrac sa plec de acasa, poate vreau sa iti dau de inteles ca te rog sa ma ajuti sa le gasesc. Sigur, s-ar putea sa gresesc crezand ca in felul asta iti pot da de inteles asa ceva (cazul asta nu e acoperit de analiza lui Searle), dar cel putin cred ca e posibil. N-as crede acest lucru daca ar fi sa iti pun aceeasi intrebare in timp ce tu faci altceva iar eu imi caut cheile (sau cel putin nu ma pregatesc sa plec sau sa incui usa s.a.m.d.). De asemenea, n-as crede ca pot sa iti dau de inteles ca te rog sa ma ajuti sa-mi gasesc cheile daca as crede ca tu nu vezi ceea ce se intampla (ma incalt, imi pun caciula si haina) drept o secventa de actiuni care are ca scop plecarea mea de acasa (daca as crede, de pilda, ca tie ti se pare ca eu doar probez ghetele, caciula si haina). La fel, daca as crede ca tu nu vezi in ceea ce fac eu actiuni, ci doar “fenomene” – modificari ale mediului tau inconjurator.

*

Legat de Grice:

1) Scot tigara din pachet cu intentia ca tu sa-mi oferi un foc. Nu imi pasa daca tu recunosti sau nu aceasta intentie a mea, ci ma bazez pe o obisnuinta pe care stiu ca o ai. Daca nu imi oferi un foc nu iti voi reprosa ca mi-ai ignorat “mesajul” ci doar ma voi mira, cel mult, ca nu iti respecti obisnuinta.

2) Scot tigara din pachet cu intentia ca tu sa-mi oferi un foc. [totusi, pot avea intentia ca tu sa faci ceva? poate fi o actiune a ta obiectul intentiei mele? nu cumva nu pot avea intentii decat cu privire la ceea ce pot face eu?] Sper ca vei observa ca astept sa-mi aprinzi tigara. Totusi, nu ma astept sa-mi oferi un foc, fiindca stiu ca nu esti atenta la mine. Nu iti voi reprosa ca nu imi oferi un foc, ci ca nu ai observat ca astept sa-mi oferi un foc. Nu vreau neaparat sa-mi oferi un foc, ci doar sa acorzi atentie asteptarii mele ca tu sa-mi oferi un foc.

3) Daca vad ca ai observat ce astept si te-ai facut ca ploua ti-as reprosa ca nu te-ai purtat politicos. Politicos ar fi putut fi si sa te scuzi ca nu ai nimic de aprins sau ca tocmai faci altceva, ca ai mainile ocupate sau ceva de felul asta. Sa tratezi gestul meu ca pe o rugaminte (chiar si ca pe o rugaminte pe care o refuzi) si nu sa te faci ca il ignori.

Si daca tu ignori asteptarea mea fatisa si-mi oferi un foc din obisnuinta? As putea avea o mica frustrare datorata faptului ca eu am incercat sa iti arat ceva iar tu nu ai vazut ce-ti aratam eu. Este aceasta frustrare expresia unei incercari nereusite de a comunica?

4) Te intreb daca ai cumva un foc cu intentia ca tu sa-mi oferi un foc (stiu ca fumezi, ai o tigara aprinsa in mana etc.). Ma astept ca tu sa-mi oferi un foc ca urmare a faptului ca vezi ce anume astept de la tine.

Totusi, eu doar ti-am pus o intrebare, nu te-am rugat sa-mi oferi un foc. (Poate iti arat tigara pe care o tin in mana.)

*

Reguli ale comunicarii:

– Fiecare mutare (in comunicare) realizata de o persoana care mi se adreseaza trebuie sa primeasca un raspuns din partea mea. Daca persoana exprima o opinie, de pilda, nu trebuie neaparat sa anunt ca sunt de acord sau nu, dar trebuie, cel putin, sa arat ca am inteles care e opinia pe care o exprima.
– Rugamintile (sau alte directive, inclusiv intrebarile) trebuie sa fie acceptate (in comunicare) sau refuzate. Uneori pot sa cred ca executarea rugamintii (formularea unui raspuns la intrebare, de pilda sau oferirea unui foc) exprima faptul ca eu am acceptat rugamintea, dar daca nu cred asta trebuie sa spun daca am acceptat rugamintea sau nu.
– “Un refuz trebuie sa fie insotit de o justificare” – este aceasta o regula a comunicarii sau o regula de politete?
– Promisiunile (sau alte comisive) trebuie sa fie acceptate sau respinse.
– Participarea la ceremonia in cadrul careia e rostit un declarativ reprezinta o acceptare a situatiei instituite prin rostirea declarativului (este adevarat? daca nu boicotez fatis ceremonia, cred ca da) – de ce ar fi aceasta o “regula a comunicarii”?
– Exprimarea dezacordului fata de o opinie trebuie sa fie insotita de argumente – este aceasta o regula a comunicarii sau “o regula a ratiunii”?.
– Comunicarea trebuie sa fie incheiata in mod explicit – nu este si aceasta o regula de politete? si de ce nu e necesar ca o comunicare sa fie initiata in mod explicit? Au formulele de salut si functia de a initia comunicarea? Nu, fiindca nu ne anuntam ca am incheiat comunicarea dupa ce ne salutam.
– Prezentarile trebuie sa fie reciproce – aici e limpede vorba de politete si nu de reguli ale comunicarii.
– Schimb de informatii, atunci cand e evident ca subiectul ii intereseaza pe toti cei care comunica. – aceasta pare mai degraba o regula morala
– Schimbarea subiectului trebuie sa fie anuntata – politete?
– Principiile cooperarii ale lui Grice (truthfulness, relevanta, expedienta s.a.m.d. – sunt diferite de regulile care ma intereseaza pe mine; acestea din urma nu au rolul de a optimiza comunicarea, ci de a o face posibila. Incalcarea lor nu “rupe comunicarea”. Regulile pe care le am eu in vedere, desi inca nu reusesc sa le identific cum trebuie si sa le disting prea bine de alte reguli, fac posibila comunicarea.

De pilda, o comunicare neincheiata explicit este o comunicare intrerupta. Seamana cu o actiune intrerupta. In astfel de cazuri senzatia este ca nu mai functioneaza ceva. La fel atunci cand celalalt nu are nici o reactie la ceea ce spun.

Diferente subiective: unii oameni se asteapta sa repeti numerele, atunci cand iti dicteaza la telefon un numar de telefon; altii se asteapta sa spui doar ceva de felul “am notat”. Poate ca prima reactie e mai buna (elimina mai multe erori), dar daca nu o ai nu rupi comunicarea.

E interesant ca o comunicare nu se rupe daca o persoana se exprima ambiguu. La limita, se poate exprima atat de ambiguu incat sa am indoieli ca imi mai spune ceva relevant, dat fiind ceea ce am spus eu. Dar pot cere lamuriri. Daca nu primesc, atunci trebuie sa primesc macar un refuz explicit de a oferi lamuriri. Daca acest refuz nu e insotit de justificari, pot sa inchei comunicarea (considerand, poate, ca interlocutorul e nepoliticos sau nerezonabil), dar pana in punctul in care comunicarea se incheie ea nu s-a rupt.

Acum totul e mai limpede. Caut reguli a caror incalcare duce la ruperea comunicarii.

Nu ar putea fi rezumate aceste reguli printr-o singura formulare? De pilda: “Nu ignora asteptarile celuilalt in comunicare.”. Dar daca o persoana imi pune o intrebare cu o presupozitie pe care nu o accept? Daca ma intreaba, de pilda, daca se tine cursul care e programat in orar? Ignorand intrebarea (fara sa spun, macar, ca refuz sa raspund la ea) rup comunicarea. As putea fi indreptatit moral, ca sa zic asa, sa rup comunicarea, dar asta nu schimba faptul ca nu am respectat regulile comunicarii.

E interesanta aceasta asimetrie in privinta asteptarilor: promisiunile, invitatiile, rugamintile trebuie sa fie acceptate sau refuzate; opiniile exprimate, pe de alta parte, pot fi primite sub forma “inteleg ce crezi” sau “nu inteleg” – nu e nevoie sa le accept sau sa le resping.

Dar este cu adevarat o asimetrie? Daca spun ca nu inteleg ce crezi nu e ca si cum as refuza sa inteleg?

Pot refuza felicitari, multumiri? Dar jigniri sau injuraturi?

Sa zicem ca ne batem pentru ca vrem amandoi sa detinem rolul de conducator al unui grup. E posibil ca tu sa ma invingi fizic dar eu sa nu accept infrangerea, nu? Sau asta inseamna, de fapt, ca accept infrangerea, dar nu te recunosc drept conducator al grupului? Par sa fie doua lucruri diferite, totusi. (uneori am senzatia ca vad mai multe distinctii / nuante / diferente decat ar trebui).

*

In ce sens mi se adreseaza expresivele?

Atunci cand cineva “isi exprima o opinie”, dupa Searle, scopul actului ilocutionar pe care il realizeaza nu este, pur si simplu, sa exprime ceva (ca atunci cand exprima tristete, de pilda), ci sa isi arate adeziunea fata de acea opinie (o forma de angajament, desi exprimarea unei opinii nu e, tot dupa Searle, o promisiune).

(cineva ma dezaproba vs. cineva exprima o opinie contrara opiniei sustinute de mine; ignorand aceasta diferenta pot accepta ca exprimarea de catre cineva a unei opinii mi se poate adresa; poate ca spunand “inteleg ce crezi” eu accept, de fapt, angajamentul respectiv; si as putea sa-l si resping)

(“Opinez ca… – suna si ca un directiv – institui starea de lucruri in care eu ader la opinia ca p. Se poate raspunde ca eu doar descriu starea de lucruri, nu o institui – daca aveam opinia si inainte s.a.m.d. In plus, s-ar putea adauga ca adeziunea mea la o opinie nu e un soi de “institutie sociala” pe care sa o creez printr-un directiv. Si de ce nu?)

*

Asumarea raspunderii (prin comisive sau chiar exprimand opinii), acceptarea sau neacceptarea asumarii de catre cineva a unei raspunderi (imi asum raspunderea de a te considera raspunzator), ridicarea raspunderii cuiva (prin iertare, de pilda) – toate acestea par esentiale pentru interactiunile dintre oameni.

Pot comunica o informatie fara sa-mi asum nici o raspundere (ca atunci cand sunt prezentator TV sau traduc ceea ce spune altcineva s.a.m.d.; in plus, delegam specialistilor raspunderea pentru multe dintre cunostintele noastre.

Atunci cand iti comunic o informatie pe care nu o stiai (sau corectez o informatie gresita pe care o aveai) nu imi asum raspunderea asa cum o fac atunci cand iti comunic o opinie a mea.

*

Tura-vura vs. Nazi, Schmazi

“Tura” poate fi folosit si separat, dar inseamna, in mare, “acea piesa din jocul de sah care poate fi mutata oricate casute pe verticala sau orizontala”.
“Nazi” poate fi folosit si separat, inseamna acelasi lucru.

“Vura” nu inseamna nimic in afara expresiei “tura-vura” (la fel si “tura”).
“Schmazi” nu inseamna nimic in afara expresiei “Nazi, Schmazi”.

Expresia “tura-vura” nu poate fi folosita ca propozitie (desi e utilizata, de obicei, intr-o singura propozitie – “Ce mai tura-vura?”, insemnand “Nu are rost sa ne exprimam pe ocolite”.)
Expresia “Nazi, Schmazi” poate fi folosita ca propozitie, insemnand, in mare: “N-are rost sa folosim calificarea ‘nazist’ in acest context.” (in utilizarea initiala, la Tom Lehrer, sugestia este ca de fapt are rost; totusi, expresia e folosita si fara aceasta sugestie – vezi, de pilda, asta).

*

E interesant de observat cum anume procedez atunci cand incerc sa-mi fac un suport pentru tableta. Nu am o teorie. Nu rostesc in minte diferite propozitii. Se poate spune, desigur, ca actiunile mele au continut conceptual, pentru ca doar asa le-as putea descrie – am testat unghiul in care se pot pune cartonasele, felul in care depinde inclinatia tabletei de adancimea taieturii in cartonase, am suprapus cartonasele atunci cand am facut taieturi fiindca asa puteam sa obtin taieturi similare, iar daca nu as fi obtinut taieturi similare, atunci tableta era inclinata intr-o parte si imi era limpede ca nu e util s.a.m.d.

N-as putea spune nici macar ca mi-am reprezentat la vreun moment tableta inclinata intr-o parte. Cu o zi inainte a stat inclinata un pic, atunci cand experimentam cu alt suport de carton. Dar nu a fost nici macar nevoie sa-mi amintesc acest lucru. (S-ar putea, totusi, ca ieri sa ma fi gandit ca piesele de carton ar trebui sa fie taiate la fel. Dar astazi nu mi-am amintit nici macar asta. Pur si simplu am incercat sa le tai la fel.)

Acum, asta nu inseamna, din punctul meu de vedere, ca ar trebui sa renunt sa descriu ceea ce am facut asa ca mai inainte. Cand ofer descrieri de felul celei anterioare,… de ce vorbesc astfel?

As putea avea diferite motive, bineinteles, dar rostul acelui fel de a vorbi il vad asa: ceea ce ma intereseaza e sa pot spune unde am gresit si ce anume am facut bine.

“Dar iti poti optimiza actiunile si fara sa le dai continut conceptual. Uita-te la animale!” – Da, dar in cazul meu nu e vorba doar despre optimizarea actiunilor, ci si despre asumarea raspunderii pentru ceea ce fac. Numai pentru actiuni, adica numai pentru ceva astfel descris imi pot asuma raspunderea. Nu si pentru modificari ale pozitiei corpului meu, contractii ale muschilor mei si asa mai departe.

Dupa cum spuneam, se poate uneori sa descriem ca actiune ceva care nu este o actiune. Prin aceasta extindem aria raspunderii noastre. Un copil se simte responsabil pentru faptul ca la un joc “a dat un numar mic cu zarul”.

Astfel de lucruri se invata. Exista, de asemenea, cazuri complicate.

Enuntarea unei opinii reprezinta un soi de angajament. Nu pot sa cred ceva fara sa imi asum raspunderea pentru ceea ce cred. Ma gandesc acum la ceea ce spunea Eike von Savigny. Urmarim sa avem opinii adevarate pentru ca e mai usor sa ne asumam raspunderea fata de acestea. Cred adevarurile aritmeticii. Aici sunt pe un teren destul de sigur. Nu mi se poate arata ca gresesc. Asta nu inseamna ca eu sunt eliberat de raspunderea pentru ceea ce cred, ci doar ca e safe sa-mi asum raspunderea pentru acele adevaruri.

Am crezut ca A. G. mi-ar putea reprezenta interesele in parlament. Am si votat-o, fiindca credeam acest lucru. S-a dovedit ca m-am inselat. Mi-am schimbat opinia, dar am recunoscut ca a fost o greseala sa am acea opinie. Iar greseala este a mea.

Am cumparat o tastatura wireless pentru tableta pentru ca credeam ca tastatura o sa functioneze cu tableta mea. Daca nu ar fi functionat, ce puteam spune? Puteam spune: “Am crezut ca este destul de probabil sa cumpar o tastatura buna. S-ar putea dovedi ca era destul de probabil sa cumpar o tastatura buna, dar cea pe care am cumparat-o nu a fost buna. Nu am crezut despre acea tastatura pe care am cumparat-o ca este buna si nici macar ca este probabil ca acea tastatura sa fie buna, ci doar ca e probabil sa cumpar una buna. Opinia mea nu era gresita.” Dar atunci greseala a constat in aceea ca am actionat asa cum am facut-o pe seama acelei opinii. Nu ar fi trebuit, poate, sa cumpar o tastatura decat daca credeam ca este buna (sau cel putin ca e foarte probabil sa fie buna). Sau poate doar daca stiam ca este buna.

Ultima idee nu pare totusi corecta. Daca ar fi, atunci toate actiunile in cadrul carora sunt asumate anumite riscuri ar fi gresite. Lasand la o parte scepticismul epistemologic, multe actiuni presupun riscuri. Ar fi ciudat sa spunem ca nu ar trebui sa le facem.

Si atunci? De ce mi se pare atat de important faptul ca suntem capabili sa ne asumam raspunderea pentru ceea ce facem? S-ar putea ca acest lucru nici macar sa nu ne fie specific. Poate unele primate pot sa isi asume raspunderea pentru ce fac. Si apoi, este asumarea raspunderii un anumit act? E o actiune?

Raspunsul la prima intrebare e ca nu conteaza daca si alte fiinte pot sa isi asume raspunderea pentru ceea ce fac. Nu e nevoie ca un lucru sa ne fie specific ca sa ne intereseze. Ceea ce e interesant este ca asumarea raspunderii pentru actiunile noastre nu se potriveste prea bine cu o imagine stiintifica asupra lumii. E greu sa naturalizezi asumarea raspunderii. Mai mult, fie ca lasi loc pentru fenomene naturale intrinsec haotice, fie ca nu (altfel spus, chiar daca ti se pare ca Dumnezeu da cu zarurile), asumarea raspunderii pentru actiuni nu pare nici macar posibila.

Ceea ce pare sa o excluda nu este existenta legilor naturii, determinismul, ci un anumit fel de a privi lumea – cel care ne-o infatiseaza drept o colectie de fenomene. Fenomenele nu sunt actiuni. Nu iti poti asuma raspunderea pentru nici un fenomen. Noi, insa, ne socotim raspunzatori pentru ceea ce facem, de unde reiese ca nu vedem lumea doar ca pe o colectie de obiecte, proprietati, fenomene, evenimente. O vedem si altfel. Nu cred ca putem nega acest lucru.

La a doua intrebare raspunsul este ca ar fi ciudat ca asumarea raspunderii sa fie, la randul ei, o anumita actiune. Asa ceva ar implica un regres la infinit (ar trebui sa ne asumam raspunderea si pentru actele prin care ne asumam raspunderea si asa mai departe).

Ce inseamna, atunci, sa iti asumi raspunderea pentru o actiune? Raspunsul trebuie sa fie simplu. Ca si in cazul intentiilor, nu poate fi vorba despre acte mentale. Nu exista actul mental al asumarii raspunderii. Tot ceea ce ar putea trece drept un astel de act e accidental. Senzatia de a fi raspunzator pentru ceva, de pilda. Nu in a avea astfel de senzatii consta asumarea raspunderii.

“Dar cum stim ca ne-am asumat raspunderea? Nu prin introspectie?” – Cum stim ca nu ne-am asumat-o? Un om se izbeste de altul. Cel izbit ii reproseaza ca nu se uita pe unde merge. Primul raspunde ca s-a uitat pentru unde merge, dar a fost impins din senin. Al doilea ii spune ca trebuia sa aiba mai multa grija. Primul raspunde ca nu avea cum sa aiba mai multa grija. “Astfel de lucruri se mai intampla,” spune primul om.

Primul om s-ar putea simti, totusi, vinovat. Senzatia de vinovatie nu indica neaparat asumarea raspunderii. Mi s-ar putea raspunde ca daca primul om se simte vinovat, atunci inseamna ca se simte responsabil, intr-un anumit fel, pentru ceea ce s-a intamplat. Inseamna ca in sinea lui nu e convins, totusi, ca nu ar fi putut evita cumva sa se izbeasca de celalalt.

Dar pot avea o “senzatie de vinovatie” si daca sunt convins ca nu aveam ce face. Vad ceea ce s-a petrecut asa ca primul om – “s-a intamplat” (altfel spus, a fost un eveniment, nu o actiune); in plus, nu aveam ce sa fac.

Cineva isi poate asuma raspunderea si pentru faptul ca nu a actionat intr-un anumit fel la un moment dat. Nu numai pentru cazurile in care s-ar fi abtinut sa actioneze. Abtinerea de a actiona este o actiune. Ma gandesc la alte cazuri.

Nu am avut prezenta de spirit sa fac x – ce inseamna ca nu am avut prezenta de spirit? Alteori spunem “nu m-am gandit”. Dar atunci cand “nu am prezenta de spirit” poate fi vorba si despre un caz in care putea face ceva din reflex, fara sa ma gandesc. B vine dupa mine catre lift. Eu intru, dar nu am prezenta de spirit sa tin usa deschisa dupa mine.

Oricum, am ajuns pe un teren alunecos. Din ceea ce spun reiese ca ne putem considera responsabili si pentru anumite fapte.

In mod indirect, totusi. Asa cum ne consideram responsabili pentru efectele actiunilor noastre (mai ales ca descriem actiunile noastre adesea in termenii efectelor lor; sau poate asa am inceput sa vorbim despre relatii cauzale, in fine). Conteaza aici si cunoasterea.

O schema:
Stiam (sau ar fi trebuit sa stiu) ca A are drept efect B.
Am facut A.
———–
Sunt responsabil pentru B.

Aici B poate fi un fapt.

O alta schema:

Stiam (sau ar fi trebuit sa stiu) ca daca nu fac A, atunci se va intampla B.
Nu am facut A (iar aici nu conteaza nici macar daca m-am gandit sa fac A sau nu).
———-
Sunt responsabil pentru B.

Sigur, mai exista si contextul. In al doilea caz e limpede ca se mai presupune ca era de datoria mea sa nu se intample B.

Sau am putea distinge intre o raspundere morala, ca sa spun asa, si o raspundere practica.

Pot fi raspunzator in sens practic pentru ceva fara sa fiu si raspunzator moral? Sa vedem. Stiu sau ar trebui sa stiu ca daca nu intervin intre doi oameni care se cearta in preajma mea, atunci ei vor continua sa se certe (desi as putea interveni fara succes sau s-ar putea certa, oricum, un pic mai tarziu; dar e limpede ca daca nu intervin cearta va continua o vreme). Precizarea ca ar fi vorba despre oameni aflati in preajma mea imi spune ca poate ar mai trebui adaugat ceva la schema 2 – era posibil practic (nu doar logic posibil) sa fac A.

Prin urmare, se poate spune ca sunt responsabil in sens practic pentru faptul ca acei oameni continua sa se certe pentru o vreme. Dar nu am nici o raspundere morala.

Acum, revenind la cazul omului care spune ca nu avea ce sa faca, raspunsul poate fi: “da, nu era posibil practic sa faca vreo actiune prin care sa impiedice producerea acelui efect, dar ar fi putut sa faca anumite lucruri pentru a nu ajunge in acea situatia (situatia in care nu mai poti face nimic) si stia sau trebuia sa stie ce putea sa faca pentru a nu ajunge in acea situatie si era posibil practic sa faca asta si asta pentru a nu ajunge in acea situatie. Iar daca nu era, atunci poate ar fi putut sa previna aceasta din urma situatie s.a.m.d.

Daca ne uitam suficient de departe in spate, atunci vom gasi temeiuri pentru atribuirea responsabilitatii si vom sustine ca sentimentul de vinovatie e esential pentru asumarea responsabilitatii. Si am putea spune si ca o persoana se poate considera responsabila pentru ceva in mod gresit.

Mai am o observatie. “Stia sau trebuia sa stie” e o expresie pentru care ar mai trebui, poate, sa adaugam conditia “si era practic posibil sa stie”. Altminteri ii vom considera responsabili pentru poluare si pe antici (de pilda).

Revin acum la ideea ca asumarea responsabilitatii nu e un act mental si nici macar o stare psihologica. Odata ce am distins intre raspunderea morala si raspunderea practica putem vedea usor ca asumarea raspunderii nu poate consta intr-un “sentiment de vinovatie”. Ne asumam raspunderea si pentru actiunile pentru care nu suntem “raspunzatori moral”. In cazul anumitor actiuni putem aveam mai degraba un sentiment de satisfactie, dar uneori se poate sa nu avem nici un sentiment.

In replica mi s-ar putea vorbi despre un sentiment de responsabilitate (sau de sentimentul de raspundere), un sentiment distinct de cel de vinovatie sau de satisfactie (care ar putea avea o incarcatura morala, dar nu neaparat – pot avea un sentiment de satisfactie atunci cand rezolv o problema de sah).

Si ce este acest sentiment de raspundere?

(de fapt, nu stiu daca mai e nevoie sa continui; Wittgenstein si Anscombe m-au convins ca nu trebuie sa consideram ca a intelege sau a intentiona sunt stari sau chiar acte mentale; argumente similare cu cele date de ei pot fi folosite pentru a sustine ca nu trebuie sa consideram ca asumarea raspunderii e un act sau o stare mentala)

Mai interesanta mi se pare ideea ca atunci cand ne asumam raspunderea pentru ceva nu am avea in vedere posibilitati logice, ci posibilitati practice. Este aceasta idee corecta?

Ma gandeam alta data la cazul parintilor care trebuie sa isi ocroteasca copiii. Pentru acel “trebuie”, credeam eu, e suficienta o posibilitate logica. Obligatiile nu depind de posibilitati practice. Nu ar fi ciudat sa spui ca A nu si-a indeplinit o obligatie dar nu este totusi responsabil pentru faptul ca nu si-a indeplinit acea obligatie?

Totusi, de ce ar trebui ca raspunderea sa mearga in paralel cu obligatiile? Daca gandim obligatiile in termeni extrem de radicali (posibilitate logica s.a.m.d.), asta inseamna ca trebuie sa ne gandim la fel si la raspundere?

Este posibil logic ca un parinte aflat in coma sa isi ocroteasca copiii. Putem spune, daca vrem, ca intr-o lume posibila parintii aflati in coma pot sa le apara copiilor in vis si sa le dea sfaturi s.a.m.d. Suna cam tras de par, dar nu conteaza. Daca s-ar arata ca nu putem descrie astfel de situatii fara sa ne contrazicem (fiindca a fi in coma _inseamna_ a nu mai fi eficient cauzal, de pilda), atunci ar fi altceva. Pentru a nu ne complica, putem lua un caz mai simplu: parintele nu se poate deplasa, o masina se indreapta in viteza catre copil. Intr-o lume posibila un parinte care nu se poate deplasa poate schimba traiectoria masinii cu puterea mintii si gata.

Revenind, putem imagina cazuri in care sa fie posibil logic sa faci A fara sa fie posibil practic sa faci A (pentru cazul posibilitatii practice imaginam “lumi posibile” care sunt conectate cauzal, in privintele cele mai importante, cu lumea noastra – lumi care se desfac din a noastra – sunt multe probleme aici dar nu ma intereseaza asta acum).

In astfel de cazuri am putea spune ca persoana in cauza are obligatia sa faca A, dar nu e raspunzatoare pentru faptul ca nu face A. E vreo problema aici?

Mi s-ar putea replica: “Ok, ai distins intre raspundere practica si raspundere morala vorbind despre cazuri in care poate exista raspundere practica dar nu si raspundere morala. Poate ca lipsa unei raspunderi practice nu implica neaparat si lipsa unei raspunderi morale. Asta este ceea ce sustii acum, de fapt. Sutem raspunzatori moral pentru neindeplinirea obligatiilor noastre. Persoana din schema ta de exemplu nu e raspunzatoare practic pentru ca nu face A, dar e raspunzatoare moral pentru ca nu isi indeplineste obligatia de a face A.”

Credeam, intr-adevar, ca sfera raspunderii practice include sfera raspunderii morale. Replica sugereaza ca aceste doua sfere se intersecteaza fara ca vreuna dintre ele sa o includa pe cealalta.

Nu stiu ce sa spun. Nu cred ca pot sa resping ideea ca suntem raspunzatori moral pentru neindeplinirea obligatiilor noastre. O sa accept deocamdata aceasta replica.

*

Cineva arunca o piatra intr-o fantana si asteapta sa auda un sunet, pentru a-si da seama cat de adanca e fantana; ar putea numara secundele sau s-ar putea uita pe un cronometru, ar putea cantari piatra sau i-ar putea estima greutatea dupa ureche, ar putea face calcule sau nu; un om obisnuit sa faca asta ia o piatra potrivita de jos, o arunca in fantana, aude ca a cazut si spune, pur si simplu, “15 metri”; nu calculeaza nimic.

Un mare numar de actiuni diferite ar putea face parte din familia masuratorilor; cumva, masuratoarea trebuie sa contina inregistrarea a ceea ce e masurat – aceasta se face conventional, e un soi de act de vorbire (cui ii e adresat? oricui e interesat de masuratoare – mie de mai tarziu, cel putin); precizia masuratorii depinde de activitatea care o include (seria de actiuni); croitorul nu masoara in angstromi;

Dar masuratoarea trebuie sa contina si utilizarea unor instrumente de masura (piatra aruncata in fantana este un astfel de instrument de masura, intr-un sens).

Putem masura fara o scala de masura? daca inregistrez cresterea unui copil facand semne pe tocul usii in fiecare luna, dar fara sa produc o cifra (un numar de centimetri, sa zicem), se mai poate spune ca masor ceva?

Dar daca mai fac un copil si compar inaltimea acestuia cu inaltimea pe care o avea primul la aceeasi varsta?

Se pare ca nu. Masuratoarea nu poate fi calitativa, iar comparatia nu e o masuratoare. Chiar daca spun ca al doilea copil la 3 ani e mai scund cu doua degete decat primul, daca eu folosesc degetele doar pentru a le compara inaltimea, chiar daca ar fi in principiu posibil sa exprim inaltimea unui copil in degete, eu inca nu stiu sa masor. Iar daca stiu, ramane valabil ca acum nu am masurat nimic.

Si totusi, nu compar dimensiunea masurata cu dimensiunea standardului de masura? – Ba da, dar e esential sa vreau sa stiu de cate ori se cuprinde standardul de masura in cantitatea masurata.

Poate fi rezultatul unei masuratori un numar irational? Daca masuratoarea mea e indirecta si include calcule, da. Dar daca masuratoarea e directa? Atunci nu. Cum vine asta? Pot masura direct distanta intre doua puncte – rezultatul trebuie sa fie un numar rational; dar daca nu o pot masura direct si o calculez (intre cele doua puncte e un munte, trasez doua linii care pleaca din cele 2 puncte si se intalnesc intr-un unghi drept, le masor si aplic teorema lui Pitagora), as putea obtine un numar irational (pe acesta din urma il pot rotunji; e interesant de vazut in cate feluri poti aproxima ceva – un numar, o functie, o figura geometrica sofisticata s.a).

Si totusi, nu putem distinge intre realizarea masuratorii, inregistrarea rezultatului si comunicarea acestuia? Ba da.

In ce sens masoara termometrul temperatura? Intr-un sens, nu o masoara; doar eu o masor – termometrul e un instrument (ne putem inchipui copii care nu stiu sa citeasca un termometru).

Iar eu trebuie sa am aceste concepte: standard / unitate de masura, cuprindere a standardului / unitatii in cantitatea masurata, instrument de masura, etalon (ideea de etalon o asociez cu instrumentul de masura), aproximare, masurare indirecta (pe baza unei teorii) s.a.m.d. Dar a avea astfel de concepte revine la a stapani anumite practici.

Nu as putea spune ca si ciobanul care foloseste pietricele pentru a tine evidenta oilor masoara o cantitate? Nu, fiindca a masura nu e a numara (desi poate masuratul presupune numaratul). Iar ciobanul nici macar nu numara.

Vorbind in genere, prin masuratori ne formam, intr-un sens, anumite modele ale realitatii; dar masuratorile includ practici lingvistice si non-lingvistice intrepatrunse; acestea fac legatura dintre modelele noastre si realitatea pe care o descriu, nu vreo putere intrinseca de reprezentare pe care ar avea-o aceste modele.

Iar daca intram pe terenul valorilor nimic nu mai e masurabil. Nu putem face nici macar comparatii cantitative – cred ca datoria e mai importanta decat politetea; daca ma intrebi de cate ori e mai importanta, ma blochez; nu pot sa raspund.

Cazul masuratorii e un exemplu pentru activitati care ne duc de la realitate la limbaj; avem directia inversa atunci cand construim ceva dupa un plan; si aici putem gasi o familie intreaga de activitati.

Iar apoi ne putem uita la ceea ce face un carpaci care nici nu masoara si nici nu lucreaza dupa un plan; taie un petec din ochi, incepe sa-l coasa, mai taie din el, mai coase, poate il si descoase dintr-o parte si il potriveste mai bine, innadeste ata si il coase iar si asa mai departe (poate asta da o reprezentare ok asupra felului in care se imbunatateste guvernarea unei societati) – aici e greu sa mai fii sceptic cu privire la relatia dintre om si mediul sau inconjurator; carpaciul poate petici pantalonii; asta e tot; ce sens are indoiala aici?