Spunem uneori ca am iertat un caine care a spart o vaza sau ca o anumita institutie a statului ne-a iertat. Nu vreau sa sustin ca aceste feluri de a vorbi sunt neaparat gresite, dar cazurile care mi se par interesante sunt cele in care o persoana iarta o alta persoana.

Pentru aceste cazuri, s-ar putea pune intrebarea: “Ce anume trebuie sa faca o persoana pentru a ierta o alta persoana?”

Iar aici as dori sa disting intre situatiile in care se poate infera din comportamentul cuiva ca nu ii mai poarta pica altcuiva si cele in care se poate vorbi despre un act propriu-zis al iertarii.

In situatiile de al doilea tip, particularitatea de a fi un act de iertare si nu, de pilda, actul de a scuza pe cineva sau cel de a-i trece cu vederea, dintr-un anumit punct de vedere, o greseala, fara a-l ierta (sau altele asemenea) nu poate fi captata decat intr-un act care are natura conceptuala.

Bineinteles, si actiunile noastre obisnuite au o natura conceptuala, in virtutea careia putem distinge, de pilda, intre a merge si a păşi.

S-ar putea adauga ca actele de iertare presupun comunicarea. Pot impiedica pe cineva sa-mi foloseasca bicicleta, legand-o cu un lant, fara sa fie nevoie sa comunic interdictia de a-mi folosi bicicleta, dar nu-i pot interzice cuiva sa faca un lucru fara sa-i comunic interdictia respectiva.

In mod similar, daca exista o modalitate de face pe cineva “sa se simta iertat” fara a-i comunica “te-am iertat”, atunci cunoasterea conexiunii cauzale dintre comportamentul respectiv si reactia persoanei care se simte iertata ne va permite sa inferam omul care se poarta in acel fel nu-i mai poarta pica celui pe care-l face sa se simta iertat, dar nu si ca l-a iertat. Aceasta ar fi o situatie de primul tip si nu una in care sa putem vorbi despre un act propriu-zis al iertarii.

In fond, pot face pe cineva sa se simta iertat fara sa-l iert. Daca persoana respectiva mi-ar spune mai tarziu ca stie ca am iertat-o, as putea sa o contrazic. Daca m-ar intreba de ce m-am purtat ca si cand as fi iertat-o, as putea raspunde ca nu m-am purtat ca si cand as fi iertat-o ci doar am evitat, de la un punct incolo, sa o tratez altfel decat de obicei.

Un om caruia i-as spune “te-am iertat pentru X” si pe care l-as contrazice apoi, daca ar spune ca stie ca l-am iertat, ar fi indreptatit sa-mi reproseze ca l-am indus in eroare. Dar un om fata de care nu ma port cu pica, sau chiar ma port prieteneste, in virtutea faptului ca eram prieteni de mai demult s.a.m.d. nu ar fi indreptatit sa-mi reproseze ca l-am indus in eroare.

In orice caz, am putea distinge intre intentia de a ierta pe cineva, indiferent cum se simte sau cum se va simti acea persoana si intentia de a face pe cineva sa nu aiba anumite sentimente negative, chiar daca nu l-am iertat.

S-ar putea raspunde ca nu e vorba despre pica, resentimente sau niste sentimente negative nedeterminate, ci despre sentimente de vinovatie si disparitia acestora.

“Nu poti intentiona sa ierti pe cineva, dar in acelasi timp sa nu iti pese daca persoana respectiva continua sa se simta vinovata fata de tine. La fel, daca intentionezi sa faci o persoana sa nu se mai simta vinovata fata de tine si faci ceva pentru asta, asta inseamna ca ai iertat-o.”

De aici ar reiesi nu numai ca nu e necesar sa-i comunic cuiva ceva pentru a-l ierta, ci si ca daca doar spun “te-am iertat”, atunci nu e suficient. Trebuie sa incerc sa il determin pe celalalt sa nu se mai simta vinovat fata de mine.

Sa presupunem ca stiu ca sentimentele de vinovatie pentru anumite actiuni, nu foarte grave, dispar dupa o perioada de timp. Cineva face o asemenea actiune iar eu imi spun: “Il voi ierta in 6 luni.”. Prin asta nu am in vedere ca voi face ceva dupa 6 luni, ci ca ma voi purta ca de obicei, iar sentimentele de vinovatie ale celuilalt vor disparea. E plauzibil ca eu as gandi astfel?

Iau alt caz. Am descoperit un praf care face sa dispara sentimentele de vinovatie. Ma hotarasc sa iert pe cineva, asa ca ii strecor praful in cafea. S-ar putea spune acela a fost un act al iertarii?

Daca s-ar putea spune asa ceva, atunci ar fi in principiu posibil “sa ierti” pe cineva care nu se simte vinovat fata de tine, ci fata de o alta persoana – “Ai gresit fata de tatal tau, care intre timp a murit, dar eu, terapeutul tau, te iert.”

Mi s-ar putea replica: “Dar crestinii nu cred intr-o astfel de iertare? Nu despre asta este vorba atunci cand ai gresit fata de un alt om, dar ti se spune ca Dumnezeu te poate ierta?”.

Nu, bineinteles. Situatia seamana mai degraba cu cea in care ma joc cu un verisor, iar parintii lui m-au rugat sa am grija sa nu-l lovesc la piciorul operat, iar eu il ating din greseala s.a.m.d. Chiar daca verisorul meu mi-ar spune ca nu ma iarta, parintii lui, care au o autoritate morala mai inalta si fata de care ma consider responsabil in primul rand, ma pot ierta.

Sa revenim. Ipoteza mea era ca un act autentic de iertare trebuie sa presupuna comunicarea. Altfel spus, ca nu poti ierta pe cineva fara sa-i comunici ca il ierti. Sigur, cineva poate spune “l-am iertat in sinea mea”, dar eu vorbeam de la bun inceput despre alte cazuri – cele in care o persoana chiar o iarta pe alta. Considerand ca aceste cazuri sunt paradigmatice, despre cel care il iarta pe altul in sinea lui as spune ca simuleaza actul iertarii (asa cum poti simula o mutare la un joc de sah).

Replica era ca ar putea fi suficient, pentru iertare, sa faci o persoana sa nu se mai simta vinovata fata de tine, fara sa-i comunici ceva.

La aceasta as raspunde, in ultima instanta, ca daca a ierta s-ar reduce la producerea acelui efect (dizolvarea anumitor sentimente de vinovatie), atunci iertarea nu ar mai avea nici un caracter personal. Nu ar mai fi neaparat ceva facut de o persoana si adresat unei alte persoane. Vorbind astfel am putea spune, de pilda, ca natura ne iarta de toate relele atunci cand murim, fiindca toate sentimentele noastre de vinovatie dispar odata cu disparitia noastra.

“Si ce e rau in asta? De ce vrei ca iertarea sa aiba neaparat un caracter personal?”

Fiindca “iertare” e un concept prins intr-o intreaga tesatura conceptuala. Nu pot ierta pe cineva pentru o fapta daca acea persoana nu se considera responsabila pentru acea fapta. Exista o legatura stransa intre iertare si atribuirea / asumarea responsabilitatii si la fel intre conceptul de iertare si cel de actiune si intre acestea din urma si conceptul de persoana.

“Dar intreaga tesatura ar putea fi naturalizata.”

Sigur, dar chiar daca s-ar intampla asta, discursul naturalist, in care “persoana”, “actiune”, “responsabilitate”, “iertare” s.a.m.d. au fost inlocuite de descrieri ale unor fenomene naturale, nu m-ar ajuta sa imi inteleg viata.

“Si de ce crezi asta?”

Nu o sa raspund la aceasta intrebare acum. Ne-am indepartat prea mult. Cu titlu provizoriu, voi spune ca nu o sa ma supar daca o sa mi se spuna ca aceasta credinta – credinta ca tesatura conceptuala despre care vorbeam imi e indispensabila pentru intelegerea vietii mele (si a vietilor altor oameni) – e un fel de credinta religioasa.

“Bine, dar nu am putea spune, atunci, ca un act este iertare doar daca disparitia sentimentelor de vinovatie fata de cineva e produsa de o persoana, si anume de persoana vizata in acele sentimente de vinovatie?”

Sa presupunem ca o persoana se simte vinovata fata de mine pentru un anumit lucru, iar eu o fac intr-un anumit fel sa nu se mai simta vinovata, fara sa-i spun ca am iertat-o si fara sa-i dau de inteles acest lucru. Pentru asta ar fi suficient, in multe cazuri, sa fac in asa fel incat persoana respectiva sa nu ma mai vada pentru o perioada de timp. In acest fel, sentimentele ei de vinovatie vor disparea. Potrivit definitiei de mai inainte toate actiunile prin care eu evit sa ma intalnesc cu acea persoana, cu intentia ca ea sa nu se mai simta vinovata, constituie un soi de act al iertarii. Iar acum sa ne gandim daca persoana respectiva, chiar ajungand sa nu se mai simta vinovata, n-ar putea sa se intrebe, totusi, daca am iertat-o sau nu. Mie mi se pare ca ar putea.

Ce sens ar avea intrebarea respectiva? Ar putea insemna “Eu nu ma mai simt vinovata fata de el, dar el mai simte oare ceva negativ la adresa mea?”.

Un caz mai bun ar fi cel in care persoana care nu mai are sentimente de vinovatie nu s-ar intreba daca am iertat-o sau nu, ci ar fi sigura ca nu am iertat-o, fiindca nu i-am spus si nici nu i-am dat de inteles ca am iertat-o.

“Si cum poti sa nu mai ai sentimente de vinovatie fata de cineva, desi stii ca nu te-a iertat?”.

Nu stiu cum e posibil. Poate exista o explicatie psihologica pentru asta. Important mi se pare faptul ca nu am spune despre persoana din ultimul caz ca se contrazice.

Cineva poate sa ma lase sa nu ma mai simt vinovat, fara sa ma ierte, asa cum altcineva poate sa ma incurajeze sa fac un anumit sport fara sa ma laude vreodata pentru ceea ce fac.

Dar daca mai exista dubii, as putea spune ca vorbesc despre iertare doar in acest sens, in care e imposibil sa ierti pe cineva fara sa-i comunici acest lucru.

Iar acum ne putem intreba daca exista un act de vorbire specific iertarii.

“Si de ce n-ar exista? De vreme ce vorbesti doar in acest sens, specificitatea acestui fel de iertare trebuie sa fie redata de specificitatea actului de vorbire prin care iertam. Nu la fel stau lucrurile si in cazul unei promisiuni, de pilda?”

Nu stiu ce sa spun despre promisiuni, dar imi pot inchipui ca un om care il iarta pe altul spune diferite lucruri:

• Te-am iertat pentru fapta cutare.
• Sa nu mai vorbim despre acea fapta. A trecut.
• Nu, nu era de fapt nimic gresit (desi vorbitorul crede ca a fost ceva gresit).
• Bine (spus pentru a accepta scuzele celuilalt), dar te rog sa ai grija pe viitor.
• Nu mai conteaza.
• E ok, mi-a trecut supararea.
• Gata, nu te mai stresa pentru asta.

S-ar putea spune ca in fiecare caz e vorba despre ceva diferit si ca doar prima propozitie ne poate da modelul unui act de vorbire explicit prin care o persoana iarta o alta persoana. In celelalte cazuri o persoana ii da de inteles celeilalte, in diferite feluri, ca a iertat-o. Uneori iertarea e forta ilocutionara indirecta, alteori sunt alte mecanisme in joc, dar actul explicit e unul singur.

De pilda, ultima propozitie de pe lista, inteleasa literal, e tocmai incurajarea ca persoana “iertata” sa nu se mai simta vinovata. Iar daca mai inainte s-a spus ca o actiune care ar ca efect disparitia sentimentelor de vinovatie nu e suficienta pentru iertare, nu ar trebui ca si acum sa se spuna acelasi lucru?

Dar acum avem comunicare.

“Deci e suficient sa ii comunic unei persoane ca eu intentionez ca ea sa nu se mai simta vinovata, dar nu era suficient ca ea sa vada sau sa se prinda ca eu am aceasta intentie?”

Nu stiu ce sa spun. Imi pot inchipui situatii si contexte in care e suficient si alte situatii in care nu este.

“Dar nu e asta o inconsecventa, si anume sa vorbesti ca si cand ai cauta ‘iertarea pura’ sau ‘esenta iertarii’ pana ajungi la comunicare, iar cand ajungi acolo sa renunti la rigoare si sa accepti diferite situatii si contexte in care merg diferite formulari?”

Sper ca nu. Daca un om nu-mi spune ca m-a iertat, eu nu cred ca m-a iertat. Chiar daca se poarta obisnuit, as putea sa ma gandesc ca si-a scos episodul pentru care ma simt vinovat din minte sau a trecut peste el intr-un anumit fel, dar nu voi considera ca m-a iertat pana nu mi-o spune. (Daca ar fi posibil, i-as spune persoanei respective ca regret ceea ce am facut intr-un mod in care acea persoana sa nu se simta obligata sa-mi spuna daca m-a iertat sau nu – exprimarea regretului o vad in categoria actelor ilocutionare expresive, in timp ce “a cere iertare”, ca si “a intreba ceva”, e in categoria directivelor.)

Nu am cum sa consider ca m-a iertat cineva, daca nu mi-o spune. Pe de alta parte, bineinteles ca mi-ar putea-o spune in multe feluri diferite. Un prieten foarte bun, intr-un context extrem de familiar, mi-ar putea spune doar atat: “Stiu la ce te gandesti. Nu te mai gandi.”.

“Tot nu inteleg de ce tragi atat de ferm linia. Pana la urma, nu e destul de vaga granita dintre ceea ce reprezinta comunicare si ceea ce nu e comunicare? De ce nu te-ar putea ierta un prieten foarte bun, asa cum spui tu, si facand un anumit gest? Si de ce nu si facand un gest in cazul caruia nu e clar daca el intentioneaza sa-ti comunice ceva prin el sau nu?”

Daca eu l-as vedea ca un gest prin care celalalt intentioneaza sa-mi comunice ca m-a iertat, atunci ar fi ok, chiar daca majoritatea oamenilor care nu ne cunosc – pe mine si pe prietenul meu – nu ar considera ca am comunicat. Dar daca nu as vedea intentia de comunicare, nu as putea spune daca m-a iertat sau nu.

Ma gandesc la a treia conditie din definitia lui Grice a intelesului vorbitorului. Acea intentie as numi-o, pe scurt, intentia de comunicare. In cazul iertarii, as putea spune ca aceea este intentia celuilalt ca eu sa ma consider iertat tocmai fiindca vad ca el intentioneaza ca eu sa ma consider iertat si nu in virtutea unei simple relatii cauzale dintre cutare comportament si cutare reactie.

Iar daca ma pun in situatia celui care iarta pe altcineva as spune, de asemenea, ca asta intentionez – ca el sa se considere iertat tocmai fiindca vede ca eu intentionez ca el sa se considere astfel. Daca el se considera iertat doar presupunand ca eu intentionez asta, asta nu inseamna ca l-am iertat.

Voi raspunde, asadar, la intrebarea de la care am pornit in felul urmator. Vorbind despre iertarea unei persoane de catre o alta persoana, in sens propriu, pentru a ierta pe cineva trebuie sa intentionezi sa ierti acea persoana (nu poti ierta “fara sa vrei” sau “in mod nesincer”), sa intentionezi ca acea persoana sa se considere iertata (prefer aceasta formulare in locul celei in care se vorbeste despre disparitia sentimentelor de vinovatie, dar nu am timp acum sa spun de ce) si sa incerci sa o determini sa se considere iertata tocmai prin comunicarea intentiei tale.

“Si totusi, nu ar putea Dumnezeu sa ierte pe cineva si intr-un alt fel? Nu ar putea, de pilda, sa te faca sa te consideri iertat, ca si cand ar scoate tot ce e rau din sufletul tau, fara sa iti comunice nimic, fara sa ti se prezinte intr-un fel ca persoana, iar tu inca sa nu poti spune ca El exista?”

(Replica aceasta are legatura cu alte lucruri pe care le-am scris mai demult.)

Nu stiu ce sa spun.