Ar fi trebuit sa spun, poate, ca argumentul imaginat de mine e din familia argumentelor morale pentru existenta lui Dumnezeu. Eu asa il vad, cel putin.

Intr-o repovestire simplista, Kant spune ca nu ar fi rational sa ne comportam moral fara sa credem ca faptele rele nu vor fi pedepsite, iar cele bune rasplatite. Dar oamenii nu pot realiza singuri acest ideal. Intrucat trebuie sa-l consideram realizabil, trebuie sa presupunem ca Dumnezeu il poate realiza, iar pentru aceasta trebuie sa presupunem existenta lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, fara sa presupunem existenta lui Dumnezeu nu am putea sustine ca e rational sa te comporti moral.

Poate acum ii distorsionez ideile, dar indiferent cum ar fi descris idealul a carui realizabilitate trebuie sa o presupunem – dreptate (morala), summum bonum, mariaj intre virtute si fericire etc. – imi pot inchipui o ordine naturala ascunsa care il face realizabil (de pilda, creierul e configurat in asa fel incat atunci cand oamenii rai isi retraiesc viata inaintea mortii ei simt un discomfort extraordinar s.a.m.d.). Altfel spus, nu cred ca argumentele de acest tip ma obliga sa presupun existenta unei persoane divine.

In centrul argumentului meu, dupa cum cred eu, e ideea ca iertarea presupune o relatie personala. Rasplata si pedeapsa le pot privi si naturalist, ca atunci cand spun ca recolta bogata e rasplata pentru munca agricultorului.

Apoi sunt doua puncte de pornire: aspiratia spre excelenta morala si aspiratia spre implinire spirituala. Ideea ca excelenta morala e o conditie necesara a implinirii spirituale mi se pare plauzibila, dar ceea ce sustin eu nu depinde de aceasta idee. Depinde, in schimb, de ideea mai slaba, potrivit careia aspiratia spre excelenta morala nu ar trebui sa faca imposibila implinirea spirituala.

Cred ca excelenta morala presupune o atitudine intransigenta fata de anumite erori morale proprii. Am in vedere lucruri de felul acesta:
– a asista la o mare nedreptate fara sa te revolti;
– a trada increderea cuiva care ti-a acordat incredere completa in mod neconditionat;
– a nu respecta o promisiune facuta stiind (sau macar crezand) ca de ea depinde in mod crucial cursul vietii cuiva;
– a pune o persoana in situatia de a nu se mai putea impaca niciodata cu sine insasi;
– etc.

Nu cred ca e important sa ne punem de acord asupra listei. Imi inchipui ca o persoana mai evoluata moral decat mine ar considera de netolerat si greseli care mie mi se par tolerabile.

Ce inseamna, insa, sa am o atitudine intransigenta (sau intoleranta) fata de anumite erori morale proprii? Asa cum vad eu lucrurile, asta inseamna sa nu mi le iert niciodata (cred ca discutia despre remuscari poate fi ocolita). Imi pot inchipui un interlocutor care imi spune ca aspira spre excelenta morala, dar nu se poate gandi la greseli pe care sa nu si le poata ierta vreodata. Fie m-as gandi ca nu e sincer, fie m-as gandi ca ma depaseste in aceasta privinta (a excelentei morale) intr-o masura atat de mare incat nu-l mai pot intelege ca om (vorbind in vocabularul crestinilor, poate as pune ca e un sfant).

Aici s-ar putea sa fie un punct slab in argumentarea mea. Pe un om care nu crede ca trebuie sa aspire spre excelenta morala nu-l pot convinge de nimic. Asta era de la sine inteles. Nu-l pot convinge insa de nimic nici pe cel care nu crede ca intransigenta fata de anumite erori proprii exprimata prin decizia de a nu ti le ierta niciodata e o conditie necesara a excelentei morale (scuze, mi-a iesit o fraza cam greoaie).

In paranteza fie spus, eu sunt convins ca nu imi voi ierta niciodata anumite lucruri. Spunand asta nu fac, bineinteles, o predictie despre ce s-ar putea sau nu s-ar putea intampla in mintea mea in viitor, ci exprim o decizie – cea de a nu trece absolut sub nici o forma peste anumite greseli. E o decizie pe care nu o pot lua decat pentru greselile mele. Ar fi nevoie de o bunatate infinita, ca sa zic asa, pentru ca acele greseli sa fie iertate.

Daca am fost de acord pana acum, am ajuns la capatul primului fir al argumentarii: exceptandu-i pe sfinti si pe sarlatani, oamenii aflati in cautarea excelentei morale trebuie sa creada ca nu e omeneste posibil sa treaca peste unele dintre greselile lor.

Celalalt fir porneste de la ideea implinirii spirituale. Orice ar insemna “implinire spirituala”, nu pot concepe o persoana implinita spiritual in lipsa unui anumit soi de liniste interioara. Iar aceasta liniste interioara nu o pot concepe atata timp cat exista greseli proprii care nu au fost depasite. Iar depasirea nu poate veni decat prin iertare, fiindca e irational sa-mi doresc ca o greseala pe care am hotarat sa nu mi-o iert niciodata sa dispara sau sa fie depasita in alte moduri.

Pentru a putea aspira la implinirea spirituala trebuie sa presupun ca si aceste greseli imi vor fi iertate de cineva (aici e locul observatiei potrivit careia numai o persoana poate ierta). Iar acum cele doua fire s-au legat intre ele. Concluzia e ca trebuie sa presupun ca ma va ierta o persoana capabila de o bunatate infinita, adica Dumnezeu.

Altfel spus, daca aspir atat spre excelenta morala cat si spre implinire spirituala trebuie sa nu fiu dispus sa trec niciodata peste anumite greseli (sau erori morale) proprii, presupunand in acelasi timp ca Dumnezeu imi va ierta greselile respective. Iar ca sa prespun ca Dumnezeu imi va ierta acele greseli trebuie sa cred ca Dumnezeu exista.

Sper ca acum e un pic mai clar ce vreau sa spun.