Stefanov

Cineva ar putea sa-mi spuna ceva de felul urmator:

1) Tu crezi ca atitudinile propozitionale pot fi privite ca acte de vorbire (a opina, a exprima sperante, dorinte, intentii s.a.m.d.).
2) Pe de alta parte, pentru a putea vorbi despre actiunea X, care presupune intentia de a face X, ar trebui sa spui ca o actiune verbala de forma “Intentionez sa X” trebuie sa fie intotdeauna precedata de o actiune de forma “Intentionez sa-mi exprim intentia sa X”, iar aceasta de “Intentionez sa-mi exprim intentia ca intentionez sa X” si asa mai departe.
3) Dar e limpede ca asta te-ar duce la un regres la infinit.
4) Asa ca trebuie sa accepti ca exista intentii neexprimate (intentii non-lingvistice, dupa Grice).
5) Si la fel si pentru a vorbi despre siruri de actiuni infaptuite in vederea aceluiasi scop. Scopul trebuie sa fie “avut in vedere” de actant, dar acesta nu trebuie neaparat sa-si exprime in mod explicit intentia de a urmari scopul respectiv.
6) Dar daca accepti ca exista intentii non-lingvistice, atunci trebuie sa accepti ca atitudinile propozitionale nu pot fi reduse la acte de vorbire.
7) Iar atunci, va trebui sa accepti ca punctul de plecare al proiectului tau este gresit.

Doar ca eu, atunci cand vorbesc despre “atitudini propozitionale”, vorbesc de fapt despre “propozitii care exprima atitudini propozitionale”. Nu mi-am propus niciodata sa vorbesc despre intentii extralingvistice (sau intentii neexprimate), dar asta nu inseamna ca le resping. Ceea ce vreau sa spun este ca propozitiile care exprima atitudini propozitionale pot fi privite ca acte de vorbire (fiindca rostirea lor este un act de vorbire).

Si probabil ca in formularea raspunsului joaca un rol si lucrurile pe care le-am scris despre “opinii inconstiente”. Ideea e insa ca obiectia poate fi depasita.