Am scris o serie de însemnări, pornind de la întrebarea de mai sus, anul trecut. Le-am numit „improvizații filosofice”. Nu țin neapărat să spun că e vorba despre filosofie aici. Iar termenul „improvizații” îl folosesc cam în același sens în care se vorbește despre improvizații în muzică. Temele de gândire nu îmi aparțin. Nici mișcările de gândire pe care le fac nu sunt originale. Mi-a făcut plăcere să scriu și sper că există oameni cărora le-ar putea face plăcere să citească aceste rânduri. Asta e tot. Nu simt că aș mai putea continua această serie de însemnări. Nu fiindcă aș fi spus tot ce era de spus, ci fiindcă m-a părăsit inspirația, ca să zic așa.

1

Oricine se poate întreba „Ce ar fi mai bine să fac cu viața mea?” – Iar apoi problema este: care este fundalul pe care se proiectează acest „mai bine”? E vorba despre ceea ce trece drept acceptabil sau chiar dezirabil în societatea din care fac parte? E vorba despre ceea ce e mai degrabă propriu unei naturi umane pe care o putem studia și descoperi (așa cum credea Aristotel)?

Sigur, dacă te poticnești de problema sensului vieții (așa cum apare aceasta, de pildă, în Ecleziast), nu contează. Nici societatea și nici natura nu sunt veșnice.

Dar asta nu înseamnă decât că fundalul pe care e proiectat acel „mai bine” este supranatural – voi face ceea ce servește mai adecvat unui plan divin. Motivațiile acestui plan mă depășesc, dar planul în sine poate fi, totuși, întrezărit și tălmăcit, de unde și rolul călăuzitor al bisericii.

Este, însă, acest plan un capriciu pur subiectiv sau este, în mod obiectiv, cel mai bun plan? – Cu siguranță, s-ar putea răspunde că distincția nu mai este valabilă, odată ce ne-am ridicat la acest nivel. Planul însuși are în fundal o realitate supranaturală, accesibilă unei minți perfecte.

Și totuși, pentru mecanica unei realități transcendente, tot ceea ce fac eu aici nu are nici un impact. Din perspectiva acelei realități, pe care doar o minte perfectă o poate cuprinde, lumea mea e o simulare care se desfășoară în paralel cu nenumărate alte simulări. Mai mult, rezultatul tuturor simulărilor paralele e cunoscut dinainte. (Alte analogii sunt la fel de bune, în această privință.)

Acest scenariu, în care întreaga mea viață e un test, fără nici un impact semnificativ asupra realității transcendente, mă poate motiva să nu greșesc, dar nu și să fiu tot mai bun.

Sau s-ar putea spune: „Orice lipsă de perfecțiune din partea ta este o greșeală. Iar atunci când te întrebi cum ar fi mai bine să îți trăiești viața tu te întrebi, de fapt, cum ai putea fi mai puțin rău”.

Ceea ce contravine intuițiilor curente și adâncește dilemele morale, fiindcă acum nu mai există nimic supererogativ.

Nimeni nu mai stă acum pe scândura lui Carneades.

2

Și totuși, ce ar fi mai bine să fac cu viața mea?

Îmi închipui un interlocutor care mi-ar spune: „Nu e ciudat să îți pui o asemenea întrebare atunci când te afli, deja, pe la jumătatea vieții?”

Dar îmi pot închipui la fel de bine că mă întreb „Ce ar fi fost mai bine să fac cu viața mea?”.

Iar atunci când întrebarea mi se prezintă așa, e mai ușor să mă gândesc la răspunsuri. Mă întreb, pur și simplu, unde am greșit.

„Dar față de cine să fi greșit?”, revine interlocutorul meu imaginar. „Față de societate? Față de Dumnezeu? Față de ceea ce este în firea lucrurilor?”.

Ei bine, nu știu. Dar mă pot întreba unde am greșit și fără să știu.

„Dar dacă va trebui să îți justifici opinia că ai greșit, problema va reapărea. În cadrul justificării tale vei face apel fie la anumite convenții sociale, fie la divinitate, fie la natura umană, fie la altceva.”

Desigur, dar asta numai dacă scopul este să am certitudinea că am greșit, sau cel puțin să pot spune că știu că am greșit. În cazul greșelilor, însă, cred că lucrurile stau diferit. Am în vedere o problemă personală și nu o judecată etică obiectivă. Dacă o persoană consideră că a greșit într-o privință și își propune să evite să mai facă același lucru, iar chestiunea este strict personală, eu nu am temeiuri să o împiedic.

„Dar cum poate fi chestiunea strict personală? Cum ai putea să crezi, de pildă, că a fost o greșeală ca tu să mănânci carne, dar dacă altcineva ar face același lucru, atunci totul ar fi în regulă?”

Pe vremea când nu era limpede dacă este imoral sau nu să deții sclavi, cineva s-ar fi putut gândi astfel. Nu vreau să spun că situația este neapărat similară. Poate ne va fi limpede mai târziu că este imoral să consumi carne, sau poate ne va fi limpede că nu este imoral. În al doilea caz, vom spune că alegerea de a mânca sau nu carne nu era una morală. Dar nu i-aș reproșa cuiva că a făcut o alegere personală într-o chestiune care nu ținea de domeniul moralei.

Să zicem că o persoană consideră că a fost o greșeală să divorțeze la un moment dat, dar nu spune că nimeni nu ar trebui să divorțeze niciodată. Nu e limpede că aici e vorba de o chestiune personală?

„Totuși, persoana respectivă ar trebui să spună că oricine altcineva ar trebui să nu divorțeze dacă s-ar afla exact în aceeași situație.”

Când îți pui o problemă personală nu te gândești la ce ar trebui să facă alți oameni. În cazul meu, cel puțin, așa stau lucrurile. Dar dacă aș fi presat să spun ce cred că ar trebui să facă altcineva, dacă s-ar afla exact în aceeași situație, poate că uneori aș spune că ar trebui să facă același lucru, dar de multe ori cred că aș spune că nu știu.

„Și totuși, ai putea avea temeiuri să împiedici o persoană să creadă că a greșit într-o chestiune personală. Nu am în vedere cazuri extreme, cum ar fi cel al cuiva care consideră ca a fost o greșeală să nu ucidă un anumit om. Dar iată, pornind chiar de la exemplul tău, ai considera că nu trebuie să îi spui nimic cuiva care se învinovățește pentru un divorț care era, totuși, necesar?”

Să nu pierdem din vedere ceva. Atunci când spui că acea persoană „se învinovățește”, e vorba, de fapt, despre cum judecă acea persoană o „alegere de viață”. „Vina” nu este de a fi făcut ceva reprobabil din punct de vedere moral, ci de a-și fi îndreptat viața într-o direcție greșită. Iar eu nu văd cum aș putea judeca alegerile de viață ale altcuiva. Iată un alt exemplu. Să zicem că un prieten, care este homosexual, îmi spune că a ajuns la concluzia că ar fi trebuit să aleagă o viață de celibatar. Dacă alegerea sa ar fi motivată de convingerea că e imoral să ai un partener de viață de același sex, aș lupta împotriva acelei convingeri. Dar dacă e vorba despre o alegere personală de viață, nu am ce să spun.

„Dar pe ce se sprijină asemenea alegeri personale? Nu tot pe anumite intuiții morale, chiar dacă acestea nu sunt formulate explicit? Iar dacă nu, atunci ce importanță au? E ca și când, întrebându-te ce ar fi fost mai bine să faci cu viața ta, ajungi la concluzia că ar fi trebuit să îți văruiești pereții în altă culoare.”

Nu cred că toate alegerile care nu se sprijină pe intuiții morale țin doar de gusturi și preferințe.

„Desigur. Unele alegeri se sprijină pe considerente practice. Și pot exista și considerente estetice ireductibile la simple preferințe. Dar tu te încăpățânezi să vorbești despre alegeri personale de viață, ale căror temeiuri nu pot fi puse în discuție de către altcineva.”

3

Totuși, de ce ar fi nevoie de o justificare ultimă a răspunsului la întrebarea privitoare la rostul propriei vieți? Cu siguranță, o viață presărată cu fapte bune poate fi în acord cu natura umană, preferabilă în ochii societății, plăcută și divinității (dar asta nu i-ar da neapărat și un rost, dacă faptele respective ar fi făcute la întâmplare).

Desigur că nu mi s-ar putea părea plină de sens (și nici măcar bună) o viață de lux, chiar dacă aceasta ar fi considerată dezirabilă de către mulți oameni. Dacă mă raportez la anumite comunități și practici atunci când pun întrebarea, e limpede că nu am în vedere omenirea în ansamblu.

„Dar nu înseamnă asta că trăiești considerând că o viață bună trebuie să semene cu viețile celor din jurul tău? Iar dacă acesta e singurul motiv pentru care consideri că o viață lipsită de reflecție filosofică nu are rost, nu e prea puțin?”

În primul rând, nu asta e ceea ce cred. Mi se pare, de fapt, absurd să îți închipui că viețile tuturor oamenilor care nu sunt filosofi de profesie ar fi lipsite de sens.

„Nu vorbeam despre o reflecție filosofică specializată.”

Ei bine, nu știu dacă aș spune că există neapărat ceva filosofic în a te gândi uneori la ceea ce ți se întâmplă și la ce faci. În plus, nu cred că există oameni care nu fac niciodată asta.

Iar dacă există, totuși, oameni care „trec prin viață ca gâsca prin apă”, fără să se oprească nici un moment și să încerce să înțeleagă ceva, fără să iasă din sfera deprinderilor și automatismelor, fără să își examineze critic propriile prejudecăți, nu aș spune că problema lor este că nu sunt filosofi, ci că nu și-au luat în serios condiția umană.

„Ai spune că viața cuiva care schimbă lumea în bine fără să se gândească vreodată la asta e lipsită de sens?”

Nu știu ce să spun, dar nu cred că mi-aș dori o astfel de viață. Totuși, îmi e greu să cred că ar fi posibilă. Asemenea schimbări nu pot fi rezultatul unor accidente decât în experimentele mentale ale filosofilor. În realitate, ele presupun o mulțime de decizii. Iar acestea nu sunt posibile fără deliberare și de obiecei generează reflecții ulterioare.

„Și atunci nu privilegiezi și tu gândirea în detrimentul acțiunii?”

Nu, fiindcă nu consider că „a gândi” e ceva complet diferit de „a face”.

„Chiar și așa, indiferent ce ai spune că înseamnă să gândești, nu o să spui că printre acțiunile pe care le realizăm, cele cognitive sunt mai importante?”

Nu. E ca și când m-ai întreba dacă în interpretarea unei partituri pentru pian e mai importantă mâna stângă sau mâna dreaptă. Poate că uneori acorzi mai multă atenție unei mâini, dar asta e tot. Oricum, nu mi se pare important acum ce cred eu despre gândire.

4

Să luăm în considerare următorul argument: „Fie viața ta are un sens, fie nu are. Dacă nu are, atunci nu are rost să te întrebi nici ce ar fi mai bine să faci cu viața ta. Orice ai face, nu va folosi cu adevărat la nimic. Iar dacă viața ta are sens, atunci îl are și nu tu i-l dai, prin ceea ce faci. Iar atunci, ce rost ar avea să te întrebi ce să faci cu viața ta?”

Aș putea răspunde: „De ce, dacă viața mea capătă sens prin ceea ce fac eu (sau își pierde sensul prin ceea ce fac eu), asta ar însemna că ea nu are _cu adevărat_ sens? Sigur, dacă ‘a avea sens’ ar fi o proprietate similară cu `a fi roșu`, atunci… De fapt, când vorbești despre ‘a avea cu adevărat sens’ ai în vedere chiar ceva mai mult decât o proprietate similară unei proprietăți fizice, obiective, fiindcă aș putea vopsi în roșu un obiect, dar nu aș putea face nimic pentru a-i da vieții mele un sens, după tine. Cred că ai în vedere o proprietate obiectivă esențială. Iar atunci, bineînțeles că dacă viața mea e în mod esențial lipsită de sens, nimic nu poate schimba asta, iar dacă e în mod esențial cu sens, asta nu se poate schimba. Și totuși, s-ar putea să ai în vedere chiar ceva mai mult decât atât, fiindcă atunci când un lucru încetează să existe, nu mai vorbim nici despre vreo esență a sa. Dacă Azorel, care e în mod esențial câine (să presupunem), nu mai există, atunci nu mai spunem că e în continuare câine. Dar dacă o viață are în mod esențial sens, atunci vom spune că are în continuare sens, chiar dacă s-a încheiat. Desigur, aș putea să refuz să vorbesc despre sensul vieții în acest fel, iar atunci problema ar dispărea. Dar chiar dacă voi accepta că sensul vieții este o proprietate esențială obiectivă și, cumva, eternă, asta nu va însemna că nu are rost să mă întreb ce ar fi mai bine să fac cu viața mea. Să zicem că viața mea nu are ‘cu adevărat’ sens. În cazul ăsta m-aș putea întreba ‘De ce să mai trăiesc?’. Indiferent ce voi răspunde la întrebare, se poate vedea că punând-o eu încerc să decid ce să fac cu viața mea. Și indiferent ce voi decide, voi spune că am ajuns la concluzia că asta ar fi mai bine să fac cu viața mea (să o continui sau să îi pun capăt, cel puțin). Cred că este ușor de văzut de aici că problema mea nu e anulată de lipsa de sens a vieții mele. Iar dacă problema nu dispare în acest caz, cu atât mai puțin ar putea să dispară în cazul celălalt, în care care viața mea ar avea sens.”

Poate că acum mi s-ar putea atrage atenția că mă folosesc de formularea „a face ceva cu viața mea” într-un mod ambiguu. Pe de o parte, aceasta ar putea să însemne „a lua decizii cu privire la felul în care să îți duci viața și a acționa în conformitate cu ele”. Dar mai devreme am folosit-o și cu alt sens: „a lua decizii cu privire la viața ta – dacă să o continui sau să îi pui capăt – și a acționa în conformitate cu ele”. Reproșul va fi că nu se poate aluneca, pur și simplu, de la un sens la celălalt. Dacă lipsa de sens a vieții nu suprimă deciziile de al doilea tip, de aici nu decurge automat că nu le suprimă nici pe cele de primul tip.

Dar să ne gândim la situație. Am presupus că ajung la concluzia că viața mea e lipsită de sens. Mă întreb dacă să o continui sau nu. Bineînțeles, dacă răspunsul e negativ, nu mai am de luat nicio altă „decizie de viață” (se poate spune că mai rămâne să stabilesc în ce fel să îmi închei viața, dar aceasta e o simplă chestiune practică). Dar dacă răspunsul nu e negativ, atunci nu e suficient să spun „voi continua să trăiesc”. Cum voi continua? Oponentul meu presupune că la această întrebare voi răspunde „Oricum”, sau „O să las lucrurile la voia întâmplării”, sau altceva de acest fel. Dar firește că încă pot vorbi despre decizii bune și decizii proaste, chiar dacă accept că totul e absurd. Îmi vine în minte o analogie. Nu știu cât e de bună, dar nu mă pot abține să nu o consemnez. Să zicem că scriu o povestire. Un critic literar reputat mi-o citește și îmi spune că e absurdă și lipsită de orice valoare. Hotărăsc să nu o distrug. Iar apoi mă întreb dacă să i-o citesc și lui X sau mai degrabă lui Y.

Chiar dacă viața mea nu are „cu adevărat sens” (având în vedere prin asta acea proprietate obiectivă esențială și eternă), ea poate servi unor scopuri diferite. Desigur, nici acestea nu vor avea „cu adevărat sens”, dar mai am la îndemână și alte moduri de a ierarhiza aceste scopuri. Nu e ca și când această lipsă de sens șterge toate celelalte valori. Dacă ar fi așa, atunci, prezența sensului ar face orice altă valoare redundantă. Dar e limpede că valorile nu devin redundante doar fiindcă viața mea are „cu adevărat sens”.

Să zicem că ajung la concluzia că viața mea are sens. Cu adevărat. În mod esențial. Voi spune imediat că nu mai contează cum trăiesc? Nu voi mai avea niciodată conflicte valorice? Cu siguranță, vor mai fi situații în care va trebui să aleg între a-mi petrece timpul cu familia și a mi-l petrece citind un text care mă pasionează și mi se pare important. Voi da, pur și simplu, cu banul, încredințat fiind că indiferent ce aș alege, respectiva alegere se va integra în parcursul unei vieți cu sens? Nu cred.

„Dar ai putea să îți trăiești bine viața și totuși aceasta să nu aibă sens?”

Ei bine, da. Dacă prin „a avea sens” e avută în vedere acea proprietate esențială, obiectivă etc., atunci nu pot lua nici o decizie care să aibă drept scop să trăiesc o viață cu sens. Dar e limpede că pot lua decizii cu privire la viața mea, urmărind să mi-o trăiesc bine. Cred că aici se vede destul de bine diferența dintre cele două chestiuni.

5

Voi dezlipi acum întrebarea mea („Ce ar fi mai bine să fac cu viața mea?”) de problema întemeierii valorilor morale. În fond, indiferent cum ar fi acestea justificate, sau chiar dacă ar fi doar „explicate” în manieră naturalistă, răspunsul la întrebarea mea va fi același: mai bine ar fi ca viața mea să fie cel puțin acceptabilă din punct de vedere moral.

Există aici un nucleu destul de bine conturat: ar fi mai bine să nu afectez negativ viața nici unei alte persoane, să nu produc nici unei ființe capabile să simtă suferință vreo suferință inutilă, să îmi îndeplinesc obligațiile ce îmi revin în virtutea unor roluri sociale pe care le-am acceptat, să îmi respect promisiunile și angajamentele, să îmi asum răspunderea pentru toate greșelile făcute.

Desigur, pot apărea neclarități – de pildă, oricine se poate întreba „Ce obligații am, de fapt, ca părinte?”. Dincolo de asta, există cazuri dificile sau chiar dileme morale. Iar în această zonă mai puțin clară e posibil ca diferitele întemeieri ale valorilor morale să producă rezultate diferite. Dar aici poate fi folosit, în mod provizoriu măcar, principiul potrivit căruia dacă o acțiune e discutabilă din punct de vedere moral, e preferabil să te abții să o faci.

(Nu aș spune că acest principiu însuși este moral și nu l-aș numi nici „meta-moral”; mi se pare, pur și simplu, practic. Cât despre cum anume pot determina dacă ceva este sau nu discutabil din punct de vedere moral, am încredere că pot face acest lucru în mod rezonabil.)

Dar asta nu înseamnă că am răspuns la întrebare, ci doar că am izolat și am lăsat la o parte anumite probleme care mă împiedicau să mă concentrez asupra ei. Semnificația acelui „mai bine” din întrebarea mea nu este etică.

Iată o analogie. Să zicem că am ajuns la concluzia că ar trebui să îi fac o promisiune cuiva și mă întreb ce ar fi mai bine să îi promit. Bineînțeles că ar fi mai bine să îi promit că eu voi face o anumită acțiune și nu că se va întâmpla un anumit lucru în viitor (nu neapărat ca rezultat al acțiunilor mele). Formulările de al doilea tip nu sunt, propriu-zis, promisiuni. Dacă îi spun unui om răcit „Îți promit că mâine te vei simți mai bine”, ceea ce fac, de fapt, este să încerc să îl încurajez. Conținutul unei promisiuni făcute de mine nu poate fi altceva decât o acțiune a mea. Sigur că în unele cazuri poate fi dificil să distingi o acțiune de un simplu eveniment, dar de obicei ne descurcăm. Oricum, această precizare vizează o condiție necesară pentru realizarea unei promisiuni. Dacă promisiunea nu vizează ceea ce fac eu, atunci nu mai are sens să vorbesc despre ea, fiindcă nu mai este, cu adevărat, o promisiune. Iar cu această precizare nu am răspuns, de fapt, la întrebarea „Ce ar fi mai bine să îi promit lui X?”. În mod similar, spunând că ar fi mai bine să trăiesc o viață acceptabilă din punct de vedere moral nu am răspuns încă la întrebarea „Ce ar fi mai bine să fac cu viața mea?”, ci am stabilit o condiție necesară pentru a mă întreba, cu sens, ce să fac cu viața mea.

„Vrei să spui că un om care nu e interesat să trăiască o viață acceptabilă din punct de vedere moral nu ar cum să facă ceva cu viața lui? Și de ce nu? Poate e un artist talentat, poate e un inginer de excepție, poate e un om de știință foarte bun.”

A face ceva cu viața ta, indiferent ce ar însemna, presupune să îți asumi condiția de agent moral, după părerea mea. Despre cei din exemplele tale voi spune că trăiesc, dar nu și că „fac ceva cu viața lor”. Dar dacă această condiție ți se pare prea restrictivă, o poți ignora. Nu mi se pare neapărat necesar să fim de acord în această privință. Dacă nu vom fi, ceea ce pentru mine e doar o precondiție a formulării întrebării și a găsirii unui răspuns va fi pentru tine o parte a răspunsului. Dar chiar și așa, voi spune că pe mine mă interesează cealaltă parte a răspunsului.

„Însă oameni diferiți vor da răspunsuri diferite la restul întrebării tale, tot așa cum oameni diferiți vor da răspunsuri diferite la întrebarea cu promisiunea.”

Nu neapărat. Unor oameni diferiți le-ar putea veni mai ușor sau mai greu să își facă prieteni, dar ar putea toți să cadă de acord că în viață e mai bine să ai prieteni decât să nu ai.

„Vorbești ca și când ar depinde doar de tine să ai prieteni.”

Nu depinde doar de mine, dar de ce să iau în considerare doar lucruri care depind integral de mine?

„Pentru că e vorba despre ce ar fi mai bine să faci tu cu viața ta.”

Aș putea încerca să fiu un „potențial bun prieten”, chiar dacă aș fi singurul om rămas pe lume.

„Sau ai putea să ai prieteni imaginari, așa ca mine. Dar mai bine vorbim despre toate astea altă dată.”

6

„Lăsând, însă, la o parte problemele morale, ce ți-a rămas?” – îmi șoptește interlocutorul meu imaginar. I-aș răspunde că mi-au rămas destule lucruri la care să mă gândesc. Pentru început, îmi e limpede că dacă încerc să răspund la întrebarea „Ce ar fi mai bine să fac cu viața mea?” (așa cum am reușit să o înțeleg), răspunsul meu nu poate să conțină nimic care să mă facă să conchid că ar fi trebuit să îmi aleg o altă meserie.

Ce vreau să spun? Desigur, dacă aș constata că nu sunt capabil să îmi fac cum se cuvine meseria pe care mi-am ales-o, aș renunța și aș încerca să învăț o alta. Dar nu aș spune că alegerea unei meserii îți poate rata viața. Nu pot exista „meserii greșite”. Problemele practice pe care le avem în legătură cu alegerea unei meserii au legătură cu anumite opțiuni prealabile. Când spun că aș renunța să practic o meserie pe care nu o pot face așa cum se cuvine, asta înseamnă că am ales un anumit fel de viață – o viață în care e important să îți faci cum se cuvine meseria. Aș fi putut alege altfel. Aș fi putut trăi o viață în care a-ți face meseria cum se cuvine nu e un lucru important. Ar fi fost aceea o viață mai bună pentru mine? Nu cred. Poate că în viitor nu va fi nevoie să avem toți o meserie. Va fi o viață trăită fără a avea o meserie anume o viață mai bună? Nu știu. Dar problema alegerii unei anumite meserii nu mi se pare că stă pe același plan cu aceste întrebări.

Poate că dacă aș fi vorbit, în schimb, despre una sau mai multe ocupații predilecte pe care le poate avea un om de-a lungul vieții, aș fi ajuns la altă concluzie. Dar în cazul meseriilor sunt încredințat de acest lucru. Așa cum alegerea de a-ți cumpăra mai degrabă un produs alimentar decât altul nu are o semnificație morală, tot astfel, alegerea unei meserii nu are nici o semnificație pentru întrebarea mea.

În schimb, alegerea între o viață în care ai o meserie și ți-o faci cum se cuvine și o viață în care fie nu ai o meserie, fie nu contează dacă ți-o faci cum se cuvine mi se pare importantă. La fel stau lucrurile și cu alegerea între o viață în care contează prietenia autentică și o viață în care prietenia autentică nu este importantă.

„Dar așa vei ajunge să spui că o asemenea alegere existențială este și cea între o viață în care îți asumi răspunderea pentru ceea ce faci și o viață în care nu consideri că răspunderea e importantă. Însă toată lumea va spune că preferă primul gen de viață. Nu e nici o filosofie aici. Și nu sunt și problemele de mai înainte la fel? Nu vor spune toți oamenii că prietenia autentică este importantă? Nu vor spune toți că e important să îți faci meseria cum se cuvine?”

Poate că da, dar apoi fiecare va înțelege aceste lucruri după cum va dori. Pentru oameni diferiți, „cum se cuvine” poate să impună standarde mai înalte sau mai joase. Chiar criteriile de evaluare pot fi diferite. Dacă ne uităm, de pildă, la meseria de grădinar, e ușor să ne închipuim oameni care ar îngriji mai bine sau mai prost aceeași grădină, spunând toți că își fac meseria „cum se cuvine”.

„Bine, dar atunci te-ai întors pe terenul eticii, fiindcă acum vorbești despre coduri deontologice profesionale. Iar despre acestea se discută în etica aplicată.”

Nu știu dacă nu cumva e vorba despre o simplă coincidență terminologică. În plus, de vreme ce eu mă întreb ce ar fi mai bine să fac cu viața mea, indiferent ce meserie aș avea, precizarea sensului acelui „cum se cuvine” (din răspunsul pe care presupui că l-am dat) nu poate proveni dintr-un cod deontologic particular.

„Încă nu m-ai convins.”

Știu.

7

Desigur, s-ar putea spune că am ajuns la o listă de „valori” – în sensul obișnuit, de „lucruri importante”. Ce altceva sunt prietenia, profesia, familia sau sănătatea?

Iar acum totul pare banal și lipsit de profunzime. Dar mai e loc pentru destule nelămuriri și clarificări. Să zicem, de pildă, că asta ar ține de o alegere de viață – să te îngrijești sau nu de sănătatea ta. Lăsând la o parte excesele (obsesia sănătății perfecte, inabilitatea de a distinge între boli și simple indispoziții, pe de o parte, și comportamentele autodistructive sau prea riscante, pe de altă parte), încă rămân destule opțiuni. Îmi trăiam mai bine viața dacă mergeam la un control stomatologic la fiecare 3 luni? Dar de ce să fi mers mai des decât o recomandă medicii înșiși? Și de ce ar ține de o alegere de viață să respecți sau nu recomandările medicilor?

Chiar dacă vorbim despre ceva mai general, precum recunoașterea autorității epistemice a specialiștilor, indiferent de domeniu, este vorba aici despre o alegere de viață?

O viață trăită ignorând opiniile și sfaturile specialiștilor este probabil inferioară, din punct de vedere practic, unei vieți obișnuite. Dar este ea și mai puțin bună? Are mai puțină valoare?

Îmi pot închipui, de pildă, că „personajul principal” al vieții respective este o persoană cu o educație științifică solidă. Nu are reticențe în chestiunile în care s-a ajuns la un acord în comunitatea științifică, dar oriunde e loc pentru diferențe de opinie (așa cum e adesea cazul cu diagnosticele medicale) respinge orice apel la autoritatea unui specialist. Consecințele acestei atitudini sunt practice. S-ar putea spune că această formă de scepticism nefilosofic îngreunează luarea deciziilor. Iar atunci, fie voi acționa mai puțin eficient, fie va trebui să consider că acționez irațional.

Toate acestea duc la o singură întrebare: „Ar trebui să conteze consecințele practice ale unei vieți atunci când te gândești la valoarea acesteia?”.

Iar acum interlocutorul meu imaginar mi-ar putea spune: „Cum poți să întrebi așa ceva? E ca și când te-ai întreba dacă nu cumva ți-ai trăi mai bine viața ignorând toate consecințele ei practice. Nu e clar că răspunsul e negativ?”

Aș răspunde că e vorba aici despre două întrebări diferite. Prima e cea pusă la persoana I: „Mi-aș trăi mai bine viața dacă aș ignora orice consecințe practice ale ei?”. La această întrebare aș răspunde negativ. Chiar dacă aș pune pe primul loc în viață propria mea îmbunătățire, ca persoană (și orice ar însemna asta), nu aș avea cum să vorbesc despre îmbunătățiri personale ignorând complet orice consecințe practice ale acțiunilor mele. Desigur, s-ar putea discuta mai mult despre asta, dar important mi se pare să disting această întrebare de o alta: „Ar trebui să mă uit la consecințele practice ale vieții lui X atunci când o evaluez?”. Poate că X are ghinion și nimic din ceea ce încearcă să schimbe pe lume nu-i reușește. Poate că altcineva a primit o moștenire uriașă și contribuie, aproape fără nici un efort, la importante schimbări în bine ale lumii în care trăiește. De ce nu aș spune, mai degrabă, că în evaluarea vieții lui X ar trebui să conteze ce anume a încercat X să facă și nu ce i-a reușit?

„Înțeleg cum deosebești întrebările”, spune interlocutorul meu, „dar nu văd cum ar fi posibil ca răspunsul la a doua întrebare să nu influențeze răspunsul la prima întrebare, dacă nu cumva presupui că în alegerile tale de viață ar trebui să ignori ceea ce crezi că ar conta în evaluarea unei vieți. Altfel, dacă ești convins că valoarea vieții lui X depinde de ce anume a încercat să facă X, nu văd cum te vei opri din a spune că pentru a-ți trăi mai bine viața trebuie să încerci să faci diferite lucruri, indiferent dacă reușești sau nu.”

Dar nu îi voi răspunde deocamdată acestui interlocutor, fiindcă vreau să mă întorc la omul care ignoră opiniile și sfaturile specialiștilor. Cred că un asemenea om va fi mai puțin eficient, inclusiv atunci când va fi vorba să se îngrijească de propria sănătate, dar, sub presupunerea că o viață în care te îngrijești de propria sănătate ar fi mai bună decât una în care nu faci asta, nu văd de ce viața acestui om ar fi mai puțin bună decât cea a cuiva care se îngrijește într-un mod mai eficient de sănătatea sa.

În fond, chiar și atunci când apreciem eficiența, nu cred că o apreciem în sine, ci doar întrucât e semnul unor abilități omenești pe care punem preț – vorbim de obicei despre inteligență, sau înțelepciune, sau rațiune practică. Iar atunci, de ce să conteze lipsa de eficiență care nu e datorată unei lipse de rațiune practică?

„Dar tot argumentul tău e circular!”, intervine interlocutorul meu. „Recunoști că omul care ignoră autoritatea specialiștilor e mai puțin eficient, dar spui că această lipsă de eficiență nu ar conta, fiindcă nu e datorată unei lipse de rațiune practică. Or, pentru a susține asta trebuie să spui că nu e lipsit de rațiune practică să ignorăm opiniile și sfaturile specialiștilor. Și de ce nu ar fi? Singura justificare pe care o poți da este că ineficiența rezultată procedând astfel nu contează”.

Aș răspunde că există și alte justificări. Cel puțin una nu mi se pare circulară. E vorba despre autonomia personală. De aceea vorbeam despre un om care are o educație științifică solidă. Acesta e dispus să apeleze la specialiști atâta timp cât această delegare de competențe privește cunoașterea. Nu vede în delegarea competențelor de cunoaștere către specialiști nici o limitare a autonomiei sale personale. Va spune: „Altcineva, mai priceput decât mine, îmi poate spune cum stau lucrurile, ce urmează să se întâmple (pe baza unor predicții științifice), cum se explică anumite fenomene și așa mai departe. Dar va adăuga: „Nimeni altcineva nu îmi poate spune ce să cred și ce să fac (atunci când ceea ce fac depinde de ceea ce cred)”.

Nu vreau, însă, să spun că acest om are neapărat dreptate și că toți ar trebui să procedăm ca el. S-ar putea spune că există aici un conflict între valori – e important să fim eficienți, e important să ne păstrăm și autonomia personală. Dar dacă privim de la acest nivel de generalitate e ușor să sărim la concluzia că acest conflict e insurmontabil. În realitate, însă, cred că în multe cazuri particulare asemenea conflicte pot fi negociate.

„Și dacă în multe cazuri negocierea va înclina balanța în favoarea eficienței, cu un mic sacrificiu al autonomiei personale, nu ar trebui să spui, până la urmă, că regula de a ignora opiniile și sfaturile specialiștilor contravine rațiunii practice?” – spune interlocutorul meu.

Poate că da, dacă se dovedește că omul nostru se conduce după o asemenea regulă excesivă. Dar acum cred că putem reveni la întrebarea inițială. Chiar acceptând că viața dusă de acest om e mai puțin rațională (având în vedere rațiunea practică de la care abdică atunci când adoptă acea regulă), va trebui neapărat să conchidem că această viață e mai puțin bună?

Iată ce vreau să spun. Să zicem că o persoană își sacrifică viața pentru a-i salva pe alți oameni. Această persoană ar fi putut face următorul calcul: dacă voi rămâne în viață, am șanse foarte bune să mă implic cu succes în activități filantropice prin intermediul cărora să salvez viețile mai multor oameni. Ca atare, vom putea spune că sacrificiul acestei persoane a fost, într-un sens, irațional. Va trebui neapărat să conchidem că o viață afectată de acest gen de iraționalitate e mai puțin bună? Nu îmi e clar. Contextul imaginat aici e prea sărac, bineînțeles.

Îl voi lăsa pe interlocutorul meu să tragă concluziile: „E limpede că există relații între aceste valori despre care vorbești. Unele depind de altele (poate în ceea ce privește justificarea lor), unele sunt într-o tensiune cu altele și așa mai departe. Probabil crezi că dacă le-ai putea cartografia, ți-ar fi mai ușor apoi să vorbești despre cum ar fi mai bine să îți trăiești viața. Nu înțeleg, însă, de ce trebuie să bâjbâi așa, prin întuneric. Cu siguranță că s-au mai gândit și alți oameni la aceste lucruri și au ajuns și la anumite rezultate. Nu ar fi mai rezonabil să te informezi, pur și simplu?”.

„Firește”, i-aș răspunde, „dar toată această „bâjbâială” ficțională a fost asumată odată cu titlul rândurilor scrise aici”. Desigur, interlocutorul meu s-ar putea îndoi că o „improvizație” exclude în mod automat orice formă de documentare, dar în acest caz i-aș propune să lăsăm analiza conceptului de improvizație pentru altă dată.

8

Totuși, îți poate ghida viața orice valoare? Să luăm, de pildă, „distracția”. În sensul în care vorbeam și înainte despre valori – „lucruri importante” (cel puțin pentru unii oameni) – „distracția” se așează cu ușurință pe „lista valorilor”, probabil printre vecini precum „călătoriile”, „experiențele noi”, „plăcerile culinare” ș.a.m.d.

Acum, dacă problema este cât de mult să te distrezi, răspunsul nu pare să țină de ceea ce numeam „o alegere de viață”. Poate doar într-un caz limită ar putea fi vorba despre așa ceva – dacă o persoană ar spune că a ales să trăiască o viață în care să nu conteze absolut deloc dacă se distrează sau nu; sau dacă o alta ar spune că a ales să trăiască o viață în care distracția e valoarea unică, sau cea mai importantă.

Ceea ce vreau să întreb, după cum se pare, este dacă nu cumva valorile ar putea fi distinse între „valori care îți ghidează viața” și „valori obișnuite”. Distracția sau comfortul ar putea fi valori obișnuite, în acest sens, prin contrast, de exemplu, cu prietenia sau sinceritatea, care ar fi valori care îți pot ghida viața.

La care interlocutorul meu imaginar îmi va spune: „Dar de ce să fie prietenia și distracția diferite? A pune preț mai mare sau mai mic pe prieteni și pe relațiile de prietenie nu pare să difere prin nimic de a pune preț pe distracție, într-o măsura mai mică sau mai mare. Ca și în cazul distracției, alegerile „mari” (de viață) în care contează valoarea prieteniei sunt doar cele radicale – o viață lipsită de prieteni, respectiv o viață închinată prieteniei.”

Aș răspunde că în cazul prieteniei nu vorbim doar despre o valoare, ci și despre o „virtute”, dacă e să ne luăm după Aristotel. Și chiar dacă nu ne luăm, am putea vorbi despre calități și abilități care te fac să ai relații de prietenie autentice. A-ți cultiva astfel de calități și abilități ar putea fi o alegere de viață – o alegere pe care o poți face chiar dacă nu tratezi prietenia drept „valoare supremă”.

„Dar care este relația dintre valori și virtuți?”, întreabă interlocutorul meu imaginar. Și adaugă: „Nu cumva, pentru orice valoare poate fi imaginată o virtute? De pildă, ai pomenit mai înainte valoarea familiei. Nu se vorbește în mod obișnuit despre o virtute anume, care să îi fie asociată, dar asta nu înseamnă că nu am putea vorbi despre virtutea de a fi un bun familist sau o bună familistă. La fel și în celelalte cazuri. Iar atunci, de ce nu ar exista și o virtute a distracției?”

Ce pot să spun? Nu știu care este relația dintre valori și virtuți, dar nu mi se pare foarte distractiv să îți antrenezi abilitatea de a te distra. Voi lăsa, însă, deoparte aceste probleme pentru moment. Dacă putem vorbi despre „o viață dedicată distracției” sau „o viață dedicată familiei” și așa mai departe, e limpede că putem vorbi despre o valoare care îți ghidează viața, indiferent dacă ei i se asociază sau nu, în mod natural, o virtute.

Întrebarea de la care am pornit era: „Ce ar fi mai bine să fac cu viața mea?”. Se pare că am ajuns acum la următoarea reformulare a ei: „Care sunt principalele valori care ar trebui să îmi ghideze viața?”. Desigur, metafora „ghidării” e discutabilă și am doar o idee neclară cu privire la ce anume sunt valorile. Am, totuși, sentimentul că am mai înaintat un pic.

9

„Cum poți fi sigur că o anumită valoare îți ghidează viața?”, întreabă interlocutorul meu imaginar. Tot el adaugă: „Nu e întotdeauna o chestiune de interpretare? Despre aceeași acțiune poți spune că ai făcut-o din datorie sau din prietenie. Sau din considerente practice. Și așa mai departe.”

În primul rând, nu cred că poate fi vorba aici despre cunoaștere, în același sens în care vorbim, în cadrul cercetării științifice, despre ce anume știm cu siguranță. În al doilea, nu știu dacă despre „interpretări” e vorba aici (și chiar dacă ar fi, nu poți interpreta orice oricum, iar unele interpretări nu se exclud reciproc).

Să zicem că am convingerea că unui prieten i-ar prinde bine să nu se întâlnească cu mine pentru o perioadă de timp. Îl voi evita, considerând că fac asta din prietenie. Altcineva mi-ar putea spune că decizia mea nu a fost cea mai bună, că un adevărat prieten ar fi procedat altfel și așa mai departe. Dacă prietenia nu este o valoare care îmi ghidează viața, voi putea spune că acțiunea mea trebuie să fie văzută, într-adevăr, în altă lumină – una în care nu mai apare ca fiind „o greșeală”. Nu a fost un gest de prietenie, ci o decizie care mi-a permis să petrec mai mult timp cu familia ș. a. m. d. Dar dacă prietenia este o valoare care îmi ghidează viața, nu voi putea să văd ceea ce am făcut în altă lumină. Va trebui să accept că am greșit.

„Bine, dar asta nu înseamnă decât că prietenia îți ghidează viața dacă povestea pe care o spui la sfârșitul vieții aruncă o astfel de lumină asupra unor decizii pe care le-ai luat. Iar povestestea s-ar fi putut schimba, dacă mai trăiai câteva luni de zile.”

Cred că pot fi încredințat că în anumite privințe povestea nu s-ar mai putea schimba niciodată. De pildă, dacă în legătură cu episodul de mai sus ajung la concluzia că nu m-am purtat ca un adevărat prieten, nu cred că aș mai putea reveni asupra acestei concluzii, indiferent ce s-ar mai întâmpla.

„Dar și regretele pot să dispară, cu timpul.”

Însă eu nu vorbesc despre stări psihologice volatile, ci despre atitudini. O organizație poate să aibă o anumită atitudine – să se raporteze cu compasiune la animale, de pildă, chiar dacă nu are stări psihologice (de pildă, nu poate să simtă milă față de animale).

„Atunci vorbești, de fapt, despre o decizie. Decizia de a vedea anumite acțiuni și decizii ale tale într-o anumită lumină și de a le judeca privindu-le în acea lumină.”

Da, cred că da.

„Și totuși, cum poți ști că decizia respectivă este una definitivă?”

Din nou îmi pui întrebarea ca și când s-ar pune problema să fac o cercetare, la capătul căreia să ajung la acest rezultat, la descoperirea că decizia mea ar fi fost una definitivă. În timp ce eu aș spune că așa am luat decizia, pur și simplu.

E ca și când ai întreba o persoană care a ales celibatul de unde știe că n-o să se mai căsătorească. Ce poate să îți spună?

„Că a făcut o anumită alegere și chiar dacă e vorba despre o alegere pentru tot restul vieții, nu exclude faptul că s-ar putea răzgândi.”

Dar asta ar însemna că nu a făcut o alegere pentru tot restul vieții. Mi se pare că de fapt te îndoiești că astfel de alegeri sunt posibile. Orice exemple ți-aș da, vei spune că dacă omul cu pricina ar fi trăit mai mult, ar fi fost posibil, în principiu, să se răzgândească. Dar deciziile sunt însoțite de acțiuni. Dacă o persoană alege să își pună capăt vieții și acționează ca atare, nu mai are cum să se răzgândească.

Eu aș spune, însă, că nu mai avea cum să se răzgândească de când a luat decizia. În plus, nu mi se pare important dacă acțiunea care însoțește decizia face efectiv imposibilă răzgândirea. Oamenii pot lua decizii definitive și atunci când deciziile respective sunt, în principiu, revizuibile. Unele dintre acestea nu privesc ceva ce urmează să se petreacă pentru tot restul vieții lor, dar asta nu înseamnă că nu sunt decizii definitive. Dacă decid, de pildă, să fac azi o plimbare în parc,…

„Vrei să spui că nu ar putea interveni nimic care să te împiedice?”

Mă rog, sigur că aș putea păți ceva și să nu mai ajung în parc, dar asta nu va însemna că decizia mea a fost provizorie. Dacă o femeie decide să nu mai aibă copii dar rămâne însărcinată printr-un miracol, asta nu înseamnă că și-a schimbat decizia.

„Bine, dar atunci vrei să spui că nu e posibil ca valorile care îți ghidează viața să se modifice? Căci dacă este așa, ce rost are să mai discutăm despre ele?”

Dacă am ales să îmi conduc viața după anumite valori, atunci nu văd cum aș mai putea renunța la acestea. Dar asta nu înseamnă că nu aș mai putea face alegeri.

„Totuși, nu vei avea cum să ajungi la concluzia că o viață ghidată de o valoare incompatibilă cu ceea ce ai ales tu deja e mai bună. Sau dacă ai ajunge la această concluzie, atunci acest lucru ar fi inutil.”

Pe scurt, nu. Aceasta fiindcă o presupunere a întregii noastre discuții e următoarea: o viață pe parcursul căreia constați că ai făcut o alegere greșită, chiar dacă nu mai poți schimba nimic, e mai bună decât aceeași viață, lipsită de această descoperire.

„Nu înseamnă asta că deja există o valoare care îți ghidează viața? Am putea să o numim ‘conștiința greșelii’, dacă vrei. Și nu e limpede că nu ai putea niciodată să accepți că o viață care nu e ghidată de această valoare e mai bună?”

Ba da. Dar nu cred că acest lucru face discuția noastră inutilă.

10

Îmi pot imagina o situație în care întrebarea mea („Ce ar fi mai bine să fac cu viața mea?”) ar avea un răspuns ușor? Bineînțeles. Să spunem că o carte conține detalii precum „s-a trezit în fiecare dimineață la ora 6”, „a mâncat cutare și cutare”, „și-a ales meseria cutare” și așa mai departe. Iar apoi să presupunem că mi se spune (și am bune temeiuri să cred) că dacă viața mea va fi diferită de cea descrisă în acea carte, lumea se va sfârși.

În acest caz mi-ar fi ușor să spun că ar fi mai bine să îmi trăiesc viața potrivit detaliilor din carte. Aș face, pur și simplu, ceea ce este indispensabil. Ar fi ca și când, aflat într-o intersecție, aș descoperi că toate celelalte drumuri, în afară de unul singur, se înfundă.

Iar dacă pericolul nu ar fi anihilarea, ci lipsa de sens, lucrurile ar sta în același fel. Dacă prin faptul că îți trăiești viața altfel decât scrie în carte lumea devine absurdă, răspunsul e la fel de simplu.

Dar atunci, chiar dacă aș fi singur pe lume, cartea nu ar putea să conțină detalii cu privire la ora de trezire. Dacă aș fi singur pe lume, poate că lumea ar deveni absurdă dacă în loc să mânânc ceva hrănitor aș mânca nisip, dar nu ar avea cum să devină absurdă dacă m-aș trezi la 7 dimineața și nu la 6.

Problema pare să fie aceasta. Nu există contrângeri raționale de acest tip, în funcție de care să mă pot ghida. Soarta lumii pare să fie independentă de felul în care îmi trăiesc eu viața. Iar asta vine tocmai din faptul că „lumea” nu este „lumea mea”.
Soarta unei lumi obiective nu depinde de mine.

*

Ce vreau să spun? Dacă o viață nu e ghidată de valori, nu merită să fie trăită. Dar dacă valorile sunt obiective, atunci ele devin fapte și își pierd orice valoare. Iar dacă sunt subiective, totul alunecă. Și chiar dacă am avea valori subiective universale, tot nu am putea da o valoare lumii în care trăim. Aceasta ar rămâne, în continuare, lipsită de valoare și de sens, alcătuită din fapte contingente, lipsite de orice conținut conceptual și așa mai departe.

(Iar acest lucru e independent de faptul că noi avem sau nu o minte.)

*

Dar e evident că viața trebuie să aibă un sens și, prin asta, și lumea trebuie să aibă un sens. Viața mea e compusă din acțiunile mele, iar eu acționez în lume, așa că lumea nu este o masă amorfă de fapte.

„Dar cum se întrețes acțiunile și faptele? Unde e punctul de contact între ‘spațiul rațiunii’ și ‘spațiul naturii’? Un asemenea punct de contact nu poate fi logic, fiindcă relațiile dintre fapte nu sunt logice (chiar dacă cele dintre acțiuni ar putea fi). Însă nu poate fi nici cauzal, fiindcă nimic nu decurge rațional dintr-o cauză.”

11

Să recapitulăm. Am pornit de la această întrebare: „Ce ar fi mai bine să fac cu viața mea?”. Am văzut că întrebarea poate fi pusă și fără a răspunde la „problema sensului vieții”, fără întemeia reguli morale și fără a o considera că ridică în primul rând probleme morale. Drumul pe care am mers ne-a dus la valori. Valori care îți pot ghida viața.

Oponentul meu imaginar intervine: „Și de unde provin aceste valori? Nu sunt ele relative? Ai vorbit, de pildă, despre prietenie. Nu ar putea fi aceasta lipsită de preț în anumite culturi?”

Poate că da. Nu știu. E ca și când mi-ai spune că unii oameni ar putea să nu prețuiască muzica. Ar reieși, de aici, că viața mea nu este mai bună decât cea a unui om care nu își dezvoltă nici un fel de cultură muzicală? Îmi e greu să cred asta.

„Dar, judecând la fel, ar trebui să accepți că viața cuiva care știe să tragă cu arcul e mai bună decât a ta. În fond, e doar o întâmplare că faci parte dintr-o societate care nu prețuiește prea mult trasul cu arcul. Dar e și acesta un talent, e și aici o potențialitate care rămâne neîmplinită în cazul tău.”

Bine, dar nimeni nu își poate împlini toate potențialitățile. Nu e firesc să le ierarhizăm?

„Poate că da, dar tocmai despre asta vorbim. Comunități omenești diferite vor avea ierarhii diferite. Iar dacă îmi vei spune că matematica este specifică oamenilor, în timp ce vânătoarea nu este, nu vei apela și tu, ca și Aristotel, la ideea naturii umane? Și de ce ar fi mai bine să faci ceea ce e în natura ta, sau ceea ce îți este specific?”

Nu știu, dar nu cred că asta e ceea ce căutăm – un algoritm care să specifice câte minute pe zi trebuie să îți petreci trăgând cu arcul și câte minute ar trebui să îți petreci ascultând muzică și așa mai departe. Aș spune că nici muzica și nici trasul cu arcul nu sunt „valori care să îți poată ghida viața”. Am mai discutat despre aceste lucruri și încă nu știu cum pot fi distinse valorile care pot (sau merită) să îți ghideze viața de celelalte.

Putem asocia muzicii sau trasului cu arcul o serie de abilități specifice, care pot fi antrenate. Dar să ne gândim și la acțiuni. Poți trage cu arcul la țintă, de unul singur. Poți cânta de unul singur. Dar nu poți înțelege muzica fără a avea de a face, măcar indirect, cu tot ce au gândit alți oameni, cu felul în care au conceput ei muzica, cu muzica pe care au imaginat-o și așa mai departe.

„Dar există și o istorie a trasului cu arcul. Există tehnici diferite, pe care le-ai inventat alți oameni. Dacă vrei să privilegiezi, pur și simplu, activitățile care presupun interacțiunea cu alți oameni, nu cred că ți-ai ales un exemplu foarte bun. Înțeleg de ce a citi și a scrie literatură sunt activități care implică asemenea interacțiuni într-o măsură mult mai mare decât a te scobi în nas. Dar, în ultimă instanță, s-ar putea spune și că o viață dedicată scobitului cât mai eficient în nas nu este, în principiu, mai prejos decât una dedicată literaturii. În fond, primii autori nu se raportau la ceea ce făcuseră deja alți oameni. Iar scobitul în nas ar putea începe să aibă și el o istorie și o cultură, dacă i-ai dedica suficient timp. De ce să fii un epigon când poți fi un pionier?”

Ei bine, cred că există o țesătură complexă a activităților omenești. Iar în această țesătură putem vedea noduri mai proeminente.

„Dacă vorbești astfel, atunci a discuta chestiuni filosofice ar trebui să fie unul dintre cele mai proeminente noduri în această țesătură. (În fond, dacă există o filosofie a sportului, de ce nu ar putea exista și o filosofie a trasului cu arcul?) Și totuși, ai fost de acord că o viața care nu include și asemenea activități nu este cu nimic mai prejos decât una care le-ar include. În al doilea rând, pari să sugerezi că sunt mai valoroase toate acele activități care sunt mai complexe. Dar pe ce s-ar baza asta?”

Nu știu, dar iată ce îmi atrage atenția, din discuția noastră. Trasul cu arcul sau pregătitul ceaiului capătă valoare atunci când îmi atragi atenția că există (sau ar putea exista) o „cultură a trasului cu arcul” (sau a ceaiului). Nu e limpede, de aici, că punem preț pe tot ceea ce poate fi plasat sub această etichetă? Mai pe scurt, nu e limpede că punem preț pe cultură?

„Mă rog, la fel de bine am putea spune că punem preț pe tehnică, fiindcă până și scobitul în nas devine important dacă ne putem imagina diferite tehnici ale scobitului în nas.”

De acord, dar asta nu infirmă ceea ce spuneam. Fie că vorbim despre cultură, fie că vorbim despre tehnică (sau tehnici), dacă acestea sunt valori care pot da valoare anumitor practici omenești, nu ar trebui să fim de acord că sunt valori mai înalte?

„Și totuși, prietenia nu este importantă pentru că putem vorbi despre o cultură a relațiilor de prietenie (sau despre tehnici ale formării și întreținerii unor relații de prietenie).”

Da, desigur. La fel, cultura nu este importantă fiindcă putem vorbi despre „tehnici ale producției culturale”. Valorile de nivel mai înalt nu se pot întemeia reciproc. Nu văd aici nici o obiecție. Mai degrabă, aș spune că îmi completezi ideile cu privire la felul în care am putea pune valorile noastre într-o ordine.

„Îmi este greu să văd că asta e ceea ce facem. Iată, ordinea prefigurată de tine plasează cultura și tehnica pe același plan, ca valori care pot da valoare altor activități, dar nu se întemeiază valoric în mod reciproc. Cu toate acestea, relativismul cultural e o temă de discuție mult mai importantă decât un așa zis relativism al tehnicilor. Faptul că același rezultat – aceeași cană de ceai – ar putea fi obținut prin tehnici diferite nu ne spune nimic.”

Nu știu ce să spun. Știu că facem mai mult decât să jonglăm cu cuvintele în acest moment, dar impresia că asta e tot ce facem acum e prea puternică pentru a mai putea continua această discuție. Trebuie să mă mai gândesc o vreme la toate astea.

12

„Să presupunem că nici o altă practică omenească nu ar fi mai răspândită decât bârfa. Pe de altă parte, nici o valoare umană nu ar putea să o întemeieze. Reiese de aici că bârfitul ar fi ceva de prim rang, că ar fi unul dintre cele mai importante lucruri pe care le poți face în viață?”

Nu, fiindcă nu e ceva care să dea valoare altor activități.

„Dar cu siguranță că a bârfi poate fi un scop. Iar pentru a bârfi mai bine o persoană poți face o mulțime de lucruri. O poți spiona, de pildă. În sensul acesta, bârfitul justifică spionatul. Iar dacă spui că asta nu dă valoare activităților care facilitează bârfa, e numai fiindcă deja crezi că nu are rost să bârfești, că lucrul nu are valoare.”

Cred că problema vizează expresia „întemeiere valorică”, pe care am folosit-o mai înainte. Lanțurile de mijloace și scopuri sunt utilizate atunci când oferim temeiuri (sau rațiuni) pentru acțiunile noastre. Dar scopurile pot fi lipsite de valoare. Ceea ce înseamnă că o justificare practică nu este și o întemeiere valorică. De unde ar reieși că o întemeiere rațională a acțiunilor (sau activităților, sau practicilor) omenești încă nu ar fi suficientă pentru ceea ce am numit „întemeiere valorică”. Ar fi ca și când valorile nu sunt doar în afara naturii (cu legile ei), ci și în afara rațiunii. În calitate de scop ultim, răul poate să justifice acțiunile cuiva la fel de bine ca și binele.

Altfel spus, rațiunea practică nu ar fi doar a-morală, ci chiar a-valorică. Orice considerații structurale (de tipul „x e un scop care nu mai este mijloc pentru alte scopuri”) ar fi inutile pentru o întemeiere valorică.

Cu toate astea, vreau să mă întorc la întrebarea de la care am plecat: „Ce ar fi mai bine să fac cu viața mea?”. Cu siguranță că întrebarea nu era: „Date fiind scopurile pe care le urmăresc, ce mijloace aș putea (sau aș fi putut) folosi pentru a le atinge în cel mai optim mod?”. Întrebarea privește scopurile. Desigur, nu toate scopurile imaginabile. Nu ne uităm la tot ceea ce se întâmplă pe lume atunci când o linguriță introdusă în paharul cu suc pare frântă. Nu plecăm de la zero. Avem anumite ipoteze. Întemeierea valorică despre care vorbeam nu are în fundal o rațiune practică pură. Dacă există certitudini epistemice (în sensul lui Wittgenstein), cu siguranță că există și certitudini valorice.

„Am atâtea obiecții legate de ceea ce ai spus încât nici nu știu de unde să încep.”

Dă-mi voie să mai spun ceva. O astfel de certitudine valorică este cea potrivit căreia a contribui la supraviețuirea speciei omenești e un lucru bun. O alta este că e un lucru bun să contribui la îmbunătățirea calității vieții altora,…

„Dar totul e circular. Ce este o viață de calitate? Viața unei persoane care contribuie la îmbunătățirea calității vieții celorlalți, probabil. Nu vezi?”

Ba da. Însă circularitatea nu e neapărat semnul unei erori. Un bun jucător de șah e cel care îi poate face pe ceilalți jucători să devină, la rândul lor, jucători mai buni, fiindcă au multe de învățat din partidele pe care le joacă împotriva lui. Potrivit acestei idei, un oponent care i-ar învinge până și pe cei mai buni jucători de șah într-o manieră complet neinteligibilă, astfel încât aceștia nu ar putea învăța nimic din înfrângerile respective, nu ar fi un bun jucător de șah. Poți să nu fii de acord cu această idee, dar dacă nu vei fi de acord, nu pe temeiul că formularea e circulară nu vei fi de acord, ci fiindcă ai o altă părere.

Sigur, se presupune că deja înțelegi șahul și ai o anumită idee despre ce înseamnă să joci șah bine. Și eu am o anumită înțelegere a expresiei „a face ceva bun cu viața mea”. Nu mă gândesc la lucrurile acestea ca o persoană care nu înțelege nimic sau ca una care încercă să înțeleagă o limbă străină. Încerc să îmi îmbunătățesc anumite concepte pe care deja le posed, nu să îmi formez concepte noi. Remarca privitoare la jucătorul de șah poate fi utilă în precizarea unui concept, chiar dacă e inutilă în dobândirea conceptului de către cineva care nu știe nimic despre șah.

Iar acum să revenim. Atunci când spun că o viață mai bună este cea pe parcursul căreia îi poți ajuta și pe alții să aibă vieți mai bune, aceasta este o precizare similară. Paralela este următoarea: așa cum simplul număr al partidelor câștigate nu te face un bun jucător, tot astfel, simplul număr al satisfacțiilor personale nu te face să ai o viață mai bună. A-i ajuta pe alții să aibă mai multe satisfacții, care includ, la rândul lor, satisfacții altruiste, contează.

Aș fi putut spune: „Iată o certitudine valorică: altruismul (în special cel care duce la altruism) are valoare”. Nu e nimic circular aici.

„Și ce anume ține de această înțelegere preliminară despre care vorbești? Ideea că trebuie să avem satisfacții (indiferent de ce fel) și să evităm orice discomfort? Dar cum poți compara așa ceva cu o certitudine epistemică – de pildă, cu gândul că lumea exterioară este reală? Cum poți compara scepticismul privitor la fapte cu scepticismul cu privire la valori? Nu e limpede că primul, cel puțin în cazul anumitor fapte, e forțat și poate ajunge să blocheze orice acțiune, în timp ce al doilea nu este astfel?”

Nu știu ce să spun. Cred că am ajuns într-un impas. Ceea ce vrei să spui, după cum bănuiesc, e ceva de felul următor. Dacă mă îndoiesc că pastila care i-ar putea salva cuiva viața nu se află într-un anumit sertar, voi deschide din nou și din nou același sertar, imediat ce l-am închis. Nu voi căuta altundeva. Chiar dacă nu am văzut pastila în acel sertar, mă voi gândi că poate m-am înșelat. Gândul că nu am cum să știu unde e pastila mă va bloca. Dacă mă gândesc, în schimb, că poate nu are rost să îi salvez viața acelei persoane, aș putea căuta pastila în toată casa, până o găsesc, iar apoi i-aș putea-o administra persoanei respective gândindu-mă ca fac un gest absurd, sau aș putea să o arunc la gunoi, gândindu-mă ca poate e mai important să procedez astfel.

Dar dacă mă îndoiesc că anumite lucruri au valoare, așa cum cred, cu siguranță că mă pot îndoi și de faptul ca opiniile mele au vreo valoare. Iar dacă opiniile mele nu au valoare, nici cunoașterea nu are valoare și nici o acțiune bazată pe opinii sau pe cunoaștere nu are nici o valoare și nici un rost.

Altfel spus, nu cred că scepticismul cu privire la valori nu blochează acțiuni. Mai degrabă, în măsura în care acesta privește valoarea opiniilor mele, sau a cunoașterii însăși, un asemenea scepticism va bloca totul.

13

„Ceea ce mi-ai spus revine la un gând vechi: adevărul este și el o valoare. Dacă nu ar fi, atunci nu ar conta dacă credem ceva adevărat sau fals. Dar faptul că cred ceva fals nu mă împiedică să acționez.”

Atunci când vorbeam despre valoarea opiniilor, cred că aveam în vedere ceva mai radical. Dacă opiniile mele, indiferent că sunt adevărate sau false, nu au nici o valoare, atunci nu contează dacă eu cred ceva sau nu cred nimic. În aceste condiții, cum mai pot acționa?

„Nu poți acționa în lipsa unor opinii? Nu există acte gratuite?”

Dar un act gratuit e cel care nu va fi justificat în termenii unui scop. Ceea ce nu înseamnă decât că opinia despre o relație dintre acel act și atingerea unui anumit scop poate să lipsească. (Poate ar trebui, totuși, să cred că este în principiu posibil ca actul respectiv să servească vreunui scop, dar nu voi intra în aceste detalii acum.)

Iată un exemplu. Să zicem că nu contează dacă eu cred sau nu că în fața mea se află o ușă. În aceste condiții, chiar presupunând că deschiderea ușii nu ar servi vreunui scop, ci ar fi un act complet gratuit, cum aș putea să realizez acțiunea?

„Probabil vrei să spui că pentru a o realiza trebuie să crezi că e posibilă și nu poți crede că deschiderea ușii e posibilă dacă opinia ta cu privire la ușă nu are nici o valoare. Dar poate că pentru a realiza acțiunea e suficient să nu crezi că aceasta e imposibilă. În fond, copiii mici realizează diferite acțiuni asupra unor obiecte cu privire la care încă nu au nici o opinie. Dacă opiniile nu au valoare, atunci nici opinia că o anumită acțiune nu ar fi posibilă nu are nici o valoare. Iar asta e suficient pentru a acționa.”

Nu o putem scoate la capăt astfel. Cu siguranță că șoarecele care se strecoară printr-o gaură îngustă nu crede că e imposibil să iasă pe cealaltă parte, dar nu aș spune că el realizează vreo acțiune, în sensul în care vorbeam eu despre acțiuni. Pot fi de acord că în lipsa opiniilor putem observa diferite comportamente animale sau omenești. Se petrec lucruri, natura își urmează cursul. Dar nu văd cum am putea vorbi într-un asemenea caz despre agenți (care sunt persoane) și acțiuni (care sunt intenționate).

„Mă rog, nu știu de ce vorbim despre un vid al opiniilor. Copilul din exemplul meu ar putea avea opinii (sau un soi de opinii pre-lingvistice) fără să aibă încă noțiunea de valoare.”

Cu asta pot fi de acord, în mod provizoriu. Dar pentru un astfel de copil, chiar dacă el ar fi capabil să își justifice unele acțiuni, această justificare nu are nici o valoare. Iar o justificare lipsită de valoare nu este, cu adevărat, o justificare. În plus, dacă justificarea însăși trebuie să indice un scop al acțiunii, agentul trebuie să îl considere dezirabil. Or, un sceptic cu privire la valori ar putea întotdeauna pune la îndoială importanța dezirabilității.

Totuși, dacă ți se pare că atât cunoașterea, cât și acțiunile noastre ar fi posibile într-o lume lipsită complet de valori, nu voi mai insista. Nu țin neapărat ca propriile mele convingeri cu privire la ce anume ar însemna, în mare, „o viață bună” să aibă același statut ca și certitudinile epistemice despre care vorbea Wittgenstein. Chiar și acele certitudini se puteau schimba, iar acest lucru este valabil și în cazul convingerilor mele. Important mi se pare faptul că întrebarea de care ne ocupăm nu e pusă în gol.

Iată un alt exemplu. Nu cred că satisfacțiile, fie ele și intelectuale, dau valoare unei vieți. Ca atare, nu voi crede că o viață care are mai multe șanse să îmi aducă mai multe satisfacții e mai bună.

„Probabil te gândești la artiști sau oameni de știință care nu au avut parte de recunoaștere (și satisfacții) în timpul vieții. Dar asta nu înseamnă că unitatea de măsură nu ar putea rămâne, totuși, satisfacția. Fiindcă dacă persoanele respective ar fi trăit suficient încât să se bucure de apreciere, cu siguranță că asta le-ar fi produs satisfacție. Așa că s-ar putea spune, în continuare, că o viață valoroasă este una în mod potențial satisfăcătoare.”

Chiar dacă aș crede că într-un timp nelimitat valoarea este însoțită de satisfacție, tot aș putea spune că această satisfacție e doar un simptom al valorii. Am fost tentat să numesc inițial această credință o variantă a concepției „summum bonum”, dar cred că asta ar fi fost o greșeală. Starea psihologică de satisfacție (presupunând că diferitele lucruri pe care le simțim atunci când spunem că ne simțim satisfăcuți, în diferite contexte, ar avea toate ceva în comun) nu este, în sine, nici bună și nici rea.

Ar fi, desigur, minunat să existe o anumită stare sau senzație care să ne ghideze, ca un far în noapte. Îndreptându-ne spre ea, am avea garanția că facem ceva important, prețios și bun. Pentru a avea o viață bună, ar fi suficient să recunoaștem și să urmărim o astfel de stare.

„Dar?…”

Dar nu pot să împărtășesc un astfel de empirism valoric. Nu cred că la nivelul simțurilor (sau al stărilor psihologice, fiindcă e discutabil că „satisfacția” este o senzație, chiar dacă vorbim uneori ca și când ar fi) s-ar putea găsi un astfel de „far călăuzitor”. Aceasta fiindcă a fi într-o anumită stare psihologică, oricare ar fi aceasta, e un simplu fapt, iar faptele, ca atare, nu sunt în mod intrinsec valoroase (după cum am mai vorbit).

„Nu este important faptul că noi, oamenii, punem preț pe anumite lucruri, dar nu și pe altele? Nu este și acesta un fapt?”

Am putea spune că este un fapt social. Într-un sens, nici măcar acest fapt nu e în mod intrinsec valoros. Așa se petrec lucrurile, pur și simplu. Și chiar dacă nu s-ar fi putut petrece altfel, asta nu ne spune nimic. Am putea observa că ființele vii capabile să simtă ceva evită durerea și urmăresc plăcerea. La fel de bine, am putea observa că muștele se așează mult mai des pe obiecte de culoarea verde decât pe obiecte de culoarea roșie. Nici una dintre cele două observații nu ar fi mai importantă, în lipsa oricărui context valoric.

„Dar nu este supraviețuirea importantă? Și atunci, dintre aceste două fapte – ‘Ștefanov trăiește’ şi ‘Ştefanov e mort’ – nu este primul mai valoros decât al doilea?”

Offff,… E discutabil că al doilea este un fapt, dar nu mă voi lega de asta acum. Universul nostru nu este, în sine, mai valoros decât un univers care există doar pentru câteva secunde. După cum vezi, am tot folosit anumite expresii. Am vorbit despre fapte „ca atare” sau „considerate în mod intrinsec” sau „în afara oricărui context”. Sigur că este mai important pentru mine să fiu viu (și presupun că lucrurile stau la fel în cazul oricui altcuiva). Dar faptul că sunt viu, atâta timp cât nu este judecat din vreun punct de vedere (al meu sau al alcuiva) nu are nici o valoare.

„Deci valorile sunt subiective?”

Cred că folosim un sistem de concepte care ne întinde capcane și ne face să ne împotmolim. Distincția subiectiv – obiectiv face parte din acest sistem. Dacă îți voi răspunde afirmativ, îmi vei spune că o valoare subiectivă e complet arbitrară și așa mai departe. Cred că mai bine ar fi să mă mai gândesc la toate astea și să continuăm atunci când am un răspuns mai bun.

14

Iată ce voiam să spun. Să luăm afirmația „Ștefanov trăiește”. Dacă această afirmație nu face nimic mai mult decât să reflecte un fapt, nu poate fi vorba despre nimic important (sau „de valoare”) aici. Acum, dacă afirmația nu plutește singură într-un „spațiu logic”, ci e rostită de către cineva, într-o situație obișnuită de viață, trebuie ca acea persoană să poată oferi o justificare pentru a o fi rostit. Să răspundă, cu alte cuvinte, la întrebarea „De ce spui că Ștefanov trăiește?”.

Ar putea spune: „Fiindcă vreau să mă căsătoresc cu soția lui și nu pot face asta atâta timp cât el trăiește”. Sau: „Am dificultăți în a înțelege acest pasaj din Cercetări Filosofice și cred că el m-ar putea ajuta să le depășesc”. Sau, pur și simplu: „Mă întristează / mă bucură să știu că el încă trăiește”. Și așa mai departe.

Oameni diferiți urmăresc scopuri diferite și au opinii diferite. În funcție de acestea, ei vor oferi justificări diferite pentru acțiunile lor și inclusiv pentru afirmațiile pe care le fac. Asemenea justificări aduc în scenă valori, ca să zic așa, dar ele țin de un spațiu al rațiunii (practice, să zicem) care nu este arbitrar.

Faptul că sunt în viață e important pentru mine, fiindcă de el depinde, în opinia mea, împlinirea celor mai multe dintre scopurile pe care le urmăresc. Dar aici nu e nimic subiectiv, în sensul de arbitrar.

„Pari să spui că acest spațiu al rațiunii (practice) ‘generează’ valori într-un mod uniform. Date fiind anumite obiective și anumite opinii despre modul în care ar putea fi atinse, oricine va considera că sunt valoroase aceleași lucruri. Cu toate acestea, păreai mai devreme să accepți că ‘rațiunea practică este a-valorică’. Dacă există scopuri ultime, nu e limpede că acestea nu pot fi importante în calitate de mijloace pentru alte scopuri? Nu vezi că te contrazici?”

Dar nu am susținut că a fi în viață e un scop ultim. Încercam să îți arăt că în măsura în care de acest fapt ar depinde realizarea anumitor scopuri ale mele, el e important pentru mine și ar fi la fel pentru oricine altcineva s-ar afla în locul meu.

„Dar asta nu exclude varianta în care scopurile ultime ar fi arbitrare și subiective. Iar atunci valoarea mijloacelor prin care pot fi atinse ar fi, la rândul ei, subiectivă.”

Da, desigur. Dar credeam că am depășit deja aceste probleme, atunci când am spus că nu caut o întemeiere absolută a valorilor. Nu cred că vrei să îmi spui că răspunsul la întrebarea „Ce ar fi mai bine să fac cu viața mea?” ar putea fi că ar fi mai bine să încerc să distrug întregul Univers.

Problemele noastre erau mult mai banale, dacă îmi amintesc bine. Ele priveau decizii din viața de toate zilele, marcate de conflicte valorice obișnuite: „slujba sau familia?”, „familia sau prietenii?”, „prietenii sau hobby-urile?”, „sănătatea mea sau a copiilor?”, etc.

„Dar cum crezi că ar putea fi soluționate asemenea conflicte prin identificarea unor ‘valori mai înalte’? Iată un exemplu, pornind de la ceea ce spui. Te doare ceva, un copil plânge. Poţi face o singură programare la doctor săptămâna asta. Problema e dacă o faci pentru tine sau pentru copil (desigur, săptămâna viitoare vei putea face cealaltă programare). Scopul ultim este să te îmbunătăţeşti ca om. Cum te ajută asta să iei o decizie?”

Nu știu. E important să învăț să fiu altruist, e important și să rămân în viață, pentru a putea să învăț ceva. E greu să mă gândesc la o durere care să mă facă să cred că dacă nu identific în mai puțin de o săptămână cauza, mi-ar fi amenințată viața.

„Dar e important și să te obișnuiești să nu îți neglijezi problemele de sănătate.”

Poate că da, dar această obișnuință se poate forma în timp. Atâta timp cât sunt sigur că privilegierea problemelor copilului nu reprezintă o strategie prin care să mă eschivez de la propriile mele probleme de sănătate, totul e ok.

„Bine, poate că exemplul ales de mine nu e cel mai bun. Dar toată această discuție e inutilă dacă la sfârșitul ei nu vei descoperi nimic nou, care să te ajute să iei decizii mai bune. Dacă te-ar interesa justificările, ar fi altfel. Dar tu pari să spui că răspunsul la întrebarea ta ar trebui să îți schimbe, efectiv, viața. Nu decurge de aici că ar trebui să fie în principiu posibil pentru mine să găsesc exemple mai bune?”

Poate că da.

15

Să zicem că aș avea o listă a tuturor valorilor care îmi pot ghida viața: îmbunătățirea de sine, calitatea vieții celorlalți, valorile morale obișnuite, familia, munca, adevărul, iubirea și așa mai departe. Să zicem, în plus, că aș fi cartografiat relațiile dintre toate acestea, precum și pe cele dintre acestea și alte valori implicate în diferite decizii pe care le-aș avea de luat în timpul vieții. Povestea e departe de a se fi încheiat.

Nu doresc să caut justificări pentru „valorile cele mai înalte”. Altfel spus, nu cred că în legătură cu acestea e important să produc „demonstrații filosofice”. Atașamentul față de asemenea valori poate avea statutul unei opinii, pentru care are rost să oferi argumente doar atunci când te adresezi unui public cu care te afli într-un dezacord.

Particip la o serie de practici existente, însușindu-mi asumpțiile acestora. Totuși, dacă asta ar fi tot, ar trebui să spun că trăind la fel ca majoritatea oamenilor voi avea o viață bună. Nu ar fi nevoie să îmi mai pun întrebarea de la care am pornit. Faptul că mi-o pun indică un lucru: cred că trăind la fel ca majoritatea oamenilor aș putea greși. Cred, altfel spus, că unele opinii unanim împărtășite pot fi false.

Care anume? Poate nu opiniile privitoare la „valorile cele mai înalte”, dar cel puțin opiniile privitoare la modul în care asemenea „valori înalte” ar trebui să ne ghideze alegerile. Ceea ce înseamnă că harta despre care vorbeam mai devreme ar trebui să conțină cel puțin câteva elemente neașteptate.

Iată un exemplu. Potrivit practicii încetățenite, partenerii care formează un cuplu trebuie să își acorde reciproc un soi de „exclusivitate a intimității”. Bineînțeles, se consideră că o consultație medicală nu presupune și nu crează nici un fel de intimitate. La fel stau lucrurile și în alte situații. La limită, îmi pot imagina un cuplu de swingeri care consideră că aderă la această regulă a intimității exclusive, în măsura în care nimic din ceea ce se întâmplă atunci când membrii cuplului interacționează cu alte persoane nu este „intim”.

În ce mă privește, cred că o asemenea regulă nu are cum să nu intre în conflict cu dreptul fiecărei persoane de a dispune după cum vrea de propriul corp. Nu cred că te poți angaja într-o relație de cuplu, care presupune iubire, fără să accepți că persoana iubită e liberă să se folosească de propria minte și de propriul corp oricum dorește. Intimitatea nu este neapărat erotică. În paranteză fie spus, nu este întotdeauna nici măcar fizică. O discuție care atinge detalii extrem de personale poate fi considerată extrem de intimă. Nu cred că angajamentele specifice iubirii și relațiilor de cuplu ar trebui să presupună exclusivitatea intimității. Natura exclusivă a angajamentului e suficientă.

Dacă și prietenia și iubirea sunt valori, atunci diferența dintre ele trebuie să stea în tipul de angajament pe care ți-l asumi în cele două relații. Dar nici una dintre ele nu trebuie să intre în conflict cu îmbunătățirea de sine sau calitatea vieții celeilalte persoane, iar acestea depind de capacitatea acesteia de a se folosi de mintea și de corpul propriu fără nici un fel de îngrădiri arbitrare.

Un alt exemplu. Un prieten dorește să își pună capăt vieții. E absurd să mă simt trădat. Relația de prietenie nu presupune, din partea prietenilor, angajementul că aceștia vor rămâne în viață cu orice preț. Decizia luată de persoana cu care sunt prieten ar putea fi rațională sau irațională. În primul caz, prietenia noastră ar putea fi suficient de strânsă încât să îmi pun problema dacă trebuie sau nu să îi ofer acelei persoane ajutorul meu. Sau dacă trebuie să i-l dau, în cazul în care mi-l solicită. Îmi pot imagina o situație în care decizia mi se pare rațională, iar prietenia dintre noi este strânsă. Nu cred că ar trebui să țin cont, într-o asemenea situație, de considerentele morale îndeobște acceptate. A-ți ajuta cel mai bun prieten să își încheie viața, atunci când această alegere e cea mai rațională, nu poate fi imoral, indiferent care ar fi practica încetățenită.

Desigur, cazurile reale sunt mult mai complicate. Într-un asemenea caz complicat, poate că aș spune: „Da, poate că ceea ce fac este imoral, dar prietenia e mai importantă”.

Este o viață lipsită de remușcări mai bună decât una plină de regrete? Sunt convins că nu. Pe scurt, probabil că una dintre opiniile mele „neașteptate” este că deși confortul psihologic al celorlalți poate fi important, propriul meu confort psihologic e complet lipsit de valoare.