Am scris asta inițial pe Facebook, dar m-am gândit să o păstrez și aici.

Mi-am închipuit următorul schimb de replici:
A: Listening to you play the piano is a torture.
B: So this is your confession!

(Wittgenstein, PU, §111: “Fragen wir uns: Warum empfinden wir einen grammatischen Witz als tief. (Und das ist ja die philosophische Tiefe.)”)

I

Ce are a face schimbul meu imaginar de replici cu adâncimea filosofică? Mă explic (în trei comentarii). Personajul A spune că experința de a-l asculta pe B cântând la pian i se pare insuportabilă. B ia ”torture” în sens literal. În plus, alunecă de la experiența torturii la acțiunea de a tortura – dacă tu te simți torturat, înseamnă că eu te torturez (fals, desigur: epilatul inghinal cu ceară, făcut fără pricepere, se simte ca o tortură; dar acțiunea de a tortura nu e realizată). Acum, scopul torturii este mărturisirea. Probabil că A vrea să îi dea de înțeles lui B că ar dori să nu-i mai cânte la pian. B a prins mesajul, dar în scenariul în care cântatul la pian chiar este o tortură, doar o mărturisire poate pune capăt torturii. Desigur, nu poți confunda o rugăminte (sugerată) cu o mărturisire, dar îmi închipui că A și B știu tot timpul ce e real și ce e prefăcut în schimbul lor de replici.

(Răspunsul lui B conține, în plus, o sugestie nouă: „dacă o spui acum ca pe un secret smuls prin tortură, înseamnă că ai gândit-o fără să o spui; dar ar fi trebuit să îmi spui mai demult că nu apreciezi cântatul meu la pian, dacă îmi erai cu adevărat prieten”. Dar asta e deja besides the point.)

II

Impresia de adâncime, în cazul glumei, vine din aceste alunecări: figurat – literal, experiență – acțiune, efect al acțiunii (spui că îți displace cântatul meu la pian) – scop al acțiunii (îți cântam ca să mărturisești). Și poate și dintr-un fel de paradox narativ (îmi vine în minte Alphonse Allais). Replica lui A e o mărturisire doar dacă B îl torturează. B îl torturează doar dacă intenționează să îl chinuie cântând la pian. Și poate intenționa asta doar dacă știe că la momentul respectiv cântă prost la pian (indiferent care i-ar fi, în genere, abilitățile de pianist), fiindcă nu poți intenționa să torturezi pe cineva cu o interpretare impecabilă la pian. Prin urmare, B știe că a cântat prost la pian. Dar tocmai la asta revine ceea ce îi spune A. Dar atunci, B avea deja informația pe care încerca să o obțină – prin tortură! – de la A. Nu e absurd? Și nu e clar că replica lui A nu poate fi o mărturisire, nici măcar în ficțiunea jucată de B?

(Sau poate că nu. Sunt mărturisiri și mărturisiri. B ar putea spune: nu l-am torturat ca să îmi spună ceva ce nu știam, ci ca să își salveze sufletul mărturisind.)

III

Wittgenstein, dacă l-am înțeles cât de cât, crede că o serie de întrebări filosofice care au aerul profunzimii au în spate alunecări similare. Diferența ar fi că pe acestea nu le sesizăm. Dacă le-am sesiza, poate am râde. O asemenea întrebare pseudofilosofică e cea dacă celulele din corpul persoanelor căsătorite sunt și ele căsătorite sau nu. Sunt două concepte de filiație – unul e sociologic (părinți – copii ca roluri sociale etc.), altul e biologic (aici pot vorbi și despre celule-părinte, care dau naștere unor celule-copil etc.). Dar analogia se rupe atunci când ajungem la relații de căsătorie.

Iată, însă, o problemă filosofică reală (a lui Sellars): Cum poate cunoașterea să fie întemeiată pe baza experienței, dat fiind că relațiile de întemeiere sunt relații logice, ale căror relate trebuie să aibă conținut conceptual, iar pura experiență senzorială nu are conținut conceptual? Nu pare profundă?

Iar aici, mergând pe mâna lui Wittgenstein, s-ar putea spune: ”Stai, despre ce vorbim aici? Numim cunoaștere rezultatul anumitor activități, practici omenești. Acestea includ diferite acțiuni – formularea unor ipoteze, testarea lor, realizarea de observații și experimente și așa mai departe. Conținutul lor conceptual e făcut explicit atunci când spunem ce facem sau ce am făcut. Unele acțiuni sunt „empirice” – a asculta înregistrări ale radiotelescopului, a privi prin microscop sau cu ochiul liber, a urmări ecranului unui aparat de măsură etc. Dar când prezinți rezultatele unei cercetări și îți întemeiezi concluziile spui ce ai făcut, nu vorbești despre felul în care au fost stimulate organele tale senzoriale. Lucrurile ți se par ciudate fiindcă ai alunecat de la acțiuni la experiențe (personajul B făcea cumva pe dos), dar dacă observi asta, problema dispare.