Cateva ganduri din ultima luna de zile. Nimic publicabil.
20.11.2014
Recunoastem ca fiecare dintre noi e o persoană. Cazuri limita etc.
Esti o persoană numai daca actionezi (sau poti actiona). [de lamurit]
Orice actiune a unei persoane e facuta avand in vedere o persoana. O persoana ii face ceva unei alte persoane. (Varianta: o persoana ii poate face ceva doar unei alte persoane)
Autorii actiunilor trebuie sa fie persoane. Destinatarii actiunilor trebuie sa fie persoane.
A recunoaste că X e o persoană nu e “ceva epistemic” (a justifica opinia ca X e o persoană). A-l recunoaste pe X ca persoană inseamna sa recunosti ca X are raspunderea pentru ceea ce face (ceea ce isi face, ceea ce le face altora, ceea ce iti face tie).
Cand X e raspunzator pentru actiunea A, nu-l ajut si nu-l impiedic sa faca A – (ar trebui sa) cred eu asta?
21.11.2014
Sunt tot mai tentat, în ultima vreme, să spun că nu există nici un angajament ontologic în ceea ce spun atunci când vorbesc așa ca mai sus.
Altfel spus, atunci când folosesc doar acest vocabular și mă gândesc doar la răspundere, obligații, permisiuni, condiții necesare și alte de aceast fel nu mă interesează deloc dacă există (și în ce fel) persoane, acțiuni, răspundere, intenții etc.
Aș spune că însăși întrebarea dacă acest discurs e ficțional sau nu trebuie să fie respinsă.
Persoanele acționează, realizează acțiuni colective, iau parte la practici, joacă anumite roluri (argumentator, auditoriu, cercetător, părinte, iubit/iubită, practicant al unei meserii, jucător de șah etc.). Mă interesează cum se fac mutări în toate aceste jocuri, cum e implicată rațiunea (sau cum am putea concepe implicarea acesteia) în serii de acțiuni, practici (de comunicare sau nu) și ce răspundere implică diferite mutări și roluri. Obligatiile morale sunt doar un caz particular.
De pildă:
Afirm că A într-un context epistemic (te informez, susțin că A, scriu A într-un manual etc.).
Poate am o răspundere cu privire la adevărul lui A (whatever that means) și de asemenea cu privire la adevărul consecințelor logice ale lui A (eventual obținute din A și alte afirmații ale mele).
În plus, trebuie să pot produce temeiuri pentru A.
Mai simplu, o asumpţie a afirmației mele este că știu că A. Această pretenție de cunoaștere presupune anumite răspunderi (a produce temeiuri, a putea utiliza cunoștința respectivă etc.).
Dacă fac o acțiune, atunci sunt responsabil pentru acele acțiuni care erau necesare pentru a o face. Nu s-a schimbat nimic.
Problema este că vorbim despre două feluri de condiții necesare (sau mai multe):
1) M e singurul mijloc pentru a atinge scopul S (a face ceva). Exemple:
– intru pe poartă numai dacă deschid poarta;
– merg numai dacă pășesc;
– fac ceai numai dacă fierb apă;
– câștig partida de șah numai dacă am dat mat;
– resping A (cu succes) numai dacă obțin o infirmare pentru A;
(variantă: doar C produce efectul E)
2) Pentru a face X trebuie să fac T (potrivit unui fel de “imperativ ipotetic”):
– conduc mașina numai dacă am obținut un carnet de șofer;
– afirm că A numai dacă produc temeiuri pentru A;
– iau produsul numai dacă intru în posesia lui (la 1: cumpăr produsul numai dacă plătesc – o chestiune conceptuală)
3) P numai dacă Q (fiindcă P implică logic Q):
– afirm că A și B numai dacă afirm B;
– fac ceai numai dacă fac o acțiune;
– pun otravă în apa din pahar și îți ofer paharul numai dacă te otrăvesc;
– susțin că prețul petrolului e în creștere “numai dacă” (deci) accept că benzina va costa mai mult la pompă
M e o condiție necesară pentru succesul acțiunii, T e o condiție necesară pentru corectitudinea acțiunii (să zicem). Austin ar vorbi despre acele condiții ale lui. Q, dacă e o condiție necesară, e o condiție pentru conținutul conceptual al acțiunii (deși nu mi-l determină complet).
22.11
Am o raspundere pentru anumite efecte ale actiunilor mele.
Iti ordon să sapi o groapă (nu sa faci o groapă).
Raspunderea pentru acest ordin: nu e ok sa spun ca nu l-am dat. Trebuie sa recunosc ca eu am dat acest ordin, intelegand ce spun etc. Aveam caderea sa il dau etc.
Daca decurge logic (printr-o entimema) ca ti-am ordonat sa faci rost de o sapa, atunci sunt responsabil si pentru asta. Dar sunt si pentru actiunea ta de a sapa groapa (chiar daca tu o faci). Cum vine asta?
Nu e clar.
Daca ti-am ordonat sa sapi groapa in mijlocul unei alei circulate si noaptea cade cineva in groapa, sunt responsabil si pentru acest efect, nu?
Nu era un efect intentionat, dar era previzibil si evitabil.
Putem spune si ca saparea gropii e un efect al ordinului. Poate ca da. E un efect intentionat. Aici e vorba si de comunicare, roluri sociale, practici.
Un model simplu:
Fac A.
A are ca efect E.
Ar fi trebuit sa prevad E (roluri, practici, alte raspunderi asumate etc.)
Trebuia sa preintampin E. (poate nu conteaza daca nu puteam)
Sunt responsabil pentru E.
Dar daca E e un efect pozitiv imi asum raspunderea doar daca am intentionat sa se produca E. Nu merit laude pentru efecte neintentionate ale actiunilor mele.
De asemenea, s-ar parea ca raspunderea pentru efecte intentionate difera de cea pentru actiuni. Vezi povestea cu turma de porci. Intentionam ca X sa moara, actiunea mea a avut ca efect moartea lui, dar nu l-am ucis eu.
Chiar daca nu as fi responsabil pentru efectele actiunilor (sau as include efectele in descrieri ale actiunilor), tot ar fi greu sa spun ca actiunile au efecte.
Am iar problema relatiei dintre “spatiul ratiunii” si “spatiul naturii”. Spatiul ratiunii e normativ, cu actiuni, claims, acceptance, rejection, cooperation, competition, responsibility, agents etc. Dar fara incarcatura ontologica (si epistemologica).
*
O paranteza. Imperativul categoric si rule utilitarianism imi spun ca sunt responsabil pentru regula de actiune care decurge din actiunea mea particulara.
*
“Dar trebuie sa stim daca X a facut A sau nu. Constatam efectele, conchidem ca a fost facuta actiunea, mergem pe lantul cauzal pana la X etc. Se ridica probleme ontologice si epistemologice.”
“Distinctia dintre actiuni generice si actiuni particulare nu are miza ontologica? Nu pot face actiuni generice.”
29.11
Inca o paranteza. Imi pot inchipui fiinte care fac totul potrivit unor algoritmi impusi de altcineva. Daca aceste fiinte isi asuma raspunderea pentru ceea ce fac, sunt persoane. E important sa inteleaga ce anume fac? Trebuie sa intelegi pentru ce iti asumi raspunderea pentru a fi responsabil? Dacă spun ceva invatat pe de rost intr-o limba pe care nu o inteleg, cum stau lucrurile?
Oricum, nu pot fi constient fara a fi o persoana? Nu e un caine constient? Un sens al lui “persoana” ar putea fi psihologic. In acest sens am putea spune ca un copil care stie sa vorbeasca e o persoana. Sau unul care e capabil sa invete sa vorbeasca. Sau unul care are senzatii. Etc. Alt sens e legat de chestiuni juridice. O persoana are drepturi. Consideram ca e o persoana o fiinta carei suntem dispusi sa ii acordam anumite drepturi. Altul este cel de agent moral. Cel avut in vedere de mine de obicei e diferit. O persoana poate realiza actiuni, asumandu-si raspunderea pentru ele. Persoanele pot fi autori ai actiunilor (sau se pot “improprietari” asupra evenimentelor, cum spuneam asta-vara).
“Nu provoca suferinte inutile.” – nu tin neaparat sa spun ca acesta e un principiu etic. Intr-un vis lucid pot face tot ce vreau cu personajele din vis. Sunt convins ca acestea nu pot suferi. Dar o pisica poate suferi. Chiar daca nu stiu asta cu siguranta, nu e imposibil. Acum, trebuie sa cred in suferinta ca stare psihologica pentru a respecta acest principiu? Trebuie sa cred in proprietati mentale?
Pot fi indatorat fata de cineva si totusi sa nu-i datorez bani, bunuri, respect sau multumiri?
*
Pot fi responsabil si pentru un fapt, nu doar pentru un eveniment. Pentru faptul ca vaza e sparta sau ca fata de masa e patata, de pilda. Ma impiedica ceva sa spun asta?
Nu, dar daca doar evenimentele intre in relatii cauzale…
Poate as putea spune: faptul nu e cauzat de eveniment, ci e o “stare finala” a unui eveniment.
Nu sunt starile sau faptele niste fictiuni? Cat dureaza un fapt? O eternitate? Un “punct temporal”? Adica nu are durata? Dar daca faptele se petrec, nu trebuie sa aiba o durata? Iar atunci nu sunt ca niste evenimente? Sigur, le pot reprezenta ca tranzitii de la o stare la aceeasi stare, precizand durata. Dar starile nu sunt nimic. Nu exista, asa cum nu exista liniile geometrice. Limita a doua suprafete reale nu e ceva. Vorbesc despre stari pentru a putea delimita evenimentele.
*
“Si totusi, cum exista persoanele?”
In ce context as dori sa spun ca eu exist? Pe cine sa conving de asta?
“Dar nu crezi ca existi?”
As spune ca fac diferite lucruri.
“Cine face acele lucruri?”
Eu.
“Deci tu existi. Ceva inexistent nu poate sa faca nimic.”
Putem spune, daca dorim, ca autorul (sau “detinatorul”) fenomenelor naturale e “ceva inexistent”. Dar asta ar fi un joc de cuvinte. “Existenta mea”, daca vrei sa ii spui asa, nu se exprima decat prin aceea ca imi asum raspunderea pentru faptele mele.
“Deci pietrele nu exista?”
Eu vorbeam despre mine.
“Deci pietrele nu exista in acelasi fel in care existi tu?”
Pentru pietre nu se pune problema actiunii sau a raspunderii. Nu are sens sa ne intrebam pentru ce anume e responsabila o piatra. In mod similar, nu mi se pare ca are sens sa ma intreb in ce fel exist eu.
“Sunteti in lumi epistemologic diferite?”
Nu. Piatra e intr-o lume, daca vrem sa spunem asa. Eu nu sunt in nici o lume.
“Dar esti in aceasta lume.”
Corpul meu e aici. Punctul din care percep lumea inconjuratoare poate fi si el localizat in lume. Zona in care pot actiona direct e tot aici. Locurile acestea se suprapun, dar ar putea foarte bine sa nu se suprapuna. Dar eu insumi nu tin sa imi atribui o localizare.
“Deci esti o substanta cugetatoare?”
Nu.
“Dar ce esti?”
O persoana.
“Si cum exista persoanele?”
Nu se pune problema existentei in cazul persoanelor. Ma pot raporta la unele corpuri ca la niste persoane. Pot face asta si fata de corpul meu. Asta e tot.
“Cine se raporteaza la corpul tau ca la o persoana?”
Eu si altii. Dar si eu imi pot vedea corpul in oglinda si sa spun ca vad o persoana. Sau ca ma vad pe mine, pur si simplu.
“Dar daca persoana e corpul tau, tu ce esti?”
Cand ma raportez la corpul meu ca la o persoana, eu sunt acest corp.
“Si atunci de ce spui ca nu existi in lume sau ca nu existi ca o piatra?”
Pentru ca nu corpul meu e responsabil pentru actiunile mele si nici macar creierul meu. Eu sunt responsabil. La fel vorbesc si despre altii. Nu corpul Ramonei e responsabil pentru actiunile ei, ci ea. Nu cu corpul ei m-am casatorit, ci cu ea. Si asa mai departe.
“Atunci persoanele sunt o fictiune?”
Nu chiar. Cand ma gandesc la un obiect fictional, stiu ca nu exista, dar ar fi putut exista. Persoanele nu ar putea exista in acest fel. Nu stiu cum ar putea exista o persoana in lume.
“Dar tocmai ai spus. Ca un corp.”
Am spus ca ma pot raporta la un corp ca la o persoana. Poate era mai bine sa spun ca ma pot raporta la un corp ca la corpul unei persoane. Dar nu se lamuresc astfel lucrurile. Ideea e ca ma pot raporta la o bucata de lemn ca fiind regele intr-un joc de sah. Cand fac asta spun ca poate primi mat, poate muta o singura casuta s.a.m.d. Dar toate astea nu sunt adevarate despre bucata de lemn, ci despre regele de la sah.
“Despre regele generic?”
Da, dar si despre regele cu care joc eu.
“Deci persoanele sunt un fel de particulari abstracti?”
Nu. Regele nu e un particular abstract. E o piesa in jocul de sah. Dar asta nu are legatura cu existenta, oricat ai incerca sa ma faci sa vorbesc despre asta, ci cu regulile.
“Si in ce fel exista regulile?”
Nici regulile nu au legatura cu existenta. E lipsit de sens sa te intrebi in ce fel exista. As vrea sa scapam de aceste obsesii ontologice.
“Dar cum? Nu vrei sa spui nici macar ca regulile sunt incorporate in practicile omenesti?”
Daca as spune-o, mai intreba ce sunt practicile. Ti-as spune ca sunt serii de actiuni si m-ai intreba in ce fel exista acestea. Ti-as putea spune ca sunt evenimente detinute de persoane si m-ai intreba iar in ce fel exista persoanele si in ce consta a detine si asa mai departe.
“Si atunci, cum vrei sa terminam discutia?”
Spunand ca aceleasi obsesii ontologice ne duc la probleme similare in cazul propozitiilor sau cuvintelor, in cazul numerelor, al senzatiilor, al continuturilor propozitionale sau intelesurilor etc.
“Dar filosofii se straduiesc sa spuna cum exista toate astea.”
Si totusi, nici una dintre aceste intrebari nu se ridica in vreo situatie obisnuita de viata. Cand ne intrebam daca avem faina in casa stim ce ne intrebam. La fel cand ne intrebam daca sunt destule scaune pentru toti musafirii sau daca Harry Potter a existat. La fel si cand spunem ca nu exista flogiston, dar exista neuroni. Aici limbajul functioneaza. Daca vorbesc asa, pot spune ca Ramona e in casa, ca bunicul meu nu mai e pe lume, ca eu sunt in pat s.a.m.d.
Cand spun ca am o raspundere pentru o fapta nu spun ca am ceva in buzunar, iar cand spunca am o iubita nu spun ca am un corp viu in cealalta camera. Ramona e dincolo asa cum e piesa de sah pe tabla. Un pion capturat nu mai e pe tabla, dar ramane un pion. Poate sta pe masa, iar cand spun asta nu spun, pur si simplu, ca pe masa e o bucata de lemn. As putea juca sah orb, fara tabla si piese. Nu joc cu piese generice si nici cu particulari abstracti, ci fara piese.
“Vrei sa spui ca asa e Dumnezeu, ca o piesa dintr-un joc de sah orb?”
Nu. Vreau sa spun ca intrebarea “Cum exista piesele de la jocul de sah?”, ca intrebare filosofica, nu e mai buna decat intrebarea “Unde sunt piesele de la jocul de sah orb?” (Sau: “Unde e mingea de tenis din Blow-Up?” – desi cazul asta e diferit, cand jucam sah orb nu ne prefacem ca jucam sah).
*
Ii pot fi indatorat cuiva pentru E numai daca E este actiunea sau efectul intentionat al actiunii acelei persoane, iar persoana respectiva isi asuma raspunderea pentru E.
Merit sa fiu laudat pentru E doar daca imi asum raspunderea pentru E (sau daca mi se atribuie raspunderea pentru E, asa cum se intampla cand merit sa fiu blamat pentru E)
Imi pot asuma raspunderea in mod individual sau impreuna cu altii pentru E. Asumarea individuala a raspunderii de catre mine pentru E exclude asumarea de catre altcineva a raspunderii pentru E.
Cazul plagiatorului aberant: Am facut publice ideile din multimea I, asumandu-mi raspunderea pentru ele si ”primind ceea ce ce merit” (critici, aprecieri, drepturi materiale etc.) pentru I. P isi asuma in mod ulterior raspunderea pentru I. Aceasta asumare neindreptatita uzurpa raspunderea mea pentru I, dar sa presupunem ca nu mai are vreun fel de efecte negative. Sa presupunem, in plus, ca P nu cred ca ar putea pacali pe cineva ca el este autorul ideilor I. Actul sau de a pretinde ca e autorul lui I e aberant (poate irational). Dar care e justificarea pentru a spune ca este imoral?
*
Criticile si aprecierile sunt exprimate prin acte de vorbire. Daca actiunea mea (pentru care pot fi considerat responsabil) consta intr-o ingradire nejustificata a capacitatii de actiune a altei persoane (sau are acest efect), atunci eu merit sa fiu criticat. Critica va avea o dimensiune morala. In unele cazuri, chiar, s-ar putea spune ca merit sa fiu pedepsit (fara a fi umilit).
Se poate discuta despre asta: cand merit sa fiu criticat si cand merit sa fiu pedepsit? Altfel spus: cand este actiunea mea suficienta pentru o actiune de pedeapsa si cand pentru un act de vorbire (critica)? (relatia dintre o actiune si pedeapsa cuvenita pentru ea e de obicei diferita de cea dintre mijloace si scopul care poate fi atins prin utilizarea lorș; de obicei nu fur cu scopul de a fi pedepsit).
Se mai poate discuta despre asta: cand e justificata ingradirea capacitatii de actiune a unei alte persoane? Am spune, poate, ca ingradirea e justificata atunci cand preintampina realizarea unei actiuni imorale de catre acea persoana – daca iti fur pistolul cu care planuiai sa ucizi pe cineva (in situatia in care tu nu esti un soldat in razboi etc.), te impiedic sa realizezi o actiune imorala – adica o actiune prin care ai fi ingradit la maxim capacitatea de actiune a persoanei pe care planuiai sa o ucizi. Si daca acea persoana se pregatea de un act terorist? Poate ca tu puteai sa o impiedici sa realizeze atacul fara sa o ucizi. Si daca acesta era singurul mod in care persoana respectiva putea fi impiedicata? Nu era datoria ta sa o impiedici. Nu aveai o raspundere sa faci asta. Actul de a o impiedica era, in cel mai bun caz, un act supererogatoriu, asa cum este si actul meu de a-ti fura pistolul. E discutabil ca impiedicandu-te sa ucizi o persoana in cadrul unui act supererogatoriu as fi facut ceva imoral. Si daca efectul este ca teroristul pune bomba si mor o suta de oameni? E acesta un efect pe care eu sa-l fi putut anticipa? Am fost eu o persoana neglijenta care s-a luat doar dupa aparente, in loc sa se informeze mai bine, atunci cand ti-a furat pistolul? (trebuie spus ca nu ti-am furat pistolu pentru a mi-l insusi). Daca te cunosteam si as fi putut sa te intreb ce urmaresti sa faci, cine e persoana si asa mai departe, poate ca am o vina. Daca nu te cunosteam si ar fi fost nepoliticos sa iti cer socoteala, poate nu am nici o vina. Pare ciudat, totusi, ca o evaluare morala sa depinda de anumite reguli de politete. Dar daca asta reiese din acest caz…
In orice caz, nu cred ca are rost sa imaginez acum dileme morale complicate. Daca vreau sa spun ca regulile morale reies, cumva, din faptul ca ne acceptam unii pe altii in calitate de persoane, ca ne recunoastem acest statut, poate ca ar trebui sa spun ca niciodata nu trebuie sa impiedic pe altcineva sa faca actiunea pe care isi propune sa o faca (si pentru care are o raspundere). Dar atunci ar trebui sa spunem, poate, ca e imoral sa existe „forte de ordine”. Atunci cand o persoana o impiedica pe alta sa realizeze o actiune (indiferent de natura actiunii), prima persoana se depersonalizeaza, define o ”forta”, asemenea unei forte a naturii, care ne poate impiedica sa realizam anumite actiuni. Desigur, nu se pune problema ca atractia gravitationala sa ma trateze ca o persoana, lasandu-ma sa-mi asum raspunderea pentru diferite zboruri. Atractia gravitationala nu ma depersonalizeaza, desi imi limiteaza actiunile. Acelasi lucru se intampla in cazul semaforului sau al barierei de la trecerea peste calea ferata. Sau in cazul politistului care dirijeaza circulatia. O persoana actioneaza ca un factor de mediu care impiedica o alta persoana sa realizeze anumite actiuni. Nu vrem, totusi, ca aceste actiuni sa fie arbitrare. Statul lui Hobbes inlocuieste starea naturala cu statul. Legile si institutiile statului sunt menite sa produca o natura mai buna si nu o natura pur si simplu diferita. Atunci cand profesorul nu iti da o nota de trecere la un examen, impiedicandu-te sa faci o anumita meserie, acesta actioneaza ca un factor de mediu, dar e vorba despre un mediu inconjurator imbunatatit fata de cel natural.
Critica si pedeapsa (atata timp cat pedeapsa nu e vazuta ca avand rolul de a ma impiedica sa fac anumite actiuni) isi au locul lor in interactiunile dintre persoane. Dar alte actiuni nu sunt asa. Medicul care se ocupa de corpul meu atunci cand ma consulta sau ma opereaza nu ma are in vedere ca persoana. Sau, in fine, nu e nevoie sa ma aiba in vedere ca persoana. Problema este ca eu ma pot raporta la el ca la o persoana atunci cand el (sau ea) nu se raporteaza astfel la mine.
O munca in cadrul careia interactiunile personale sunt minime poate sa depersonalizeze. Taximetristul care face conversatie se opune acestei depersonalizari. Progresul tehnologic ne poate permite sa automatizam toate situatiile de acest fel.
Daca am avea o idee limpede cu privire la aceste lucruri, poate ne-ar putea ghida in a alege ce anume vrem sa automatizam si ce nu vrem sa personalizam. Asa, unele activitati isi pot pierde caracterul personal in virtutea faptului ca vedem ca pot fi automatizate. Un exemplu ar fi jocul de sah.
Poate Heidegger ar vorbi despre autenticitate. Suntem inautentici atunci cand flecarim. Dar daca avem de a face unii cu altii ca persoane si atunci, care e problema? Sigur, flecareala cotidiana ar putea fi automatizata, tocmai fiindca e apanajul lui Das Man. Dar e discutabil ca a fi la fel ca si ceilalti te depersonalizeaza in mod automat. Daca schimburile de replici cotidiene din cadrul unui salut, de pilda, ma depersonalizeaza, asta se poate intampla fiindca acele schimburi se petrec fara asumarea unei raspunderi. Daca salut ”cum se saluta”, atunci eu nu am nici o raspundere pentru acel ”Sa ai o zi buna!” pe care ti-l adresez tie. Sunt ca un modem care ruleaza un protocol de conectare. Inteleg, totusi, cuvintele pe care le spun, sunt constient de ceea ce fac, dar nu-mi asum nici o raspundere si nu ridic situatia la inaltimea unei situatii in care noi sa interactionam ca persoane. Poate ca asa este. Dar as putea sa ridic situatia la acea inaltime. As putea saluta asa cum am scris ca saluta profesorul Flonta.
Unde vreau sa ajung cu toate astea?
Vreau sa spun ca aceasta ”matematica conceptuala” (pur calitativa, probabil) e ingreunata de ontologie si epistemologie, la fel ca matematica obisnuita. Imediat ce renunt la probleme ontologice sau epistemologice simt ca inaintez, in timp ce atunci cand ma gandesc la ele simt ca bat pasul pe loc (ca in cazul dialogului imaginar de inainte; la ce m-a dus acel dialog? la analogia persoane-corpuri / reguli-practici – piesa in jocul de sah – bucata de lemn; am castigat ceva prin acea analogie? nu claritate conceptuala, ci doar o sugestie, bazata pe acea analogie si extinderea ei la cazul sahului orb: asa cum pot juca sah orb, ma pot raporta la bunicul meu ca persoana desi el nu mai este pe lume; ma rog, e ca si cand as juca o combinatie de sah cu sah orb – unele piese sunt pe tabla, altele nu; dar analogia initiala e neclara, iar extinderea ei e discutabila).
Am impulsul irezistibil de a ma intreba ”care e relatia dintre bucata de lemn de pe tabla si regele de la acel joc de sah?”, desigur, dar am totodata impresia ca daca ma intreb, de pilda, ”care e relatia dintre raspundere individuala si raspundere colectiva?” pun o intrebare mult mai fertila.
Iar acum pot testa aceasta impresie, ocupandu-ma pe rand de aceste doua intrebari.
A fi rege la un joc de sah e un rol pe care il atribui acelei bucati de lemn. De aici pare sa reiasa ca a fi persoana e un rol pe care il atribui corpurilor omenesti, iar a fi (sau a exprima) o regula e un rol pe care il atribui anumitor practici omenesti (Imperativul categoric: atribuie actiunilor tale rolul de reguli!). Dar cine ii atribuie corpului meu rolul de persoana? Eu. Iar acum ne putem intreba la ce trimite acest ”eu”. Pentru atribuiri de roluri ai nevoie deja de persoane. Nu poti spune ca rolurile personale ”se atribuie”. Daca persoanele sunt roluri atribuite corpurilor, atunci trebuie sa atribuie cineva aceste roluri. Iar problema nu se rezolva spunand ca rolurile sunt ”atribuite in mod initial” de catre Dumnezeu. In cazul lui Dumnezeu, a fi o persoana nu ar mai trebui sa se reduca la un rol atribuit unui corp. Dumnezeu ar trebui sa fie o persoana cu statut ontologic (pana la urma de aici am pornit, de la incercarea de a evita atribuirea unui statut ontologic persoanelor).
Analogia cu bucata de lemn si piesa de sah imi sugereaza ca a fi persoana nu poate fi o ”proprietate naturala” a corpurilor (asa cum sunt proprietatile mentale pentru dualistii proprietatilor). Daca ar fi asa, as spune ca „eu sunt o persoana” inseamna ”acest corp are proprietatea de a fi o persoana”. Dar in lipsa unui joc de sah si a unor reguli acea bucata de lemn nu poate avea proprietatea naturala de a fi regele la sah. In lipsa unei comunitati omenesti cum ar putea avea corpul meu proprietatea de a fi o persoana?
”Vrei sa spui ca ”persoana” e un rol social, la fel ca ”student” sau ”parinte”?”
Putem defini ”parinte” si biologic. Putem distinge intre masculin si feminin ca roluri de gen, construite social si masculin si feminin ca termeni biologici pentru sex. Iar acum sugestia pare a fi ca pentru a exista rolul construit social de persoana trebuie sa existe proprietatea (sau functia) naturala de persoana. Pot spune ca X, care e barbat in sens biologic, isi atribuie masculinitatea ca rol de gen. In cazul lui ”persoana”, impresia este ca nu iti poti atribui rolul de persoana fara sa fii persoana intr-un sens natural.
Aici se rupe analogia cu bucata de lemn si piesa de sah. Proprietatile naturale ale bucatii de lemn nu conteaza acolo. Atribuirea se poate face si in lipsa unei bucati de lemn (la sah orb). Problema este ca nici o atribuire nu se poate face in lipsa unui agent. Aici dificultatea provine din faptul ca am vorbit despre atribuirea unui rol. As putea continua in mai multe feluri, vorbind despre ce fel de agent presupune atribuirea – un agent personal (in sens natural, capabil sa isi asume raspunderea pentru aceasta atribuire), sau un agent doar constient etc. Drumul pare sa se infunde din cauza ca pana la urma va trebui sa vorbesc despre un organism biologic capabil (fie si in virtutea unor proprietati mentale naturale) de a realiza atribuiri. Iar intuitiile se opun. In plus, daca ”persoana” e un rol social, e imposibil ca acesta sa se constituie printr-o atribuire solitara a acestui rol unui organism biologic (ramane de vazut daca spun ceva care are legatura cu PLA sau nu).
Actiunile reclama rolurile de agent si destinatar. Chiar daca le-as juca eu pe ambele si chiar daca tot eu as juca rolul celui care isi asuma raspundarea si rolul celui care ma trage la raspundere, nu sunt convins ca as spune ca in aceasta situatie sunt o persoana. Problema nu e daca sunt suficient de inteligent (in sensul unei abilitati reductibile la proprietati naturale) pentru a inventa de unul singur conceptul de persoana, ci daca acest lucru e posibil conceptual.
In orice caz, cum as putea evita sa vorbesc despre atribuirea unui rol? Spunand ca bucata de lemn este, pur si simplu regele de la acel joc de sah? Ca regele supervine pe acea bucata de lemn? Toate drumurile au fost batute, iar acum le vad ca drumuri care au fost batute din dorinta de a acoperi distanta dintre vocabularul ”personalist” si cel ”naturalist”. Dar nu oricum, ci intr-un cadru ontologic (sau ontologico-epistemologic). Un cadru de care nu scap daca mut problemele in planul limbajului, dar am o conceptie reprezentationalista. De fapt, acum am suspiciuni ca pragmatismul si inferentialismul ma ajuta sa scap de acest cadru.
As vrea sa spun ca intregul cadru ontologic e gresit. Atitudinea ontologica naturala e suficienta pentru stiintele naturii si pentru viata de toate zilele. Ignorarea unor ”asumptii ontologice” e suficienta pentru stiintele formale (iar ceea ce incerc eu sa fac gandindu-ma la persoane, actiuni, raspundere, intentii, scopuri etc. se apropie de ceea ce se face in stiintele formale sau in etica). Intre aceste cazuri simple (in mare) se afla stiintele omului. Daca sunt monist metodologic, ar trebui sa spun ca si in cazul lor e suficienta atitudinea ontologica naturala. Dar aici atitudinea ontologica naturala nu ne scapa de probleme. Fizicianul poate ignora intrebarea ”cum exista atomii” sau o poate vedea ca pe ceva copilaros. Intrebari precum ”cum exista institutiile, atitudinile omenesti, rolurile sociale, starile mentale s.a.m.d.” nu mai suna copilaros. Problema este ca e greu de aratat ca intrebari precum ”cum exista numerele”, ”ce fapte descriu evaluarile morale” sau ”cum exista persoanele si actiunile?” sunt lipsite de sens fara a apela la sociologie, antropologie culturala, semantica empirica sau psihologie.
”Eu sunt o persoana.” produce aparenta unei propozitii ciudate (din punct de vedere filosofic). Daca a fi persoana e o proprietate a mea, atunci ce sunt eu? Iar daca este vorba, de fapt, despre un enunt de identitate, cum ma pot identifica eu cu o persoana oarecare? Iar daca spun ca eu sunt, de fapt, aceasta persoana, ce vreau sa spun? Ce anume comunica enuntul? Si la ce refera cele doua expresii din cadrul lui – ”eu” si ”aceasta persoana”? La unul si acelasi lucru (subiect de discutie), desigur, dar totusi nu la un lucru (obiect). Dar la ce?
Ne ajuta aici sa ne mutam pe terenul limbajului? Totusi, mutarea pe terenul limbajului a pus capat certei universaliilor. Nu ne mai intrebam in ce fel exista proprietatile, dar nu am renuntat sa credem ca termenii generali refera.
As putea spune ca ”eu” este o expresie functionala, pentru a evita sa spun ca este nume? Dar ce valori poate lua functia ”eu”?
*
O paranteza. Daca nu imi pot da mie insumi bani, e limpede ca nici nu imi pot datora bani. Dar e la fel de limpede ca nu imi pot datora nici recunostinta, respect sau multumiri. Iar daca ceea ce fac ”pentru mine” nu ma indatoreaza in nici un fel, cum mai pot spune ca eu sunt destinatarul actiunii mele?
Reiese de aici ca ar trebui sa spun ca unele actiuni nu au, de fapt, nici un destinatar?
*
Eu am spus ca …
Eu am spart paharul …
Razvan a spus ca …
Razvan a spart paharul …
Atunci cand ”eu” functioneaza asa, s-ar putea spune, ceea ce primeste ca valoare e descrierea unei eveniment, iar ceea ce produce este o raspundere personala pentru acel eveniment.
Dar vorbind asa mi se pare ca fortez limbajul (/gandirea).
”Eu” ar putea lipsi in intregime intr-o limba in care verbele se conjuga (si exista persoana I singular).
”… broke the glass.” nu e o expresie incompleta, asa cum ar sugera punctele de suspensie. ”Am spart paharul.” e o expresie completa. De unde reiese ca aceasta nu e o expresie functionala, care trebuie completata cu un nume, respectiv ”eu”.
Dar ce marcheaza conjugarea verbului la persoana I singular?
Problema, acum, este ca pentru a dizolva problema ontologica trebuie sa raspund la intrebare fara a vorbi despre persoane, intentii, actiuni s.a.m.d. Si chiar daca as face-o, tot pot fi intrebat in ce fel exista verbele sau conjugarile lor, sau cel putin ce sunt acestea.
Ne putem inchipui un limbaj in care oamenii nu spun decat ce fac ei. Ei nu spun ca paharul e spart, ci ”Am observat ca paharul e spart.”. La fel in privinta actiunilor altor oameni. Ei nu spun ”Vasile a venit in vizita.” ci ”L-am primit in vizita pe Vasile.”. Nu spun ”Ion a furat banii.” ci ”L-am acuzat pe Ion ca a furat banii si mi-am confirmat acuzatia”. Nu spun ”Maria bea apa.” ci ”Ma gandesc la Maria si la apa bauta acum de ea.”. Si asa mai departe. Pot fi imaginate traduceri suficient de bune incat atunci cand oamenii astia folosesc verbele, in mod direct, sa fie evident ca acele verbe trebuie sa fie traduse la noi prin verbe la persoana I singular.
Dar in limba respectiva verbele nu se conjuga. Nu exista la nivel lingvistic o diferenta intre ”am observat” si ”se observa”.
Topica si semantica ma ajuta sa disting intre ”am observat ca paharul e spart” si ”am observat ca paharul sunt spart”.
N-am spune despre oamenii respectivi ca se raporteaza la ei insisi ca persoane? Eu cred ca am putea spune. Un caz in care sa fie limpede ca e asa in ciuda felului in care vorbesc ei mi se pare conceptibil. Pe acesti oameni nu i-am putea intreba ”in ce fel exista persoanele”. Dar daca ei ar putea spune tot ceea ce spunem si noi, nu ar trebui sa ne duca asta la concluzia ca intrebarea e lipsita de sens?
Bineinteles, conceptibilitatea acestui caz poate fi pusa in discutie. Mi se poate replica: ”Dar tu presupui de la inceput ca ei sunt persoane. Daca niste fiinte ar vorbi asa cum sugerezi, atunci poate ca nu am sti ce sa spunem. Daca ei nu ar arata ca noi, ci ca niste roboti s.a.m.d., poate lucrurile ar sta diferit.” (vezi extraterestrii lui Rorty, care nu spun ca au dureri, ci ca in creierele lor au loc anumite procese neurofiziologice)
*
O alta paranteza. Daca imi asum raspunderea pentru X, ce anume ar putea sa ma faca sa renunt sa-mi asum raspunderea pentru X? Nu faptul ca mi-ar arata cineva ca sunt un robot. Ca actiunile mele sunt algoritmice sau ca eu am doar un simulacru de constiinta sau ca nu am cu adevarat un control asupra actiunilor mele s.a.m.d. Nu argumente convingatoare potrivit carora nu exista un lant cauzal care sa duca de la actiunile mele la X (daca eu aveam datoria sa impiedic sa se produca X si nu am facut nimic). Iar daca sunt convins ca datoriile nu dispar odata cu posibilitatea de a le indeplini, nu m-ar face sa renunt sa imi asum raspunderea pentru X cineva care m-ar convinge ca sunt mort si ”nu mai pot face nimic” (oricat de ciudat ar suna asta). Si chiar daca asta suna absurd, nu cred ca faptul ca n-as exista ar putea sa anuleze o raspundere a mea. Daca ar fi asa, n-as fi o persoana, ci un fel de SRL (iar ”raspundere” ar insemna, poate, altceva). Dar pot fi convins, in situatii obisnuite, ca nu aveam nici o datorie cu privire la X. Sau se poate ca altcineva sa-si asume in mod ferm raspunderea (individuala, nu colectiva, intreaga, nu partiala) pentru X, iar eu sa accept situatia, renuntand sa-mi mai asum raspunderea pentru X. Pot fi imaginate si alte situatii, a caror ”logica” ar putea fi, cred, detaliata. Dar disputele ontologice mi se par irelevante.
*
As spune, pe scurt, ca intre bucata de lemn si piesa de sah nu poate fi o relatie. Asta nu inseamna decat ca nu poate exista o activitate care sa inglobeze sahul si studiul bucatilor de lemn. Vocabularul in care vorbesc despre bucati de lemn si vocabularul in care vorbesc despre sah nu pot fi folosite in cadrul unui discurs unitar. Nu exista o activitate in cadrul careia sa am nevoie sa folosesc si pasta de dinti si pompa de bicicleta. S-ar putea foarte bine ca o asemenea activitate sa nu apara niciodata. Dar asta nu are de ce sa ma nelinisteasca.
*
As trece acum la a doua intrebare. Care este relatia dintre raspunderea individuala si raspunderea colectiva?
Cant o sonata pentru violoncel si doua blockflauturi. Eu sunt un blockflaut. Cand partitura mea. Nu imi pot asuma o raspundere individuala pentru a fi cantat sonata, ci doar pentru a fi cantat partitura mea. Dar daca mi-am cantat corect partitura si totusi nu m-am corelat cu interpretarea celorlalti sunt responsabil pentru calitatea slaba a interpretarii sonatei.
S-ar putea spune ca raspunderea colectiva nu e o insumare a raspunderilor individuale. Dar ce inseamna asta? Inseamna ca raspunderea colectiva pentru interpretarea sonatei nu revine doar la raspunderea pe care ar fi avut-o fiecare dintre noi daca ar fi interpretat singur (si nu impreuna cu ceilalti) propria partitura. Atunci cand am decis sa cantam impreuna fiecare dintre noi si-a asumat o raspundere individuala mai mare decat cea pe care si-ar fi asumat-o daca ar fi cantat separat partitura proprie.
Si atunci, de ce n-am spune ca raspunderea formatiei pentru interpretarea sonatei este insumarea acestor raspunderi individuale extinse (de a interpreta partitura proprie intr-o formatie, ca sa zicem asa).
Portarul de handbal nu colaboreaza cu restul echipei atunci cand apara lovitura de la 7 metri, sau cand echipa adeversa a scapat pe contra-atac, dar colaboreaza la loviturile cu zid sau atunci cand paseaza mingea atacantilor s.a.m.d. Nu toate actiunile colective presupun colaborare pe intreaga perioada. Dar pot exista actiuni colective care nu presupun nici o colaborare? Nu putem spune ca alegerea unui presedinte e o asemenea actiune colectiva? Iar aici fiecare voteaza de capul lui.
Daca s-ar fi putut alege presedintele printr-un singur vot, al meu, atunci eu nu as fi facut ceva diferit decat ceea ce am facut in realitate atunci cand am votat. Asta intr-un sens. In alt sens, as fi facut mai mult decat sa votez, fiindca chiar as fi ales presedintele. In acea situatie aveam o raspundere individuala pentru faptul ca presedintele tarii este X. Acum nu am o asemenea raspundere. Interesant e ca s-ar putea spune ca in cazul votului chiar si cei care nu au votat pentru X au o parte din raspunderea colectiva pentru alegerea lui X ca presedinte, cel putin in tarile unde votul nu e validat daca participarea la vot nu depaseste un anumit procent din totalul celor cu drept de vot (iar procentul e mai mare decat numarul total al votantilor lui X). Sigur, s-ar putea spune ca acestia sunt responsabili pentru validarea alegerilor, nu pentru alegerea lui X ca presedinte.
Sa luam insa un caz cat mai simplu.
Suntem trei persoane. Votam daca sa iesim in parc sau nu. Eu votez sa iesim. Daca inca o persoana voteaza sa iesim, atunci suntem impreuna responsabili pentru decizia de a iesi in parc. Daca nu voteaza inca o persoana sa iesim, atunci eu sunt responsabil numai pentru votul meu (si pentru decizia de a vota, s-ar putea spune, ignorand problema regresului la infinit – a existat si o decizie de a decide sa votam etc.). Intr-un fel, persoana care nu a votat pentru iesirea in parc are o raspundere pentru iesirea in parc, fiindca ar fi putut sa se opuna si votului si iesirii s.a.m.d. Dar am putea spune ca nu are o raspundere pentru decizia de a iesi.
Dar se pare ca acesta nu e un caz simplu.
Un alt caz. Caram impreuna un obiect din punctul A in punctul B. Aici fiecare ar putea sa isi asume raspunderea pentru mutarea obiectului, considerand ca a doua persoana i-a dat un ajutor. Sau am putea spune ca mutarea obiectului e o actiune colectiva realizata de perechea care a mutat obiectul. Pot exista dezacorduri – eu spun ca am umplut cana cu ceai iar tu m-ai ajutat, tu, ca am umplut impreuna cana etc. – dar nu sunt acum importante aceste diferente.
*
11.12.2014
Alte insemnari despre persoane, raspundere, intentii si actiuni
Cand anume ne intrebam, in situatii reale, daca X este ”aceeași persoană? Să luăm în considerare câteva situații posibile. Mă întreb eu vreodată dacă sunt aceeași persoană? Mă pot întreba, desigur, dacă m-am schimbat sau nu, dacă nu cumva m-am schimbat radical sau în moduri neașteptate și așa mai departe, dar acestea sunt alte întrebări.
Personalitatea mea s-ar putea să fi schimbat radical în ultimii 10 ani. Totuși, nu îmi asum eu răspunderea pentru ceea ce am făcut acum 10 ani, chiar dacă acum nu aș mai repeta acele acțiuni? Ba da. E important să îmi amintesc acțiunile respective? Să îmi amintesc că le-am făcut eu? Să mi le amintesc din perspectiva persoanei I?
Nu cred.
Pot avea convingerea că eu am făcut acțiunile respective, chiar dacă nu mi le amintesc. E în principiu posibil, desigur, să mă îndoiesc: ”Dacă nu îmi amintesc, s-ar putea să fi acționat datorită unei sugestii post-hipnotice etc.” Mi se arată înregistrările cu mine făcând acțiunea și cu activarea specifică unei stări obișnuite de conștiință în creierul meu. Încă mai pot crede că e vorba de o păcăleală, dar aici nu țin cont de scenarii sceptice radicale. De ce?
Mă pot îndoi că alte corpuri sunt conștiente ș.a.m.d., dar e suficient să accept că ”ei ar putea fi conștienți” pentru a mă abține să le produc în mod nejustificat vreo suferință.
Dacă lumea îmi spune că eu am făcut fapta, mai bine îmi asum răspunderea pentru acea faptă, deși ar fi în principiu posibil să susțin că eu nu am făcut acea faptă. Dar de ce? Fiindcă nu mi se pare ok să fug de răspundere, să mă eschivez.
Nu vreau să risc să mă eschivez de răspunderea pentru o faptă, chiar dacă asta ar putea însemna să îmi asum, la limită, o răspundere pentru o acțiune pentru care să nu o fi realizat.
Ce înseamnă asta?
Am vazut că o persoană își poate asuma răspunderea și pentru efectul unei acțiuni pe care a realizat-o. Mai mult, își poate asuma răspunderea pentru un eveniment chiar și în cazul în care nu există un lanț cauzal care să ducă de la acțiunile persoanei respective la acel eveniment (în condițiile în care există, totuși, un lanț cauzal posibil în care o acțiune posibilă a acelei persoane întrerupe lanțul cauzal real – ”dacă îl educam altfel, copilul meu nu ți-ar fi spart geamul cu mingea, eu sunt responsabil pentru educația copilului meu etc.”).
Cât de lung poate fi acest lanț cauzal posibil? Trebuie să fie ”posibil natural” sau nu? Sunt responsabil pentru bunul mers al firmei mele și după ce am murit? Dacă am avea legi care să îmi permită să rămân acționarul principal în firma și după moarte, poate aș fi responsabil. Iar atunci, chiar dacă nu aș putea face nimic, s-ar putea spune că sunt responsabil pentru falimentul firmei, într-un caz de acest fel.
Dar nu trebuie să știu anumite lucruri pentru a îmi asuma răspunderea pentru o faptă? Îmi pot asuma răspunderea pentru orice? Dacă aș merge cu avionul în zona X și aș hrăni un copil înfometat de acolo, aș putea împiedica o anumită suferință. Sunt eu, atunci, responsabil și pentru acea suferință?
”Nu, pentru că nu e datoria mea să fac acest lucru.” – Am o răspundere cu privire la copiii mei, dar nu am una cu privire la toți copiii. Iar acest lucru cum îl determinăm? S-ar putea spune că răspunderea asociată anumitor roluri e construită social. Într-o comunitate mică, în care toți adulții se consideră responsabili pentru educația (sau starea de sănătate a) tuturor copiilor, aș fi răspunzător într-un mod diferit. Aș avea o răspundere diferită ca părinte? Poate că da, din moment ce răspunderea față de educația copilului meu e colectivă și se distribuie între mai multe persoane.
Iar aici asumarea răspunderii depinde de cunoașterea convențiilor acceptate social. Ceea ce nu înseamnă că anumite răspunderi nu se pot determina fără observații empirice. Am învățat să raționez corect, fac o afirmație, deci trebuie să îmi asum răspunderea pentru tot ceea ce decurge logic din acea afirmație. Răspunderea mea nu ar fi posibilă fără anumite experiențe de învățare, dar nu se sprijină pe o cunoaștere empirică.
Dar dacă este așa, atunci e la fel și în cazul răspunderilor de părinte. Nu e nevoie să fiu sociolog al familiei sau ceva de felul ăsta pentru a îmi asuma răspunderile care vin la pachet cu rolul de părinte, daca îmi asum acest rol.
Necesită asumarea răspunderii anumite acte de justificare? Poate că nu, în mod normal. Dar în cazuri speciale, delicate, se pune problema justificării. Iar atunci fac apel la o anumită cunoaștere, fie că este explicită, fie că e implicită, fie că are formă empirică (o minge poate sparge un geam etc.), fie că nu (modus ponens e o formă validă de raționament).
Există cazuri în care ar putea fi bine să fim trași la răspunderea și pentru ceea ce dăm de înțeles prin ceea ce spunem, nu doar pentru ceea ce decurge logic din ceea ce spunem. Pentru această afirmație pot fi produse justificări, dar ce formă ar putea avea ele? Dacă sunt justificări practice, atunci în ele va fi implicată o cunoaștere empirică (a proceda astfel poate avea drept efect descurajarea prejudecăților care discriminează, a hărțuirii sexuale etc.).
Și atunci, cum pot eu să spun că atunci când vorbim despre persoane, intenții și răspundere nu suntem în sfera cunoașterii sau a ontologiei? Ce vreau să spun prin asta?
În cazul întrebării cu privire la identitatea persoanelor, de pildă, vreau să spun că atunci când mă întreb dacă X e aceeași persoană cu X care a făcut A nu vreau, de fapt, să știu ceva, ci să iau o decizie cu privire la răspunderea pe care i-o atribui lui X. Îl consider pe X, acum, răspunzător și pentru A sau nu?
Dar acum mi se poate răspunde: ”Ceea ce vrei tu să spui nu e că nu te interesează să știi dacă X e aceeași persoană, ci doar că la această întrebare nu se răspunde printr-o cunoaștere teoretică, neutră, ci utilizând acea cunoaștere de care avem nevoie atunci când luăm decizii. Iar acea cunoaștere variază în funcție de cazurile discutate ș.a.m.d.
De pildă, când ne întrebăm dacă să îi dăm robotului moștenirea sau nu, a afla ce vrea să facă robotul cu banii nu e irelevant, așa cum pare la început. La început noi credem că i-am putea acorda moștenirea doar dacă am putea stabili, printr-o cercetare științifică neutră, că robotul e conștient. Dar apoi vedem că lucrurile nu stau așa.”
Cum să nu stea așa? Decidem diferit dacă X e aceeași persoană sau nu, în funcție de tipul faptei pentru care vrem să îi atribuim răspunderea? Dar cum ar putea să constea identitatea personală a lui X în ceva care e complet exterior? Nu, nu se poate. Chiar dacă procedăm uneori așa, nu așa ar trebui să procedăm. Chiar dacă am proceda întotdeauna așa, nu așa ar trebui să procedăm.
Totuși, de ce? Nu suna asta ca și când s-ar spune că trebuie să evaluăm din punct de vedere practic acțiunile fără să ținem cont de vreun scop pe care l-ar putea servi?
S-ar putea acum replica: „Analogia nu este bună. Nu putem separa acțiunea de scopul pe care îl servește (sau de efectul ei, cel puțin), dar putem separa persoana de acțiunile sale.”
Dar cum putem face asta? Pot personifica masa de scris fără să mă gândesc la acțiunile pe care le-ar face? Mă pot gândi că această masă nu ar putea să se miște, să se schimbe în vreun fel, dar totuși să o văd ca pe o persoană? Cum poate fi o persoană ceva care nu poate să acționeze? Zeii lui Aristotel nu acționează, ci doar contemplă lumea. Dar dacă nu consider că și contemplarea e un soi de acțiune, nu sunt acei zei doar ca niște principii metafizice?
În fine, trec peste toate acestea. Trebuie să accept că o anumită cunoștere e implicată în decizii de tipul ”X de acum e aceeași persoană cu X care a făcut A”, ”X a făcut A” etc. Dar este aceasta o cunoaștere ”a naturii”? Altfel spus, vine această cunoaștere la pachet cu asumpțiile ontologice ale științelor naturii? Trebuie să spun că persoanele există într-un fel, așa cum spun că există elementele chimice?
Dacă spun că ”persoană” e un soi de rol social? Dacă spun că acest rol e constituit tocmai prin convențiile social acceptate cu privire la atribuirea răspunderii, conferirea unor drepturi ș.a.m.d.?
Impresia mea inițială era că nici dacă spun asta nu e bine. Mi se părea că acest concept – ”persoană” – poate fi avut în vedere în afara științelor umane. Dincolo de ele, cumva. Că pot discuta, cumva, despre persoane independent de orice aș ști despre persoane, chiar și prin intermediul științelor sociale (sau ale omului). Că pot spune: chiar dacă am accepta să considerăm că o ființă care nu e conștientă e o persoană, tot ar rămâne valabil că acea ființă trebuie să fie capabilă, în principiu, să realizeze acțiuni. Iar dacă nu e așa, trebuie să spunem că nu e vorba despre o persoană.
(O paranteză. Dacă i-aş spune lui X că nu voi mai veni să… datorită comportamentului său necivilizat ar fi ca și când eu nu îmi asum pe deplin răspunderea pentru decizia pe care am luat-o. Ca și când încerc să mut o parte din această răspundere pe umerii lui X. Dar chiar dacă purtarea necivilizată ar fi cauza, o asemenea observație nu ar fi relevantă, așa cum nu este relevantă scuza că am avut un accident de mașină atunci când trebuie să spun de ce nu mi-am respectat o promisiune. În plus, o cauză nu poate avea nici o răspundere pentru ceea ce fac sau nu fac eu (decizia poate fi văzută tot ca o acțiune). Indicarea unei cauze nici nu te absolvă de răspundere și nici nu mută răspunderea pe umerii ”cauzei”.)
Revin. ”Orice eveniment are o cauză” – Kant spune că a crede asta e o condiție de posibilitate pentru orice cercetare științifică. Dacă ar fi să vorbesc la fel, ar trebui, poate, să spun că a crede că orice persoană acționează e o condiție de posibilitate pentru orice interacțiune personală (sau ceva de acest fel). Dar ideea lui Kant e discutabilă (v. Collingwood) și la fel e și ideea mea. Mi se poate reproșa că folosesc o mișcare de gândire depășită aici. Și cum ar arăta o mișcare nouă de gândire?
De ce să fie explicitarea anumitor reguli semantice ceva filosofic, diferit de ceea ce poți obține printr-o cercetare empirică (istorică, sociologică etc.)? Fiindcă are caracter normativ? Dar caracterul normativ e capturat de ideea că normele sunt încorporate în practici.
In fine,…
Revin la identitatea persoanelor. Spun că nu e vorba despre a identifica o persoană, adică ceva anume, cu o instanță personală trecută, ci despre a-i atribui unei persoane răspunderea pentru o acțiune trecută.
”Dar identitatea persoanei nu se poate reduce la asta, fiindca asta presupune deja că e vorba despre aceeași persoană. Chiar dacă pot să îmi asum răspunderea pentru a acțiune făcută în trecut de către un angajat al meu, cazul nu e același cu acela în care îmi asum răspunderea pentru o acțiune făcută în trecut de către mine.
În mod similar, chiar dacă îmi pot asuma răspunderea și pentru un efect preconizat și intenționat de mine, nu îmi asum răspunderea la fel ca atunci când mi-o asum pentru o acțiune a mea. Sunt răspunzător și atunci când îl ucid pe Vasile, și atunci când încercând să îl împușc sperii o turmă de porci care îl ucid, dar nu în același fel.”
*
”Ești răspunzător pentru același lucru?”
Sunt răspunzător pentru moartea lui Vasile.
”Și atunci de ce să fii într-un fel diferit?”
Fiindcă în primul caz eu l-am ucis, iar în al doilea el a murit datorită acțiunii mele. În primul caz aș fi acuzat de crimă, în al doilea de tentativă de crimă și omor din culpă.
”Dar asta nu conteaza. Care ar fi temeiul pentru a spune că ești responsabil într-un fel diferit?”
În primul caz eu am realizat acțiunea de a-l ucide pe Vasile. În al doilea, acțiunea mea a eșuat, iar efectul intenționat de către mine s-a produs printr-o întâmplare (situația seamănă, cumva, cu cea din contraexemplele de tip Gettier – v. epistemic luck).
Iar acum se poate vedea, cred, că nu e vorba despre cazuri similare. Nu e un accident că acțiunea angajatului meu pentru care sunt eu răspunzător a fost realizată de acel angajat și nu de către mine (pot fi imaginate, desigur, situații în care așa ar sta lucrurile, dar și situații în care lucrurile nu stau astfel și acestea din urmă ne interesează acum).
*
S-ar părea, deci, că nu putem reduce problema identității persoanei la problema atribuirii răspunderii pentru anumite acțiuni. Dar lucrurile nu sunt decise. În cazul meu, dacă îmi asum răspunderea pentru o acțiune trecută a mea, s-ar putea spune că mi-o asum ca pentru o acțiune făcută de aceeași persoană (adică de către mine), dar s-ar putea spune că mi-o asum fără să conteze dacă a fost făcută de către aceeași persoană sau nu. Aici s-ar putea să fie implicate concepte diferite de persoană, desigur.
Unde vreau să ajung?
X1 face A.
X2 își asumă răspunderea pentru A (nu în maniera în care și-o asumă pentru fapta unui angajat, a unui copil etc. – ar rămâne de clarificat despre ce manieră e vorba fără a introduce aici ideea de identitate a persoanei).
De aici reiese că X2 se consideră același cu X1.
Cel mai important lucru este că pentru asta nu e necesar să presupunem că X2 e identic cu X1. Aceasta identitate nu e presupusă în actul de asumare a răspunderii (dacă definim maniera acelei asumări fără a face apel la identitatea personală). Iar acum nu mai avem un regres la infinit.
”Dar în funcție de ce anume își asumă X2 răspunderea pentru A în maniera specifică etc.? Și despre ce manieră specifică este vorba?”
Mi se povestește că în adolescență am rănit pe cineva printr-o chestie pe care am spus-o. E limpede că putea să prevăd ce s-a întamplat etc. Îmi asum răspunderea pentru acea faptă. Dar de ce ar fi nevoie de justificări aici? Acesta e modul primar de a reacționa. E nevoie de explicații și justificări pentru cazul în care nu-mi asum răspunderea.
Cum ar putea fi imaginat un asemenea caz?
Dacă înnebunesc și mă cred un obiect neînsuflețit sau o păpușă manipulată de o persoană sau un robot etc. pot spune că nu sunt răspunzător pentru A. La fel, dacă înnebunesc și cred că eu sunt Romulus Brâncoveanu care ”s-a mutat” în mod inexplicabil în corpul lui Ștefanov. Atunci aș fi îndreptățit, din punctul meu de vedere, să spun că nu sunt responsabil pentru A. Probabil aș spune: ”Nu eu am făcut A, ci Ștefanov.”.
Și atunci?
Atunci reiese că eu nu am niciodată problema identității mele. Nu mă întreb dacă sunt același așa cum nu mă întreb dacă acum vorbesc aceeași limbă, dacă trăiesc în același univers ș.a.m.d. Altcineva ar putea să se întrebe acest lucru, dar atunci s-ar întreba altceva, ca în cazul cu ”Ștefanov simte o durere.” – Eu nu pot spune că știu că această afirmație e adevărată, fiindcă nu se pune problema să o întemeiez, e discutabil că e un constatativ și nu un expresiv ș.a.m.d. Altcineva poate spune asta, dar atunci are în vedere comportamentul meu (sau se întreabă dacă eu sunt sincer, dacă piesa de teatru în care mă prefăceam că am dureri s-a încheiat sau nu etc.).
”Deci vrei să te folosești de acea mișcare de gândire a lui Wittgenstein pentru a scoate problemele privitoare la persoane, acțiuni și răspundere în afara limitelor teoretizării, dar totodată să construiești o teorie?”
Nu.
12.12.2014
Identitatea persoanelor ca problema epistemologica: de unde stim ca X e aceeasi persoana cu cea care a facut in trecut A?
Identitatea persoanelor ca problema conceptuala: ce inseamna ca X e aceeasi persoana cu cea care a facut in trecut A? cum intelegem asta?
Putem rezolva problema conceptuala fara a rezolva problema epistemologica.
Dar compara asta cu: ‘Ce inseamna ca traiesc in acelasi univers cu cel in care am facut in trecut A?’ – Problema e cum inteleg opusul, nu cum inteleg asta. Iar opusul il inteleg spunand ca e imposibil, pur si simplu, ca A sa aiba vreun efect in lumea mea. As avea, in acest caz, o raspundere pentru A, dar nu fata de cei din jur. (Dar fata de cine?)
Spun ca Gabi Vacariu e aceeasi persoana cu cea careia ii datorez 10 lei, sa zicem. Aici situatia se schimba. Datoria mea nu dispare daca Gabi innebuneste si crede ca este Mircea Dumitru.
Sa zicem ca ii dau 10 lei dar ii refuza. Incerc, totusi, sa scap de datorie. Ii spun ca il rog sa ii dea el banii lui Vacariu etc. Daca nu ar fi nebun, ci mort, i-as da banii sotiei lui. Nu as crede, desigur, ca sotia lui este identica in vreun fel cu persoana care mi-a imprumutat banii, dar acest lucru nu m-ar impiedica sa consider ca m-am achitat de datorie.
Daca ii promit unei persoane ca voi realiza o actiune care o va avea ca destinatar iar persoana respectiva moare, nu stiu cum sa imi mai tin promisiunea. In cazul datoriei, probabil, nu consider ca e necesar ca returnarea datoriei sa fie o actiune al carei destinatar e acea persoana (e vorba despre bani, familiile au un buget comun, sotii isi lasa banii mostenire etc.).
Tranzactiile comerciale nu au caracter personal. Daca iti vand un sclav si se dovedeste ca era bolnav si moare, pot sa iti dau altul in schimb. Daca sotul moare, unul dintre fratii sai ii poate lua locul.
Sa luam acum un caz “complicat”. Cele doua emisfere ale tale sunt transplantate in doua corpuri, operatia reuseste. Ti-am promis ca iti citesc ultima chestie pe care am scris-o. Cui i-o citesc? Doar unuia dintre cei doi sau amandorura? Mai bine sa le-o citesc amandorura (presupun ca fiecare dintre cei doi isi aminteste promisiunea mea). Dar apoi, daca ii promit unuia dintre cei doi ceva, ma achit de promisiune fata de acea persoana si nu si fata de cealalta. Cazul nu e in mod esential diferit de cel in care iti promit ca o voi duce pe fiica ta in vizita in Franta, iar tu nasti trei fete.
Dar asta imi arata, poate, ca in cazurile in care e vorba despre raspundere nu conteaza identitatea persoanei.
Cand conteaza, atunci? In ce scop vrem sa ne asiguram ca este vorba despre aceeasi persoana? Daca vrem sa descoperim cine este tatal unui copil, fara a discuta despre vreo atribuire a raspunderii, putem face asta pe baza codului genetic.
Continuitatea spatio-temporala ar putea fi suficienta in multe asemenea cazuri. Un om arunca o bomba, se produce invalmaseala, vreau sa identific faptasul in multime, urmaresc filmarea cu atentie etc. La fel as face daca n-ar fi vorba despre o persoana, ci despre un robot sau un zombie.
Si ce inseamna sa iti asumi raspunderea pentru actiunile tale (lasand la o parte asumarea raspunderii in alte cazuri)? La ce revine, pana la urma, asta?
La niste sentimente pe care le am cu privire la ce am facut? Nu. Imi pot asuma raspunderea pentru fapte pe care nu le regret. In vara ma gandeam, cred, ca asumarea raspunderii e ca un “act de improprietarire” asupra unui eveniment.
Imi pot asuma raspunderea, dar nu fata de cineva? Sunt dispus sa fiu tras la raspundere pentru ceea ce am facut, laudat sau blamat, dar de catre cine? De catre mine insumi? De catre oricine?
Si nu as putea sa-mi asum raspunderea pentru o actiune fara sa fiu dispus sa accept laude sau sa fiu blamat pentru ea?
Sunt dispus sa raspund afirmativ la intrebarea daca eu am facut fapta respectiva. Dar eu insumi nu imi pot pune o asemenea intrebare (v. Anscombe despre cunoastere directa a actiunilor, Cassam despre self-knowledge etc.). Ma pot intreba daca actiunea mea a avut efectele scontate, dar nu daca am facut-o sau nu. Or, in cazul asumarii raspunderii se ridica aceasta intrebare “Ai facut sau nu actiunea?” – Cine mi-o pune?
Daca sunt solipsist, cum pot crede ca au am o raspundere pentru actiunile mele? Nu am cui sa-i spun ca eu le-am facut, iar mie nu are sens sa imi spun ca eu le-am facut.
Daca sunt solipsist, problema identitatii persoanei nu se pune pentru mine. As avea cum sa fiu alta persoana? Imi pot inchipui ca ma trezesc intr-o dimineata si cred ca sunt altul decat cel din trecut. Cel din trecut nu mai exista, nu stiu unde a disparut, iar eu sunt altul si nu stiu de unde am venit sau cine sunt. Dar fie cred asta, fie nu cred. Nu am cum sa ma indoiesc si sa ma intreb daca sunt aceeasi persoana sau nu. Iar acest lucru s-ar putea datora tocmai faptului ca nu se pune niciodata pentru mine, ca solipsist, problema atribuirii vreunei raspunderi. Nu am fata de cine sa accept vreo raspundere si nu pot accepta vreo raspundere fata de mine insumi (asa cum nu imi pot imprumuta bani, sa zicem).
Iar daca e esential sa imi pot asuma raspunderi pentru a fi o persoana, atunci un solipsist nu poate fi o persoana. Altfel spus, daca se considera o persoana, atunci nu este cu adevarat solipsist, ci crede ca mai exista o persoana, fata de care si-ar putea asuma raspunderea pentru propriile actiuni.
In cazul actiunilor despre care vorbeam mai demult – cele pe care nu as fi niciodata dispus sa mi le iert – raspunderea nu putea sa dispara decat prin interventia unei alte persoane, care sa isi asume raspunderea pentru acele actiuni in locul meu (J. C.).
Dar cred ca se poate sustine ca asumarea de catre mine a raspunderii pentru acele actiuni e posibila, chiar si in cazul in care eu calatoresc intr-un univers paralel sau sunt “singur pe lume”, tot fiindca presupun ca mai exista o persoana fata de care imi pot asuma raspunderea.
Altfel spus, daca nu presupunem ca exista o persoana care are existenta necesara, noi insine nu avem calitatea de a fi persoane decat in mod contingent (intamplarea face ca suntem mai multi).
“As fi putut sa nu fiu constient sau sa nu fiu cel care sunt, dar nu as fi putut sa nu fiu o persoana.” – Daca accept aceasta afirmatie, atunci nu trebuie sa presupun existenta unei fiinte (persoane) care are existenta necesara? Altfel spus, daca a fi o persoana e o “calitate” necesara a mea, atunci cel putin o persoana trebuie sa aiba existenta necesara.
E acesta un argument pentru existenta lui Dumnezeu? Nu neaparat. Argumentul ma convinge ca ar fi rezonabil sa accept ca o persoana are existenta necesara. Cel putin o persoana. In plus, e rezonabil sa accept ca ar fi in principiu posibil sa comunic cu acea persoana. Acea persoana trebuie sa ma poata intreba “Tu ai facut asta?”, iar eu sa pot raspunde.
“Si de ce n-ar fi acea persoana ca un fel de ‘inger pazitor’? De ce trebuie sa aiba existenta necesara? Accepti ca tu nu ai existenta necesara, ci contingenta. Daca nu existai, nu erai o persoana. Ai in mod necesar calitatea de persoana numai daca existi. Si atunci, persoana in fata careia iti poti asuma raspunderea trebuie sa existe doar daca existi tu. Si nu trebuie sa fie mereu aceeasi persoana. Nu te poti naste fara parinti. De ce nu sunt suficienti parintii pentru ceea ce spui tu?”
Dar eu voiam sa spun ca as fi o persoana si daca n-ar exista alti oameni. Nu pot concepe ca nu as fi.
“Daca nu ar exista nici un om, ar mai trebui sa existe o fiinta care exista in mod necesar? Gandeste-te la un univers in care nu exista oameni sau fiinte care sa se poata considera persoane si in care asemenea fiinte nici nu pot aparea. De ce ar exista in acel univers o persoana care are existenta necesara?”
Daca acela ar fi singurul univers, atunci am vorbi despre altceva. Dar universul nostru exista, noi existam, iar noi ne consideram persoane. Nu putem concepe ca universul nostru e acel univers. Si chiar daca unii oameni ar spune asta, e suficient ca eu sa spun ca ma consider o persoana. Iar eu exist.
“Dar ai fi putut sa nu existi.”
Da, dar daca eu spun ca sunt o persoana si nu as avea cum sa nu fiu o persoana, atunci trebuie sa raman o persoana si daca nimeni altcineva nu mai vede lucrurile ca mine. Eu nu as fi avut cum sa cred ca nu sunt o persoana. Iar de aici reiese ca trebuie sa existe o alta persoana.
“Trebuia sa fi existat si pe vremea cand nu existai tu?”
Existenta necesara nu este existenta eterna. Treiul par are inexistenta necesara, dar nu in vreun moment de timp si nici macar tot timpul.
“Deci existenta lui Dumnezeu se sprijina pe existenta ta?”
Nu. Daca vrei sa vorbim asa, faptul ca e rezonabil sa accept ca Dumnezeu exista se sprijina pe existenta mea ca persoana si pe faptul ca nu sunt dispus sa imi iert anumite actiuni.
(…)