Davidson reprezinta formal actiunile ca un tip special de evenimente – cele care au agenti. In Situation Semantics (vezi, de pilda, textul lui Keith Devlin, actiunile, inclusiv actele de vorbire, sunt un tip de situatii. In cercetarile din inteligenta artificiala, atat cat am vazut, modelul cel mai influent e cel propus de Hudson Turner in Polynomial-Length Planning Spans the Polynomial Hierarchy. Acolo, pe scurt, actiunile sunt tranzitii de la o stare la alta.

Cautam o modalitate de a reprezenta formal actiunile, dar nu m-am simtit satisfacut de ceea ce am gasit. Am incercat sa-mi dau seama de ce, dupa care am realizat ca din punctul meu de vedere persoanele care realizeaza actiuni trebuie sa ocupe un loc “esential”, ca sa spun asa, in structura actiunii. Iar apoi mi-am dat seama ca in structura actiunii nu trebuie sa se regaseasca doar rolul agentului, ci si un alt rol, pe care nu il poate ocupa decat o persoana.

I-am spus, cu titlu provizoriu, destinatar. Destinatarul unei actiuni de comunicare e auditoriul intentionat. Aici terenul e familiar. Mi s-a parut evident ca lucrurile stau la fel in cazul tuturor actiunilor, dar nu am gasit nicaieri ceva despre asta (probabil n-am cautat suficient). Transcriu mai jos cateva insemnari pe care mi le-am facut gandindu-ma la aceste lucruri.

Persoana careia ii dedic o carte ar putea sa nu faca parte din auditoriul intentionat al cartii mele, dar nu pentru acea persoana am scris cartea. Faptul ca i-o dedic nu o face destinatarul scrierii cartii.

De fiecare data cand fac ceva, o fac pentru cineva. Nu descui poarta pentru a modifica, pur si simplu, o stare. O descui pentru mine, daca tocmai am ajuns acasa, sau pentru altcineva, daca vine in vizita. Un agent poate fi si destinatar, bineinteles.

Imbratisez pe cineva in mod afectuos. Destinatarul actiunii e persoana pe care o imbratisez (aceasta e, intr-un sens, si obiectul asupra caruia actionez; cand merg la cineva, persoana care e destinatarul actiunii mele nu e obiectul asupra caruia actionez – acesta e propriul meu corp). Sa presupunem ca prin acea imbratisare vreau sa fac o alta persoana geloasa. S-ar putea spune ca acea persoana e destinatarul indirect al actiunii mele. Nu e vorba despre comunicare in acest exemplu (v. definitia lui Grice).

In mod similar, ii pot spune cuiva ceva cu intentia ca o a treia persoana sa auda ce spun.

Nu cred ca exista actiuni cu privire la care sa nu aiba sens intrebarea ‘Pentru cine faci asta?’. (varianta: ‘Pentru cine rostesti / scrii aceste cuvinte?’).

Cand incui usa fac imposibila deschiderea ei de catre alte persoane decat mine. (v. si ‘tactica otravirii fantanilor’ in argumentare – inchid usa utilizarii unui anumit argument de catre o alta persoana). Totusi, nu ma contrazic daca ii spun unui om A si altui om ~A? (Nu pot sa incui usa pentru toata lumea si sa o las descuiata doar pentru mine.)

Cum ii spun cuiva A si altcuiva ~A? Ce fel de acte de vorbire realizez? Daca e vorba de exprimarea sincera a unei opinii, de pilda, nu pot sa opinez ca A pentru mine si ca ~A pentru altcineva. Pot sa ma prefac in fata cuiva ca am o anumita opinie desi eu cred opusul, dar asta e altceva.

Am reflectat apoi la faptul ca mie mi s-a parut evident ca actiunile nu presupun doar agenti, ci si destinatari, dar alti oameni nu par sa fi observat asta. Evidenta invocata de mine parea sa tina de observatii lingvistice – intotdeauna cand avem de a face cu descrierea unei actiuni are sens sa intrebam pentru cine e facuta actiunea.

M-am gandit apoi la felul in care sustine Davidson ca trebuie sa folosim cuantificarea si pentru evenimente – doar asa putem reprezenta formal anumite rationamente pe care le facem in mod obisnuit drept rationamente valide. Simplist vorbind, Davidson pare sa arate ca nu putem intelege complet conceptul de inferenta fara sa le acordam evenimentelor un anumit statut ontologic.

Prin contrast, cineva ar fi putut sa sustina ca exista evenimente si pe baza unei observatii lingvistice – oamenii injura evenimente (o ratare la un meci, de pilda). Din moment ce le injuram, trebuie sa existe, nu? Sigur, putem injura si personaje fictionale, dar in asemenea cazuri ne prefacem ca le injuram, asa cum se prefac ca le descriu cei care le inventeaza (mi s-a parut interesant sa ma gandesc, ca si mai sus, la “acte prefacute de vorbire”). S.a.m.d.

Nu lungesc povestea. M-am gandit ca daca as putea arata care e rolul esential pe care il are locul destinatarului din structura actiunii in cadrul seriilor inferentiale de actiuni, as face ceva mai mult decat sa invoc niste simple observatii lingvistice.

*

Am folosit totusi un model simplificat al reprezentarii actiunilor ca tranzitii de stare pentru a ma mai gandi un pic la opozitia dintre actiuni. Am pornit de la diferenta dintre actiuni de tip ‘undo’, pe care le-am numit retrageri, si actiuni preventive (sau preveniri).

Si unele si altele se opun anumitor actiuni. In cazul actelor verbale avem o clasa de acte prin care retragem ceea ce am spus (dar actele non-comunicative nu functioneaza de obicei ca retrageri ale unor acte de vorbire si nu orice tip de act de vorbire pare sa suporte o retragere).

Diferenta dintre retrageri (folosesc asta ca termen generic pentru toate tipurile de actiuni) si preveniri e temporala. Retragerea unei actiuni se opune in mod normal actiunii respective fiind realizata dupa acea actiune, in timp ce prevenirea unei actiuni se opune in mod normal actiunii respective fiind realizata inaintea acesteia.

In cazul actiunilor vazute ca tranzitii de stare, daca o actiune e tr(starea A, starea B), retragerea acelei actiuni e:

tr(starea B, starea A).

De multe ori acest lucru nu functioneaza perfect, fiindca starile naturale nu sunt reversibile atat de usor (compara cu retragerea unei mutari intr-un joc de sah sau utilizarea butonului Undo atunci cand folosesti un soft).

Prevenirea actiunii tr(A, B) e actiunea

tr(pos[tr(A, B)], impos[tr(A, B)])

In ce sens vorbeam mai inainte despre anularea unei actiuni ca reprezentand un caz diferit de opozitie decat cele doua de mai sus?

Fie actiunea tr(A, B). Aceasta face parte dintr-o serie. E urmata, sa zicem, de o serie de alte tranzitii de stare: tr(B, K1), tr(K1, K2) s.a.m.d., pana la tr(Ki-1, Ki), unde Ki este scopul seriei, sa zicem (nu-mi place terminologia asta si redarea actiunilor drept tranzitii de stare, dar nu mi se pare important acum formalismul pe care il folosesc).

In cazul acesta anularea actiunii tr(A, B) ar fi:

tr(pos[tr(B,..,Ki)], impos[tr(B,…Ki)])

Prevenirea unei actiuni, atunci, ar fi un caz particular al anularii, pentru seriile de actiuni formate dintr-un singur element. Pe de alta parte, orice retragere a (undo al) unei actiuni care e o conditie necesara pentru realizarea altor actiuni dintr-o serie satisface definitia anularii.

*

Rostirea negatiei unei propozitii poate functiona, in contextele potrivite, ca retragere a propozitiei ne-negate rostite anterior, iar in alte contexte poate preveni rostirea propozitiei ne-negate. E mai greu de gasit actiuni non-comunicative care sa poata fi utilizate atat pentru a preveni o alta actiune cat si pentru a o retrage.