In cate feluri pot sa traversez gresit la semafor?

– trec pe rosu -> E limpede ca am gresit.
– trec printr-un loc in care nu exista semafor -> Nu as spune ca am traversat gresit la semafor, ci ca nu am traversat la semafor.
– trec printr-un loc in care exista semafor, dar nu si trecere de pietoni (exista semafor pentru masini, probabil) -> Am traversat la semaforul gresit. Sau s-ar putea spune ca a fost o greseala sa traversez pe acolo.
– traversez si apoi imi dau seama ca nu aveam ce cauta pe cealalta parte a strazii -> Am gresit traversand la semafor. A fost o greseala sa traversez.
– trec pe verde, fara sa fiu atent la semafor -> Intr-un sens, am traversat corect. Dar nu am facut tot ce trebuia pentru a traversa corect la semafor (nu m-am asigurat ca semaforul arata verde inainte sa trec).
– sunt atent la semafor, astept sa se faca verde, dar traversez inainte sa se faca verde -> Am traversat gresit fiindca nu m-am abtinut sa traversez atata timp cat era rosu.
– astept sa se faca verde, ma abtin sa traversez, dar incep sa trec abia cand semaforul pe verde clipeste -> Nu am traversat gresit, dar puteam traversa mai bine.
– trec pe verde, dar nu pe trecerea de pietoni -> Am traversat gresit la semafor fiindca am traversat gresit.
– cand ma hotarasc sa traversez e verde, asa ca nu mai astept sa se faca verde si nu ma abtin sa traversez -> Nu am traversat gresit la semafor.
– traversez pe verde, dar nu ma asigur ca nu vin masini -> Daca trebuie sa ma asigur ca nu vin masini la orice traversare, atunci am traversat gresit.
– trec pe verde pana la jumatatea trecerii, dupa care ma intorc -> Nu am traversat.
– traversez pe verde, dar e vorba de o trecere pentru pietoni iar eu merg pe motocicleta -> Nu am respectat regulile de circulatie. S-ar putea spune ca nu am traversat cum trebuia (mergand pe jos, pe langa motocicleta) sau ca am traversat prin locul gresit sau la semaforul gresit, desi, intr-un alt sens, am traversat corect la semafor.
– am inceput sa traversez pe rosu, asteptand in continuare, in timp ce traversam, ca semaforul sa arate verde -> Nu am traversat corect la semafor fiindca nu m-am abtinut sa traversez atata timp cat semaforul arata rosu.

O conditie necesara a traversarii corecte la semafor este sa treci strada numai daca observi ca semaforul arata verde:
T -> V

Folosind contrapozitia implicatiei obtinem:
~V -> ~T

Ceea ce ar insemna ca daca nu observi ca semaforul arata verde, atunci te abtii sa treci strada. Sau:

~T v V

S-ar putea spune ca asta inseamna: “Fie nu treci strada, fie observi ca semaforul arata verde.”.

Dar o astfel de conditie poate fi indeplinita si daca observi ca semaforul arata verde si iti continui drumul pe aceeasi parte a strazii, fara a traversa. Sau daca mergi pe langa o trecere semaforizata fara sa te uiti la semafor. Or, aceste comportamente nu pot fi numite “traversare corecta la semafor”.

Desigur, conditia mentionata e necesara, fara a fi suficienta. Am putea formula un algoritm al traversarii corecte la semafor in felul urmator:

START -> asigura-te ca exista un semafor -> pozitioneaza-te in dreptul trecerii marcate -> asigura-te ca semaforul arata verde -> NU -> asteapta sa te asiguri ca semaforul arata verde si abtine-te sa traversezi -> DA -> asigura-te ca nu vin masini (si abtine-te sa treci pana te asiguri) -> mergi pana la jumatatea strazii prin locul marcat -> asigura-te ca nu vin masini din partea opusa (si abtine-te sa treci pana te asiguri) -> mergi pana la trotuarul aflat pe cealalta parte a strazii prin locul marcat -> STOP

(Cateva lucruri lipsesc de aici: nu trebuie sa ma ghidez dupa semaforul pentru masini ci dupa cel pentru pietoni, nu trebuie sa folosesc trecerea pentru pietoni daca merg pe motocicleta s.a.m.d.)

Care e insa legatura dintre conditiile necesare ale travesarii corecte la semafor si algoritmul traversarii corecte la semafor?

Am putea spune ca o conditie necesara a traversarii corecte la semafor este sa traversezi corect. Iar algoritmul traversarii corecte (se presupune ca e vorba despre o trecere fara semafor) e inclus in cel al traversarii corecte la semafor:

START -> pozitioneaza-te in dreptul trecerii marcate -> asigura-te ca nu vin masini (si abtine-te sa treci pana te asiguri) -> mergi pana la jumatatea strazii prin locul marcat -> asigura-te ca nu vin masini din partea opusa (si abtine-te sa treci pana te asiguri) -> mergi pana la trotuarul aflat pe cealalta parte a strazii prin locul marcat -> STOP

In genere, s-ar putea spune ca o actiune e o conditie necesara pentru o alta actiune daca descrierea primeia (simpla sau algoritmica) figureaza in algoritmul celei de-a doua.

Se vede acum ca prima conditie, specifica traversarii corecte la semafor, nu era suficienta, intrucat ea specifica doar ceea ce trebuie sa faca o persoana pentru a traversa corect la semafor, pe langa ceea ce face ca sa traverseze.

~T v V inseamna, de fapt: “Fie te abtii sa treci strada, fie te asiguri ca semaforul arata verde.”

Totusi, formularea conditionala initiala suna ca o definitie a traversarii corecte la semafor. Eram tentat sa spun initial ca traversarea corecta la semafor e o actiune conditionala – cea de a traversa numai daca te asiguri (cred ca e mai bine sa vorbesc despre “a te asigura” decat despre “a observa”) ca semaforul arata verde.

Conditia e insa indeplinita si daca nu traversezi sau, mai degraba, daca te abtii sa traversezi, fiindca “X nu traverseaza” e descrierea negativa a unui fapt, iar a te abtine sa traversezi e actiunea in genere opusa celei de a traversa.

Problemele implicatiei materiale apar si atunci cand e vorba de actiuni conditionale.

*

Se poate ca ‘a astepta ceva’ sa presupuna ‘a te abtine de la a face ceva’? De ce nu? Asteptarea tramvaiului presupune sa ma abtin sa parasesc statia de tramvai. Nu pot sa astept ceva fara sa intentionez sa asist, intr-un anumit fel, la evenimentul asteptat. Dar atunci trebuie sa ma abtin cel putin sa fac acele actiuni care se opun actiunii de a asista la evenimentul asteptat. Daca astept sa ma viziteze cineva acasa trebuie sa ma abtin sa plec de acasa.

Dar ce inseamna sa te abtii? Pot sa ma abtin sa plec de acasa daca nu-mi vine sa plec de acasa? Daca nici nu-mi trece prin minte sa plec de acasa? Nu. Dar atunci cand astept sa ma viziteze cineva acasa stiu ca daca mi-ar veni sa plec de acasa in timp ce astept, ar trebui sa ma abtin.

*

Pot sa-ti las ceva prin testament comunicandu-i testamentul meu unui notar. De ce n-as putea sa-ti promit ceva comunicandu-i promisiunea altcuiva? (cui ii adresez promisiunea vs. cui ii promit)

Ne putem inchipui o institutie militara in care superiorii nu le adreseaza direct ordine inferiorilor, ci le adreseaza intotdeauna unor “ordonatori” (chiar si in prezenta celor carora le ordona diferite lucruri).

*

N-ar fi posibil ca modul nostru de a concepe relatiile dintre evenimente (obiecte, mai demult) drept relatii cauzale sa fie modelat dupa intelegerea actiunilor noastre? (actiune – rezultatul actiunii, scopul actiunii)?

*

Totusi, trebuie ca functiile obiectelor sa aiba o oarecare legatura cu proprietatile lor naturale, nu? Sigur ca banii de hartie nu sunt bani datorita vreunor proprietati naturale, dar inaintea banilor de hartie erau banii de aur si argint sau grauntele utilizate ca moneda de schimb s.a.m.d.

E greu de imaginat un trib care traieste intr-o padure de pini si foloseste ace de pin pe post de bani. Acele de pin se gasesc pretutindeni si nu folosesc la nimic. Cum ar putea sa devina bani doar fiindca decretam noi ca sunt bani?

*

S-ar putea spune ca gandurile sunt simulari mentale ale unor acte de vorbire. De fapt, cred ca am putea spune si despre simularile mentale ale anumitor actiuni non-lingvistice ca sunt ganduri (v. cand joc Go si evaluez o anumita situatie de pe tabla, simulez mutari s.a.m.d., dar nu realizez actiuni lingvistice propriu-zise; ar fi ciudat sa se spuna ca nu gandesc; de asemenea, ar fi ciudat sa se spuna ca intrucat gandesc, trebuie sa fie vorba de un fel de limbaj).

*

Unul dintre cele mai interesante raspunsuri la argumentul meu: “Sa presupunem ca Dumnezeu ar exista. In acest caz, nimeni nu ar fi impiedicat vreodata, cu adevarat, de vreo actiune de-a ta sa atinga excelenta morala si implinirea spirituala. Dumnezeu nu ar permite asta. Dar atunci, nici una dintre actiunile tale nu ar fi de asa natura incat tu sa trebuiasca sa nu ti-o ierti niciodata. Iar atunci tot argumentul tau ar pica.”

Alta linie de raspuns: Vrei sa poti atinge implinirea spirituala prin puterile tale, dar apelezi la puterea unei divinitati care te poate absolvi de responsabilitatea pentru greselile pe care nu ar trebui sa ti le ierti vreodata. Raspuns: “Nu vreau sa ating implinirea spirituala by chance. Asta nu inseamna ca vreau sa o obtin doar prin puterile mele.”

Oponent: “Dar nu e suficient sa te feresti sa faci acele erori groaznice pe care nu ar trebui sa ti le ierti vreodata?”. Ba da, ar fi suficient, daca as crede ca ma pot feri intotdeauna.

Oponent: “Si ce inseamna sa nu te poti feri intotdeauna?” – In esenta, asta: Consecintele actiunilor mele sunt ca o persoana nu mai poate atinge implinirea spirituala sau excelenta morala sau ceva de felul asta. Eu actionez fara sa prevad ca acestea ar fi consecintele, dar as fi putut sa prevad ca acestea ar fi consecintele.

Oponent: “Altfel spus, pui totul pe seama unei erori de gandire sau evaluare.”. – Nu, nu neaparat. E posibil si sa stiu ce anume trebuie sa fac sau nu, dar sa nu am tarie de caracter.

Oponent: “Dar acum vorbim despre o lipsa speciala de caracter. O lipsa de caracter in situatii limita, dramatice. O lipsa de caracter extrem de adanca, sa zicem.” – Ei bine, as putea avea o astfel de lipsa de caracter.

Oponent: “E discutabil.”. – Da, dar, nu sunt absolut sigur ca nu am o astfel de lipsa de caracter.

Oponent: “Nu pici acum in cursa scepticului radical?” – Nu, fiindca indoiala mea nu priveste altceva decat caracterul meu.

*

“Exista drumuri.” – actiunile mele arata ca eu cred ca exista drumuri, desi eu nu am gandit niciodata asta. Mai demult am incercat sa disting intre “opinii constiente” si “opinii inconstiente” folosind diferenta dintre ‘a opina’ – ca act de vorbire specific exprimarii opiniilor, si ‘a iti atribui o opinie’. O opinie inconstienta era, daca imi aduc bine aminte, cea pe care as fi fost dispus sa mi-o atribui si pentru trecut, fara sa o fi exprimat in trecut.

Totusi, as putea ezita sa imi atribui opinia ca exista drumuri. Sau as putea spune, pe linia lui Wittgenstein din Despre certitudine ca e absurd sa spun ca stiu ca exista drumuri, fiindca nu m-as putea indoi niciodata de asta.

Cum arata actiunile mele ca eu cred ca exista drumuri? Opinia ca exista drumuri e o conditie necesara a tuturor actiunilor in cadrul carora parcurg anumite drumuri. Daca nu as crede ca exista un drum de acasa pana la facultate nu as putea sa merg de acasa pana la facultate. Sau, in cel mai bun caz, as merge ca prin salbaticie, fara sa imi inchipui ca exista vreun drum intre cele doua locuri si fara sa cred ca eu as mai putea reface traseul. Dar bineinteles ca nu e nevoie sa-mi spun ca exista un drum intre casa si facultate inainte sa plec de acasa la facultate. Nu e nevoie sa-mi fi spus asta nici macar o singura data si nici nu cred ca mi-am spus-o vreodata. Am mari indoieli ca vreun om obisnuit si-a spus vreodata afirmatia generala ca exista drumuri. Mai mult, cred ca destui oameni ar fi nedumeriti daca i-as intreba “Tu crezi ca exista drumuri?”.

Daca o opinie e doar ceva care poate fi sau nu cunoastere, atunci nu am opinia ca exista drumuri. Nu am avut-o niciodata, nici macar ca opinie inconstienta. Si totusi, spuneam la inceput ca actiunile mele arata ca eu cred ca exista drumuri. Cum se poate iesi din dilema asta?

(In paranteza fie spus, cred ca ar fi interesant de studiat cum se rezolva practic o situatie paradoxala – v. pozitiile de tip Seki in Go)

Poate s-ar putea spune: “Sa distingem intre ‘opinie’ ca termen cu statut epistemic si ‘opinie’ ca termen fara statut epistemic. In primul sens, nu ai opinia ca exista drumuri. In al doilea, ai aceasta opinie, dar a avea opinia ca exista drumuri, in al doilea sens, nu inseamna decat a putea intelege ideea ca exista drumuri.”.

Iar acum s-ar putea raspunde: “Dar atunci, a avea opinia ca exista drumuri, in al doilea sens, revine la a-ti putea descrie anumite actiuni drept ‘parcurgeri ale unor drumuri’. Toate actiunile pe care le fac, fiind dispus sa le descriu drept parcurgeri ale unor drumuri exprima aceasta opinie. Lucrurile suna ciudat daca vorbesti asa fiindca a exprima o opinie trebuie sa fie un act de vorbire, iar a parcurge un drum nu e un act de vorbire.”

Razvan ma intreaba uneori, cand pun o piesa pe tabla de Go: “Ce vrei sa faci acum?”. Ar vrea sa stie care sunt intentiile mele. As putea sa ii raspund, spunandu-i, de pilda: “Vreau sa imi extind teritoriul in partea asta.”, sau: “Vreau sa capturez acel grup al tau de piese” s.a.m.d. As putea, insa, la fel de bine, sa ii arat ce intentionez sa fac punand in continuare piese pe tabla. La inceput ii spun: “Uita-te la ce mut in continuare!”. Dar apoi nu mai e nevoie sa-i spun nimic.

Acum s-ar putea spune la fel: “O intentie trebuie sa aiba un continut lingvistic. Cum e posibil sa iti exprimi intentiile facand ceva care nu e un act de vorbire?”. Dar in felul acesta cineva s-ar putea mira ca oamenii isi exprima intentiile scotand niste sunete.

Un oponent: “Totusi, recunoastem ca persoana care scoate acele sunete realizeaza o actiune lingvistica. Dar tu vrei sa spui ca persoana care parcurge drumuri sau cea care pune piese pe tabla de Go nu realizeaza actiuni lingvistice. Actiunile lingvistice pot fi vazute drept simple evenimente fizice, dar nu despre asta era vorba acum. In plus, atunci cand ii comunic cuiva intentiile mele eu intentionez sa comunic cu cealalta persoana, in timp ce atunci cand pun piese pe tabla intentionez ca persoana cealalta sa-mi atribuie intentii pe baza comportamentului meu non-verbal. N-as spune ca in al doilea caz iti exprimi intentiile, daca a exprima ceva presupune a comunica.”

Bineinteles, nu as intentiona niciodata sa ii comunic cuiva ca exista drumuri. In afara unei discutii filosofice, nu are sens sa spun vreodata asta. Iar acum as spune doar ca inteleg ideea existentei drumurilor si o accept, iar asta revine, pur si simplu, la a spune ca uneori parcurg drumuri. Nu as numi asta exprimarea opiniei ca exista drumuri, daca a exprima ceva presupune a comunica.

“Uneori parcurg drumuri.” – cand as spune asa ceva in mod obisnuit? Poate i-as spune-o in gluma cuiva care imi reproseaza ca nu prea mai ies din casa. I-as spune ca uneori parcurg drumuri, dupa care as adauga, poate, ca si de la pat pana la bucatarie e un drum.

Oponentul: “Imi spui ca a avea opinia (fara statut epistemic) ca exista drumuri revine, de fapt, la prezenta conceptului de drum in schema ta conceptuala. Iar apoi imi spui ca prezenta unui concept in schema ta conceptuala consta, de fapt, in realizarea de catre tine a unor actiuni non-lingvistice care ar exprima (fara legatura cu comunicarea) conceptul de drum. Dar actiunile non-lingvistice nu au nimic conceptual.”

Nu sunt de acord cu ultima idee. Un foton nu parcurge nici un drum, in felul in care parcurg eu drumuri, fiindca fotonii nu realizeaza actiuni (in sensul in care doar o persoana poate realiza o actiune). Nici macar pisica, presupunand ca are un concept minimal (in sensul lui Putnam) de drum, nu parcurge drumuri in acelasi fel ca mine. Actiunile mele de a parcurge drumuri incorporeaza ceva conceptual.