Ieri imi propusesem sa lucrez la un articol. Bineinteles, m-am apucat mai intai de altceva. Am inceput sa ma gandesc la diferenta dintre “a privi” si “a vedea”. Cel mai usor imi este sa ma gandesc la ceva exprimandu-mi gandurile in scris, asa ca am scris mai multe lucruri. Le pun aici nu fiindca mi se pare ca au vreo valoare teoretica, ci fiindca reprezinta o amintire placuta pentru mine.

Care e diferenta dintre a privi si a vedea? Beau ceai. Cana se afla in campul meu vizual. In sensul asta, o vad, dar nu o privesc. Apoi privesc cana de ceai care se afla pe masa.

As putea avea capul indreptat catre cana, in asa fel incat aceasta sa se afle in centrul campului meu vizual, si totusi sa nu-i acord atentie. Cineva care m-ar observa ar putea spune: “privirea lui e pierduta in zare”.

Sau s-ar putea sa uit complet de cana. Aceasta s-ar putea afla la periferia campului meu vizual sau in afara lui. Imi aduc aminte de ea si ii arunc o privire pentru o fractiune de secunda. Ma asigur ca e acolo, apoi imi vad mai departe de treaba. Am privit cana?

Pot vedea ceva inexistent – punctele gri de la intersectiile dintre patratele negre pe fond alb, de pilda. Dar daca incerc sa privesc un punct gri, acesta dispare.

Nu e suficient sa vorbesc despre “a acorda atentie unui lucru”. Pot sa-i acord atentie pisicii fara sa o privesc.

A privi e o actiune. Prin contrast, ceva poate “sa-mi atraga atentia”. O bubuitura puternica, de pilda. Desi bubuitura imi atrage atentia si o aud, nu am ascultat-o. Pentru a asculta, sau pentru a privi, trebuie sa intentionez sa fac asta.

In plus, atunci cand privesc un lucru, pot face doar atat? Privesc cana de ceai. Observ ce forma are, cum se reflecta lumina din camera in ceai s.a. m. d. Inca nu gandesc nimic, dar nu pot sa nu observ anumite lucruri. Pe de alta parte, inca nu inspectez cana. Nu urmaresc in mod intentionat sa ii observ anumite trasaturi.

(“Observ” pare sa aiba aceasta ambiguitate receptare/actiune. Uneori spun “am observat fara sa vreau ca…”, iar alteori “te rog sa observi…”.)

Sigur, cineva m-ar putea forta sa acord atentie unui obiect aflat in campul meu vizual. Daca as fi fortat sa inhalez fumul unei tigari, nu as spune ca fumez. La fel si aici. A acorda, pur si simplu, atentie unui obiect aflat in campul tau vizual nu inseamna sa-l privesti.

Trebuie sa intentionez sa-i acord atentie obiectului. Dar daca intentionez sa ma uit la ceas, dupa care uit ca am vrut sa fac asta, iar apoi cineva ma face prizonier si ma forteaza sa ma uit la ceas, asta nu inseamna ca l-am privit. Intentia trebuie sa fie conectata cauzal cu actiunea. Trebuie sa-i acord atentie obiectului pentru ca am intentionat sa-i acord atentie.

Dar a existat ceva care sa poata fi numit “intentia mea de a-i acorda atentie canii de ceai” inainte sa privesc cana? N-as putea spune, pur si simplu, ca i-am acordat atentie fara sa fiu constrans sa fac asta? Adica, in loc sa vorbesc despre prezenta intentiei, ca un element suplimentar al privirii, sa vorbesc, pur si simplu, de absenta constrangerii?

Asta e insa alta discutie. (vezi Anscombe, Intention, par. 19, l-am adaugat la sfarsit)

Sa presupunem ca un om imi arata o moneda, pe care o tine intre degete. Flutura o batista prin dreptul ei. Pozitia mainii care tine moneda nu se schimba, dar moneda a disparut. Ma asigura ca moneda se afla tot acolo, intre degete, si ma indeamna sa privesc cum o depune intr-un pahar. Cand isi desface degetele deasupra paharului se aude sunetul monedei care cade in pahar. E fluturata o batista prin dreptul paharului si apoi vad moneda in pahar. S-ar putea spune ca am continuat sa privesc moneda pe tot parcursul scamatoriei? Nu, fiindca moneda s-a aflat in maneca scamatorului, iar eu nu m-am uitat acolo.

Iar acum sa presupunem ca n-a avut loc nici o scamatorie. Moneda a devenit invizibila, iar eu am continuat sa privesc catre locul in care se afla aceasta, intre degetele magicianului. Pot spune ca privirea mea a fost atintita catre moneda care a devenit invizibila? Ca eu am continuat sa o privesc? Sau ar trebui sa spun, ca mai inainte, ca m-am uitat catre locul in care se afla moneda, dar nu catre moneda?

“Nu poti privi un obiect pe care nu-l vezi.” – e aceasta o regula semantica ok?

PU, par. 33: Gandeste-te ca cineva arata spre o vaza si spune: “Priveste acest albastru minunat! – forma nu are importanta.” – Sau: “Priveste ce forma minunata are! – culoarea nu conteaza.” Fara nici o indoiala ca vei face lucruri diferite, daca vei raspunde acestor doua indemnuri diferite.

Interiorul iepurelui-rata e umplut cu o culoare, exteriorul e umplut cu alta culoare. Nu exista o linie pentru contur. Cineva imi spune sa privesc conturul. Conturul nu are nici o culoare. Nu e format din puncte colorate aflate in campul meu vizual. Si atunci, poti privi ceva fara ca acel ceva pe care il privesc sa-mi produca senzatii vizuale?

“Priveste iepurele!” – Ce anume privesc acum?

Pot privi ceva fara sa interpretez ceea ce vad? “Priveste aceasta nuanta de albastru!” – Pot sa privesc, pur si simplu, acea nuanta de culoare, fara sa o vad ca pe un “albastru al cerului” sau un “albastru al oceanului” sau “albastru al unei mostre pentru mocheta”? As inclina sa spun ca pot vedea culori, dar nu pot privi culori, pur si simplu.

Sigur e asa? Nu poate exista un context in care actionez asupra culorilor, pur si simplu?

Trebuie sa aleg o nuanta de culoare pentru un filtru de culoare al unei fotografii. Lucrez pe calculator. Deschid o fereastra cu o paleta de culori. Incep sa le privesc. Le compar. Dupa o vreme uit ce imi propusesem sa fac. Continui sa privesc culorile. Nu as putea spune ca acum privesc culori, pur si simplu?

Nu as putea sa le privesc asa cum investigheaza un matematician o structura abstracta? M-as putea gandi, poate ca intregul spectru al culorilor poate fi ordonat altfel sau reprezentat diferit. Folosind suprafata unui patrat, a unui cerc sau a unui triunghi, de pilda. Dar nu s-ar putea spune acum ca fac altceva, si anume ca ma gandesc la culori in timp ce ele se afla in campul meu vizual?

Iar in cazul de dinainte, cum as raspunde la intrebarea “Ce anume faci acum?”. Daca spun “Incepusem sa aleg o culoare pentru un filtru de culoare pentru fotografia asta,…”, nu reiese de aici ca in prezent nu mai fac nimic? Iar daca nu mai fac nimic, nu cumva nu mai privesc nimic, fiindca atunci as face ceva?

Pot privi un tablou sau un detaliu al unui tablou. Daca privesc intregul tablou, nu privesc si detaliile, nu? Detaliile le vad si atat. Daca privesc un anumit detaliu si sunt intrebat “Te uiti la acest tablou”, probabil voi raspunde afirmativ. Ar fi ciudat sa spun “Nu, nu ma uit la tablou, ma uit doar la acest detaliu.”. In schimb, daca nu priveam nici macar un detaliu al tabloului, ci rama acestuia, voi raspunde ca nu ma uitam la tablou, ci la rama.

In alt context, lucrurile nu mai functioneaza asa. “Priveai camera in care a locuit el? – Nu, nu priveam camera, priveam chitara atarnata pe perete.”. Chitara atarnata pe perete nu e un detaliu al camerei. Si daca as fi privit soba sau ferestrele? Poate as fi raspuns afirmativ. iar in cazul tabloului, daca as fi privit semnatura autorului, n-as mai fi spus ca privesc tabloul.

De ce? Probabil fiindca actiunea de a privi semnatura se integreaza in mod obisnuit in alte secvente de actiuni decat actiunea de a privi tabloul, in timp ce actiunea de a privi un detaliu al tabloului se integreaza in mod obisnuit in aceleasi secvente de actiuni ca si actiunea de a privi tabloul. (Asta nu e un fel de a vorbi prea complicat?)

Pot privi si evenimente, nu numai obiecte. “Priveste eclipsa de soare!”

Privesc semaforul. Arata culoarea rosie. Apoi “se face verde”. Am privit schimbarea culorii semaforului, sau pur si simplu am vazut-o?

De ce m-am uitat la semafor? Ca sa vad cand “se face verde”. Dupa ce se face verde nu ma mai uit la semafor. Sau ma uit “sa nu se faca rosu”. As spune ca am privit schimbarea de culoare la semafor. Daca ar fi schimbat cineva becul pentru verde cu un bec violet, iar culoarea semaforului ar fi fost violet, dupa rosu, atunci poate n-as mai fi spus ca am privit schimbarea culorii semaforului.

N-as mai spune intr-un asemenea caz, cu alte cuvinte, “am privit cum s-a facut violet.” Asta nu ar mai insemna nimic. As spune, mai degraba: “Am privit semaforul si am vazut ca i s-a schimbat culoarea din rosu in violet.”

Sau: “Am observat ca in loc sa apara culoarea verde, a aparut culoarea violet.”. “Am observat” luat in sensul receptarii, nu al actiunii (nu mi-a spus nimeni “observa cum se schimba culoarea la semafor” si nici eu nu mi-am spus ceva de felul asta).

*

Fara legatura: Intr-o oala fierbe apa. Adaug legume si carne. Apoi adaug otrava pentru soareci. Acum ma intreb: “Se mai poate spune ca am facut o supa sau nu?”. Sau: dizolv in apa care fierbe intr-o oala un pesticid (sa zicem ca asa trebuie preparata solutia respectiva). Apoi adaug legume. Acum totul depinde de felul in care e folosita denumirea solutiei (“Xotop”, sa zicem). Daca e o marca s.a.m.d. iar aplicarea denumirii e strans legata de respectarea intocmai a retetei de preparare, poate n-o sa mai folosesc denumirea. Si totusi o sa folosesc solutia pesticida in gradina. Sau: “Nu conteaza ca la inceput ai pus pesticid. Poate ca intentia ta era sa prepari o supa otravita.”.

*

“Ai vazut masina rosie?” – Poate masina s-a aflat pentru putin timp in campul meu vizual, dar nu-mi amintesc nimic despre vreo masina rosie. O sa raspund ca nu am vazut-o. Sau poate imi amintesc ca am vazut pentru o secunda ceva de culoare rosie, dar nu am vazut ca era o masina.

La periferia campului meu vizual se afla ceva de culoare neagra. Nu ma uit in directia respectiva. Incerc sa-mi aduc aminte ce obiect de culoare neagra s-ar putea afla acolo. Sa presupunem ca mi-as aduce aminte ca e un portofel. As putea spune abia atunci ca vad portofelul? Inca nu il privesc, dar pentru a-l vedea, in acest sens, trebuie sa-l fi privit macar o data, nu?

Sau: Nu-mi aduc aminte ce obiect de culoare neagra s-ar putea afla pe masa. Ma uit in directia respectiva si vad ca nu e nici un obiect. Ceea ce vedeam era, de fapt, cureaua neagra a rucsacului meu. Stiam ca rucsacul are niste curele (se cheama altfel?), dar uitasem ce culoare au.

“Vad ceva de culoare neagra.” – “Exista x, astfel incat x e de culoare neagra, iar Stefanov vede x.” Nu suna ciudat? Cum pot sa vad “ceva”? Cum pot sa vorbesc despre ceea ce vad folosind variabile (chiar si variabile legate)? Eu vad de fiecare data ceva anume.

Revenind, pentru a interpreta ceea ce vad pot fie sa privesc lucrul respectiv, fie sa-mi amintesc cum l-am interpretat in trecut, privindu-l. Sau cum am interpretat un lucru care ii seamana suficient de bine. Ma pot si insela, desigur. “Vad un ou de gaina vopsit in rosu. – Nu este un ou de gaina, ci un ou de lemn.”.

(Cineva ar putea sa “nu vada” dinferenta dintre cele doua expresii si sa creada ca oul a fost facut de o bucata de lemn.)

In exemplul cu iepurele-rata, pot vedea iepurele fara sa-l privesc? Sa zicem ca stiu desenul, l-am privit in trecut, stiu ca poate fi vazut si drept reprezentare schematica a unui cap de iepure, si drept reprezentare a unui cap de rata. Acum desenul se afla pe un perete, in campul meu vizual. Pot vedea iepurele sau rata fara sa privesc desenul?

Faptul ca am simtit nevoia sa fac un experiment pentru a raspunde la intrebarea asta imi arata ca nu mai e vorba despre o problema filosofica.

“Se afla in raza privirii tale.” – As putea sa-mi inchipui ca privirea mea e ca un fel de raza care imi iese din ochi si lumineaza obiectele din jurul meu. Fascicolul razei poate fi mai larg sau mai ingust. Atunci cand nu privesc la nimic anume, fascicolul razei privirii mele nu e focalizat. Ma pot uita in diferite directii, miscandu-mi ochii sau capul, dar atata timp cat nu imi focalizez privirea asupra nici unui obiect, inca nu privesc nimic. A privi inseama a manui fascicolul focalizat.

Pot privi un obiect necunoscut, incercand sa il interpretez intr-un fel sau altul. Dar nu ma gandesc niciodata ca privesc o multime de puncte colorate sau altceva asemanator.

(De altfel, nu as spune de obicei nici macar ca vad puncte colorate. Si cu atat mai putin ca vad senzatii vizuale de culoare. Chiar daca nu stiu ce anume vad, vad obiecte sau evenimente, nu senzatii.)

Privesc banda de plastic asezata la baza peretelui. Stiu ca are un nume, dar nu stiu cum se numeste. Stiu, totusi, ce este. O privesc de la bun inceput drept obiect decorativ, folosit in constructii. Poate are in primul rand o functie o functie utilitara si eu nu o cunosc. Poate interpretarea mea e gresita, dar exista o interpretare.

Privesc o bila veche de mouse. Apoi imi amintesc ce cauta pe biroul meu. E din cauciuc si o folosesc pe post de radiera. Acum o privesc diferit. Nu mai e o bila de mouse, ci o radiera improvizata. Altcineva ar putea spune ca e o bila neagra, pur si simplu.

Acum nu mai privesc bila. Vad ceva de culoare neagra in stanga campului meu vizual. Nu pot spune ca vad o bila decat fiindca stiu ce este acolo. De vazut, vad un obiect negru. Nu vad prea bine ce forma are, si chiar daca disting vag o forma rotunda, nu vad un obiect tridimensional. E ca si cand vederea mi-ar furniza niste indicii vizuale, iar mintea mea ar aseza peste aceste indicii descrieri (functionale) ale obiectelor, in masura in care ma gandesc la ele.

“Pot vedea mai multe lucruri, dar nu pot privi decat un singur lucru.” – e adevarat?

Iar daca este, ce fel de adevar este asta? E vorba despre psihologie sau despre stiinte ale cognitiei? Poate fi, dar pe mine ma intereseaza partea conceptuala. Altfel spus, ma intereseaza sa aflu daca o formulare de genul “Priveam in acelasi timp tabloul si privelistea de pe fereastra.” ar trebui sau nu sa fie respinsa ca fiind incorecta din punct de vedere conceptual, indiferent de ce anume a facut cel care a rostit-o.

M-as putea gandi si altfel. Pot sa ating mai multe lucruri in acelasi timp. Daca ma feresc sa ating anumite lucruri, o sa ma feresc uneori sa ating mai multe lucruri. Se intampla vreodata sa imi feresc privirea de mai multe lucruri in acelasi timp?

Pot sa ma feresc sa privesc o persoana in ochi. Sau pot sa ma feresc sa-i privesc chipul. Ma pot feri sa privesc o persoana in ochi sau sa-i privesc chipul. Dar ma feresc vreodata sa-i privesc cuiva atat chipul, cat si ochii? Am vreodata in vedere asta?

Stiu, in principiu, ca pentru a privi ceva trebuie sa-mi contract anumiti muschi. Cei care controleaza miscarea globilor oculari, de pilda. Dar nu ma gandesc niciodata la asta. Ceea ce conteaza este ca inteleg “a privi” drept o actiune pe care o realizez eu. Stiu, in mare, cum functioneaza ochii, dar nu ma folosesc de astfel de cunostinte atunci cand privesc pe fereastra. Se poate spune ca imi folosesc ochii pentru a privi? De ce nu? Nu inteleg bine cum functioneaza toate instrumentele de care ma folosesc si nu ma folosesc de aceasta intelegere atunci cand folosesc un instrument. Pot gati la microunde fara sa ma gandesc la felul in care functioneaza cuptorul cu microunde.

“Dar iti propui sa folosesti cuptorul. Poti folosi un lucru fara sa-ti propui sa-l folosesti?” – Poate ca da, intr-un sens. In sensul in care lucrul respectiv joaca un rol cauzal in cadrul actiunii mele. Ma pot folosi de un implant dentar pentru a mesteca mancarea, desi nu imi propun sa folosesc implantul dentar. “Dar cum poate fi acel obiect o parte componenta a actiunii tale? Cum pot fi atomii cuptorului cu microunde o parte componenta a actiunii tale?”. E o alta discutie.

“Priveste in sus!” – Deci poti privi, dar fara sa privesti un obiect anume. Orientarea privirii intr-o anumita directie este si ea o actiune. E o actiune diferita de cea de a privi ceva. “Trebuie sa-ti pun niste picaturi in ochi. Priveste in sus!” – Nu conteaza la ce ma uit, in cazul asta. Privirea mea ar putea sa nu fie focalizata pe nimic. In primul sens avut in vedere de mine pana acum, as putea sa nu privesc nimic.

Mai important e ca despre vedere nu vorbim niciodata astfel. Vederea nu poate fi orientata intr-o directie.

Cineva ma poate invata sa privesc intr-un anumit fel, pentru a vedea o imagine tridimensionala uitandu-ma la doua fotografii, de pilda. Sau ma poate invata sa privesc printr-un periscop (“Uita-te pe aici!”). Sau cum sa citesc mai repede cuprinzand cu privirea mai multe cuvinte deodata. Nu pot invata nimic in legatura cu vederea.

As vreau sa spun ca lumea din jurul meu e o lume pe care o construiesc, intr-un sens, prin actiunea de a privi diferite lucruri, nu o lume care “imi produce senzatii vizuale”.

*

G. E. M. Anscombe, Intention, editia a doua, Harvard University Press, Cambridge, Massachusetts si Londra, par 19, pp. 28-29, traducerea mea:

Nu adaugam nimic atasat actiunii la momentul la care este facuta descriind-o ca intentionata. A o numi intentionata inseamna sa o incluzi in clasa actiunilor intentionate si astfel sa indici faptul ca ar trebui sa consideram intrebarea “De ce?” relevanta pentru ea in sensul pe care l-am descris. Pentru moment nu voi intreba de ce aceasta intrebare “De ce?” ar trebui sa se aplice unor evenimente si nu altora.

Faptul ca o actiune nu este numita “intentionata” in virtutea vreunei trasaturi suplimentare care exista atunci cand este realizata e clar din urmatoarele: Sa presupunem ca exista o astfel de trasatura si sa o numim “I”. Acum, caracterul intentionat al actiunii nu poate fi asertat fara a da descrierea sub care aceasta este intentionata, intrucat aceeasi actiune poate fi intentionata sub o descriere si neintentionata sub o alta. Totusi, ceva facut efectiv este intentionat, daca exista actiuni intentionate. Fara indoiala ca un om isi contracta anumiti muschi cand ridica un ciocan, dar ar fi in general fals sa numim aceasta contractie a muschilor actul intentionat pe care l-a realizat. Aceasta nu inseamna ca contractia muschilor lui a fost neintentionata. Sa o numim “preintentionata”. Vom spune oare ca I, care se presupune ca este o trasatura in virtutea careia ceea ce face el e o actiune intentionata, e ceva ce insoteste o actiune sau o miscare a corpului sau preintentionata? Daca da, atunci miscarea preintentionata + I ne garanteaza ca e realizata o actiune intentionata. Dar care anume? In mod clar, simbolul “I” trebuie sa fie interpretat ca o descriere a unei actiuni, sau ca avand o relatie interna cu o descriere a unei actiuni. Dar nimic privitor doar la omul respectiv, considerat in momentul contractiei muschilor sai, si nimic din contractia muschilor sai nu ar putea determina continutul acelei descrieri, descriere care, prin urmare, poate fi oricare, daca luam in considerare ceea ce poate fi determinat cu privire doar la acel om in acel moment. Atunci e doar un accident fericit ca o I relevanta pentru contextul mai larg si consecintele ulterioare insoteste vreodata miscarile preintentionate prin care un om realizeaza o actiune intentionata data. Ceea ce face adevarat ca miscarea omului e cea prin care el realizeaza o actiune de cutare si cutare fel nu va avea absolut nici o influenta asupra acelei I care apare, doar daca nu presupunem un mecanism prin care o I potrivita situatiei poate sa apara datorita cunoasterii situatiei de catre omul respectiv. Acesta ghiceste, bunaoara, ca contractiile sale musculare vor rezulta in apucarea ciocanului si astfel apare o I corecta. Dar nici asa nu poate fi, intrucat un om ar putea foarte bine sa nu fie constient de miscarile sale preintentionale. In plus, noi dorim ca I sa aiba un efect asupra a ceea ce se intampla. Observa atunci el ca I este urmata suficient de des de faptul ca descrierea sa devine adevarata, asa ca invoca I? Dar prin aceasta chiar a invoca I se transforma intr-o actiune intentionata, pentru care va trebui sa cautam o a doua I. Astfel, asumptia ca o trasatura din momentul actiunii intra in constitutia actiunilor intentionate ne conduce la confuzii de nedepasit si trebuie sa renuntam.