“A intelege”, ca si “a cunoaste” (si “a vedea”), e un termen cogntiv. Poti sa crezi ca vezi un lucru, fara sa-l vezi cu adevarat. Poti sa crezi ca stii un lucru, fara sa il cunosti cu adevarat. La fel, poti crezi ca intelegi un lucru fara sa-l intelegi cu adevarat.

Cu privire la toate astea un sceptic radical ar putea spune: “De fapt nu poti cunoaste / vedea / intelege nimic cu adevarat. Nu poti fi niciodata sigur cu privire la lucrurile astea. In particular, poate comunicarea e imposibila. Poate tot timpul, cand credem ca reusim sa comunicam cu alti oameni, purtam un dialog al surzilor.”

Nu ma intereseaza acum scepticul radical. Si nici omul care iti arata ca uneori poti intelege ceva gresit. Ma intereseaza omul care spune ca uneori poti avea impresia ca intelegi o afirmatie lipsita de sens. Mai precis, ma intereseaza oponentul lui.

Un exemplu afirmatie care are doar un inteles aparent ar fi: “Toate obiectele din univers si-au dublat dimensiunile”. Cel care nu accepta teza intelesului aparent are la indemana doua strategii: fie (1) accepta ca afirmatia prezentata drept exemplu nu are sens, dar atunci spune ca lui nu i s-a parut niciodata ca ar avea sens, fie (2) spune ca i s-a parut la inceput ca afirmatia are sens, asta fiindca chiar are.

Important la genul asta de oponent e ca nu e deschis la observatii de genul “dar uite, majoritatea oamenilor se confrunta cu astfel de cazuri”, fiindca raspunde “nu ma intereseaza, eu nu m-am confruntat cu astfel de cazuri niciodata si nu cred ca e posibil sa existe asa ceva”.

Ce iti ramane? Sa vorbesti despre modurile in care se formeaza astfel de afirmatii cu inteles aparent. De pilda, poti sa-i arati cum se trece de la “pisica e acum de doua ori mai mare fata de acum un an” sau “orasul si-a dublat populatia” sau “blocul asta e de doua ori mai inalt decat casa de langa el” la “toate obiectele din univers sunt de doua ori mai mari”.

E vorba de o serie care continua, in baza unor analogii inselatoare, de la obiecte particulare sau multimi de obiecte, la toate obiectele de pe lume. De ce e analogia inselatoare? Fiindca la capatul ei ai pierdut termenul de comparatie. Daca toate obiectele din univers si-au dublat dimensiunile, atunci toate sunt de doua ori mai mari. Dar fata de ce anume sunt mai mari?

Povestea e mai lunga, dar oponentul ar putea foarte bine sa raspunda: “Nu inteleg de ce ar fi analogia inselatoare? Pot sa vad pana unde merge si sa ma opresc acolo unde nu mai functioneaza.” Si in acelasi fel ar putea respinge orice incercare de a vorbi despre modul in care apar propozitiile cu inteles aparent (“nu e nimic de explicat, nu exista asa ceva”).

Cum ar arata, in cazul asta, un argument principial? In cadrul unui asemenea argument n-ar mai trebui, poate, sa faci apel la exemple. Nu e nevoie sa arati ca exista propozitii cu inteles aparent, ci doar ca ar putea exista.

Nu e suficient sa-i arati oponentului recalcitrant ca “a intelege”, la fel ca alti termeni cognitivi, poate sa apara si in expresii de tipul “cred ca inteleg, dar s-ar putea sa ma insel”? Iar asta dintr-un motiv simplu – in toate cazurile, adevarul unei afirmatii de genul “Stiu ca…”, “Vad…”, “Inteleg…” nu depinde doar de tine, ci si de ceva obiectiv?

Nu pot sa-l vad pe Vasile daca Vasile nu se afla cu adevarat in camera cu mine. S-ar putea doar “sa cred ca il vad” sau “sa mi se para ca il vad”. Pana la urma, oponentul nu sustine, de fapt, ca el e infailibil cognitiv? (Adica nu doar ca n-a gresit niciodata si s-a prins din prima ca o afirmatie n-are inteles, ci si ca n-ar putea niciodata gresi.)

Nu stiu. Adevarul e ca mi se pare foarte greu de luat in considerare la modul serios o astfel de idee. In istoria filosofiei, cel putin, sunt o multime de exemple de situatii in care o anumita afirmatie (sau o intrebare) e luata foarte in serios de mai multi oameni, iar mai tarziu vine cineva si spune ca era lipsita de inteles. Ce motiv ai avea sa crezi ca esti infailibil, ca nu te-ai putea insela niciodata, luand drept o intrebare cu sens o intrebare care, de fapt, e lipsita de inteles?