“Ce este familia?”

Intrebarea pare sa trimita la dictionar. Ce am putea afla mai mult, ca raspuns la aceasta intrebare, decat ce anume considera vorbitorii limbii romane ca este o familie, sau ce considera vorbitorii altor limbi ca este ceea ce numesc ei o familie?

S-ar putea, chiar, sa aflam ca nu toate familiile au o trasatura caracteristica in comun. Unele familii nu au copii, altele ar putea sa nu aiba parinti – cele in care fratii majori se ocupa de cresterea si educarea fratilor mai mici, in lipsa parintilor, de pilda. Nu toti membrii unei familii locuiesc neaparat impreuna si nu orice grup de persoane care locuiesc impreuna formeaza neaparat o familie. Parintii si copiii pot continua sa formeze o familie chiar daca nu mai participa la un menaj comun. Pe de alta parte, doi colegi de apartament pot participa, in virtutea unor intelegeri, la un menaj comun, fara sa formeze o familie.

Poate ca si cuvantul “familie”, ca si cuvantul “joc”, functioneaza dupa modelul asemanarilor de familie.

Totusi, daca lasam la o parte un concept biologic de familie, pentru cei care formeaza o familie pare esential sa se raporteze unii la altii ca la o familie. Iar acum ne putem intreba: “Cum se pot ei raporta unii la altii ca la o familie fara sa aiba un concept bine-definit de familie?”.

S-ar putea raspunde ca majoritatea oamenilor nu intentioneaza sa formeze, impreuna cu alti oameni, orice fel de familie, ci un anumit fel de familie.

Totusi, impresia de circularitate persista. Ea ar persista si daca am spune, de pilda: “A juca un joc inseamna sa intentionezi sa joci un anumit fel de joc.”. In plus, e suficienta intentia?

Pot intentiona sa formez o familie cu o persoana cu care nu ajung sa interactionez niciodata. Pe de alta parte, pot intentiona sa formez un anumit gen de familie cu coechipierii din clubul meu sportiv, fiindca, datorita unei intelegeri gresite, eu cred ca si o echipa e un anumit fel de familie.

De asemenea, conventiile sociale pot uneori sa “bata” intentiile mele. Eu as putea, din diferite motive, sa nu aplic conceptul de familie unei structuri sociale din care fac parte si pe care societatea o considera o familie. Din punctul de vedere al tuturor celor din jur, eu sunt membru al unei familii, in ciuda intentiilor mele.

As putea distinge intre familia in care m-am nascut sau am crescut si familia pe care am format-o. In ultimul caz, intentiile sunt, totusi, esentiale. Nu poti forma o familie in mod neintentionat.

Se poate replica si aici: “Dar daca ai format-o cu alte intentii?”. Daca in mintea ta un cuplu fara copii nu era o familie si tot ce ai intentionat era sa formezi un cuplu, dar in ochii societatii ai format o familie?

Poti fi membrul unei familii chiar daca toti ceilalti membri ai familiei din care faci parte au murit. In fond, porti un nume de familie (in paranteza fie spus, legat de numele de familie, poate ca in trecut se considera ca o femeie care se casatoreste paraseste familia din care face parte si intra in familia sotului – de aici schimbarea numelui). Pe de alta parte, o singura persoana nu alcatuieste o familie (desi poate face parte din una).

S-ar parea, prin urmare, ca folosim cuvantul “familie” intr-o multime de feluri diferite, avand in vedere lucruri diferite.

Exista un fel in care iti pasa de o persoana care sa fie specific relatiilor de familie?

Si chiar daca ar exista, la ce ne-ar folosi asta? Trei frati, ramasi orfani, sunt crescuti separat de persoane diferite. Sa presupunem ca ar continua sa le pese unora de ceilalti in acest fel specific. Mai formeaza ei o familie?

Problema ar putea sa se datoreze faptului ca avem in vedere o descriere in termeni psihologici (intentii, opinii, sentimente). Iar descrierea in termeni psihologici intra uneori in conflict cu o descriere a familiei in termeni sociologici.

Dar atunci cand vorbeam despre intentii eu nu aveam in vedere o descriere in termeni psihologici. Si nu aveam in vedere o asemenea descriere nici atunci cand vorbeam despre a-ti pasa. Aveam in vedere practici sau actiuni.

Daca exista ceva mai profund in acest concept de familie, atunci ceea ce e mai profund e constituit de componenta normativa a conceptului. Cand ne gandim ca persoana ramasa singura este, totusi, membrul unei familii, ne gandim ca aceasta persoana trebuie sa onoreze, intr-un anumit fel, memoria membrilor disparuti ai familiei, ca trebuie sa pastreze vii anumite traditii ale familiei s.a.m.d. Daca nu face nimic din toate astea si nici macar nu crede ca face, intr-un fel, ceva din toate astea, atunci acea persoana pare sa fi renuntat la familia din care facea parte.

Cand spunem ca doi oameni care nu au copii pot forma, totusi, o familie, spunem ca acelasi concept, cel de familie, nu impune aducerea pe lume a copiilor. Cu toate acestea, conceptul impune cresterea si educarea copiilor adusi pe lume. Dar aceasta inseamna: “fie te ocupi de cresterea si educarea unui copil pe care l-ai adus pe lume, fie nu consideri ca acel copil face parte din familia ta (sau formeaza o familie impreuna cu tine)”.

Membrii unei familii isi asuma o anumita raspundere, diferita, poate, in functie de statut, pentru felul in care se desfasoara viata celorlalti membri ai familiei. Ceea ce pare sa distinga asumarea acestei raspunderi de grija pentru alte persoane este faptul ca nu renuntam la aceasta raspundere, in mod obisnuit, daca ceilalti membri ai familiei nu par sa merite grija pe care le-o purtam.

Imi poate pasa de un prieten si pot face destule lucruri pentru ca acesta sa duca o viata buna sau sa devina un om mai bun. Dar se poate intampla ca prietenul sa nu merite sa-mi pese de el, ca eu sa descopar asta si gata. Nu ma voi mai considera raspunzator pentru binele sau.

Sigur, oamenii divorteaza si ajung sa nu mai formeze o familie, copiii sunt repudiati de parinti sau invers. Dar linia se trage ceva mai departe in cazul familiei. Daca descoperi ca prietenul tau a devenit un criminal in serie, nu ii mai porti de grija, de obicei. Daca descoperi ca propriul tau copil, care face parte din familia ta, a devenit un criminal in serie, se prea poate sa ii porti de grija in continuare.

Mi s-ar putea spune, tocmai fiindca vorbesc despre “locul unde se trage linia”, ca nu scot in evidenta decat o diferenta de grad (intre o familie si un grup de prieteni, de pilda). Iar asta se datoreaza, probabil, faptului ca am descris anumite situatii, in loc sa vorbesc despre ce ar impune utilizarea conceptului de familie pentru anumite relatii intre persoane.

Conceptul pare sa impuna o asumare definitiva a raspunderii pentru binele celorlalti membri ai familiei. Din acest motiv, doi oameni care formeaza o familie si ajung sa se desparta fie ajung sa isi imparta viata in doua (sau sa vorbeasca despre faptul ca au inceput o noua viata), fie ajung sa creada ca nu au format niciodata o familie, fie considera, in continuare, ca inca mai formeaza o familie. Raman, poate, niste rude mai putin apropiate.

Descrierea, in acest caz, joaca rolul urmator. Vedem ce anume impune conceptul de familie observand cum se straduiesc oamenii (prin ceea ce fac si gandesc), sa satisfaca acele norme.

Exista diferente de grad intre raspunderile pe care ni le asumam fata de diferiti membri ai familiei din care facem parte. Raspunderea pe care ti-o asumi fata de binele unui copil scade pe masura ce acesta creste. Exista aici o dinamica. Ceea ce impune, insa, ideea de familie, este ca asumarea raspunderii trebuie sa aiba un caracter definitiv. Nefiind fiinte perfecte, nu putem respecta intotdeauna normele care ni se impun. Putem, totusi, observa ce anume ne straduim sa respectam.

Nu sustin ca aceasta analiza e completa. Am putea vorbi si despre ce anume li se impune celor din afara unei familii prin aplicarea conceptului la membrii acelei familii (“Daca ei sunt o familie, atunci tu trebuie / nu trebuie sa…”). Dar daca analiza mea a conceptului de familie este corecta, atunci ne putem pune imediat anumite probleme filosofice.

Cea care imi atrage mie atentia este urmatoarea intrebare: “Este corect ca un copil sa isi asume astfel de raspunderi cu caracter definitiv fata de parinti desi copilul respectiv nu si-a ales parintii?”. Nu ma intereseaza sa ma gandesc la raspunderi care presupun anumite eforturi financiare (sau, in genere, materiale). M-as gandi, mai degraba, la raspunderea de a ajuta o alta persoana sa devina o persoana mai buna. Formularea nu este nici precisa, nici lipsita de ambiguitati, dar cred ca ne putem folosi deocamdata de ea.

Cred ca membrii unei familii trebuie sa se ajute intre ei sa se implineasca, intr-un fel sau altul, ca persoane. Iar acest lucru nu trebuie sa il faca doar parintii pentru copii, ci (de la un punct) si copiii pentru parinti. Dupa cum spuneam, intrucat este vorba de o familie, aceasta raspundere, odata asumata, este “pentru totdeauna”.

Avem, poate, aceasta raspundere si fata de prieteni. Dar daca ei resping toate incercarile noastre de a-i face mai buni, nimic nu ne obliga sa insistam. Un copil ajuns la varsta maturitatii, pe de alta parte, trebuie sa incerce, pe cat poate, sa isi ajute parintele sa scape de alcoolism, oricat ar respinge parintele respectiv incercarile sale. Trebuie sa faca acest lucru intrucat este vorba despre un membru apropiat al familiei din care face parte. Totusi, copilul respectiv (chiar daca acum este om matur) nu a ales sa faca parte din acea familie. De altfel, nu a ales nici macar sa fie adus pe lume. Nu este incorect sa aiba obligatii care decurg dintr-o situatie in care nu a ales sa se afle, mai ales daca este vorba despre astfel de obligatii, cu caracter definitiv?

Nu ar trebui sa ne modificam conceptul (normativ) de familie, considerand ca acesta le impune obligatii cu caracter definitiv doar celor care au ales sa faca parte dintr-o familie, dar nu si celor care ajung, fara sa fi ales asta, sa faca parte dintr-o familie?

O alternativa ar fi, desigur, sa consideram incorecte obligatiile copiilor fata de parinti si sa spunem ca desi pentru parinti familia ii include si pe copii, pentru copii familia nu ii include neaparat si pe parinti.

O alta solutie ar fi sa spunem despre copii ca acestia nu fac parte din familie decat atunci cand isi pot asuma in cunostinta de cauza raspunderile definitive pe care le implica apartenenta la o familie.

In fine, o alta ar fi sa nu consideram incorecte obligatiile (fie ele si definitive) care reies din situatii in care nu am ales sa ne aflam.

Vreau sa spun, insa, ca exista o tensiune intre aplicarea de catre noi a conceptului de familie si aplicarea conceptului de corectitudine la anumite cazuri din viata noastra de toate zilele. Aceasta tensiune ar putea fi exprimata, pe scurt, in felul urmator:

(1) Daca A si B fac parte din aceeasi familie, atunci A are pentru totdeauna anumite raspunderi fata de B.
(2) Este posibil ca o persoana sa faca parte dintr-o familie fara sa fi ales sa faca parte din acea familie.
(3) Daca nu alegi sa faci parte dintr-o familie, atunci nu alegi sa ai raspunderile care decurg din apartenenta ta la o familie.
(4) Ar fi incorect sa ai pentru totdeauna raspunderi fata de o anumita persoana, daca nu ai ales sa ai acele raspunderi.
(5) Nu poti avea raspunderi pe care e incorect sa le ai.

Se poate vedea, cred, cu usurinta ca (1)-(5) formeaza un sistem contradictoriu de enunturi.

E mai putin important, din punctul meu de vedere, ca aceasta problema sa fie rezolvata. Mai importanta mi se pare observatia metafilosofica potrivit careia astfel de probleme cer un efort de “tinichigerie conceptuala”, iar cercetarile empirice nu ne pot fi de mare ajutor in solutionarea lor.

[nota: e vorba despre o insemnare scrisa in iunie, 2013; am pus-o aici pentru a o folosi ca punct de plecare pentru un experiment – o discutie filosofica intre parinti si copii, pornind de la intrebarea “Ce inseamna ca formam impreuna o familie?”]