|
Wittgenstein are o ontologie neesentialista si nu
si o estetica ne-burgheza, n-are nici o 'estetica'.
Simpla observatie ca numele lucrurilor se aplica in
jocuri de limbaj, dupa criterii pragmatice si nu corespunzator unei esente a
obiectelor, nu te obliga sa recunosti ca nu exista nici o distinctie intre
tipuri de motivatii ale creatorilor si de aprecieri ale 'utilizatorilor'. Cu
alte cuvinte, decizia de referi la un obiect ca 'lemnul', 'scaunul' sau
'obiectul de arta' nu respinge, ci mai degraba urmeaza decizia unui creator de a
crea ceva cu o intentie anume si pe cea a unui 'consumator' de a-l utiliza
intr-un fel anume. Nu prea inteleg de ce ar trebui sa spun ca artistul are
nevoie de un sistem de referinte in afara celui obisnuit... atunci cand scrie o
simfonie, un roman, face un film, referintele la obiectele astea sunt poate
contextuale (simfonia, de ex, ar putea fi numita 'afrodisiac' daca e
folosita to put someone in the mood), dar asta nu inseamna nimic... nu ne obliga
la o indistinctie intre intentia compozitorului ca simfonia sa fie
ascultata si valorizata spre deosebire de a fi folosita ca intrument in terapie.
La fel, atunci cand e folosita doar ca 'medicament', simfonia nu capata prin
asta un statut ontologic independent de folosiri, o esenta.
Cu privire la roman si canapea: mi-am dat seama in
timp ce scriam ca distinctia intre felurile in care spuneam ca pot fi folosite
cele doua obiecte nu demonstraza, ci presupune distinctiile de care voiai sa
scapi, anume cele dintre doua tipuri de motivatii si atitudini, valori. In plus,
mi-am dat seama ca nici romanul nu scapa sitemului utilitar, adica chiar a fost
vazut ca o scula de interventie sociala sau ca un tip de discurs cu miza
cognitiva (ca filosofia). Din punctul asta de vedere nic varianta 'arta cu
tendinta' nu pare mai potrivita esteticii despre care vorbesti, pare doar modul
celalalt de a gresi. Deci obiectia mea nu facea decat sa exprime dificultatile
pe care le am in a gandi fara distinctiile respective. Ca sa pun problema cat
mai clar: am aceeasi intrebare cu a lui St C, renunti la conceptul de
instrumentalitate? Si repet ca pot sa inteleg o reasezare a utilului/frumosului
in asa fel incat utilul sa intre in ograda frumosului, dar nu inteleg renuntarea
la distinctie.
Dar mi se pare ca mi-am raspuns cumva singur :-):
daca 'arta pura' poate sa intre in sitemul utilitar, nu mai e nici o problema,
din cotra, ce zici tu ne ajuta sa scapam de dileme ca "ascultam muzica ca sa ne
simtim bine, sau pentru ca e frumoasa?", "cineva scrie romane ca sa se
exprime,etc sau ca sa creeze frumos fara finalitate?", "ne plac romanele pentru
ca ne spun lucruri utile (observatii psihologice, 'morala' din mesaj) sau pentru
ca sunt frumoase?", etc, etc.
Mi se pare ca observatia lui St. C. dupa care un
mod diferit de raportare cognitiva la finalitatea artei si a celorlalte chestii
presupune o schimbare de atitudine pe care o putem intelege prin analogie cu
atitudinile religioase. Esti de acord?
Mai voiam sa spun ceva despre 'arta pt arta'.
Presupui ca exista o identiatate intre teoriile artei de tipul asta si estetica
idealista, burgheza. Wilde face o distinctie foarte drastica intre 'arta' si
'viata', iar teoria lui e foarte agresiv 'arta pt arta'; in 'Intentiuni' gasesti
povesti despre cum viata copiaza arta, despre cum artistul creeaza lumea, etc.
Insa Wilde ar fi foarte nemultumit daca i-ai aplicat epitetul de 'burghez'. Mai
mult, o groaza de romane foarte ok (ca sa nu zic 'romanele ok') sunt scrise
avand in spate teorii de genul asta si practica o estetizare, adica isi trag
valoarea din ideea 'inutilitatii artei', gasesti in 'Portretului lui Dorian
Gray' descrieri pe zeci de pagini ale interioarelor si colectiilor de obiecte de
decor ale lui Dorian, etc. Ce mi se pare mie ciudat e ca o teorie a artei sa
modifice valoare pe care o acordam operelor ca atare, adica, in cplipa in care
cineva se decide pt 'arta pt arta' mi se apre ciudat sa sustina ca toate romaele
care au evident o miza sociala sa fie aruncate la cos, si invers la fel. De asta
imi era teama ca ceea ce spui tu (si vreau sa inteleg ca tu decizi pt
indistinctia intre cele doua teorii, nu ca alegi arta cu tendinta) sa aiba
consecinte de genul asta.
Revenind la Wilde si la arta pt arta, stii si tu
foarte bine cum gandeam in liceu, cand pt ca arta cu tendinta era asociata cu
realismul (balzac de ex si neorealismul rus, romanele alea socailiste infecte)
in timp ce arta pt arta era ascociata cu romanele 'perverse' si 'decadente',
preferam clar si de departe arta pt arta. Nu greseam cu totul atunci. Stiu cel
putin patru modalitati de a citi teoriile astea, 2 pt fiecare, si ce e
interesant la ele e ca se situeaza cumva simetric: arta cu tendinta ca la bazac
si la scriitorii comunisti rusi, arta cu tendinta ca la Sartre, arta pt arta ca
la Wilde si arta pt arta ca la Julien Gracq. Probabil pe Gracq nu il stii: e un
francez care a scris o carte premiata ingrozitor de plicticoasa, in care sunt
descrise pe sute de pagini niste peisaje, etc. Deci si estetismul si angajarea
sociala au variante scarboase. Asa ca a lucra in distinctii simple ca arta
burgheza/proletara sau arta burgheza/ boema pare a conserva distinctiile de care
vrei sa scapi. De altfel dilema arta pt arta/arta cu tendinta e de mult depasita
in teoria literara, nu cred ca se mai pomeneste de ea (adica se discuta in mod
serios) dincolo de anul 2 la litere.
Stefan
----- Original Message -----
Sent: 4-Jan-02 06:19
Subject: Re: o 'lume de artisti'
etc.
Draga Stefan I.,
Partea pe care am sters-o exprima ideea
ca obiectia lui Bogdan se poate
mentine, si chiar devine mai tare,
adoptand o ontologie neesentialista. Cu
alte cuvinte, ideea ca daca spui
ca identitatea unui lucru e data de
sistemul de referinte in care e plasat
(ceea ce include diferite judecati,
valori, o utilizare...), inca se poate
distinge inte motivatii 'pure',
estetice, si motivatii extraestetice. Nu
prea sunt de acord. Pretentia asta
de puritate nu vad cum se poate sustine
cata vreme lucrurile nu mai pot fi
gandite ca scapand din sistemele de
referinte care le configureaza
identitatea. Vreau sa zic urmatorul lucru:
ca sa pot sa am ceea ce am numit
o estetica idealista, e nevoie sa cred ca
pot fabrica obiecte a caror
identitate se sustrage complet acestor sisteme
de referinte, adica obiecte
complet 'alien', fantome de obiecte. Estetica
lui Kant, de exemplu (arta ca
'finalitate fara scop'), si in general orice
estetica de tipul 'art for
art's sake' e incompatibila cu o ontologie de
tip heidegger. Daca vrei sa
eviti consecinta asta, singurul lucru pe care
mai poti sa il faci, in
apararea tezei compatibilitatii intre estetica
idealista si ontologia
neesentialista, e sa zici ca obiectelor produse cu
motivatii estetice 'pure'
le este conferita o identitate printr-un sistem
de referinte complet separat
fata de sistemul de referinte valabil in mod
obisnuit. Dar si asta e foarte
ciudat: e clar ca tot felul de conventii
artistice sunt foarte legate de
sisteme de referinte obisnuite. In fine,
discutia mi se pare complicata in
punctul asta... Trec la pasajul urmator,
despre estetica idealista (daca am
folosit cuvantul asta, e pentru ca nu
gaseam altul mai bun, si el apare
folosit in felul asta atat la Marx cat
si la Nietzsche).
>Toate bune si frumoase: arta nu e escapista,
nu e opusa vietii, a face ceva
>utilizabil nu insemna a avea motivatii
impure estetic, etc, etc. Numai ca
>problema cu asta e urmatoarea: nu se
intelege cum se pastreaza diferenta
>dintre un roman si o canapea, iar
daca nu se pastreaza trebuie sa intelegem
>cum e posibil. O pozitie
sustinuta in contextul asta e cea dupa care nici
>nu
>ar trebui
sa mai existe opere de arta traditionale (romane si filme de
>exemplu),
odata ce oamenii au realizat ca sfera esteticului nu e retrasa
>din
>sfera utilului si pot face arta simultan cu a face orice
altceva. Insa,
>desi
>nu tin la diferenta intre roman si canapea,
tin la existenta si
>legitimitatea romanului.
>Incerc sa fiu mai
clar: diferenta intre un roman si o canapea e ca in timp
>ce cu un
obiect faci un singur lucru, cu celalalt faci doua: pe canapea te
>asezi
si o apreciezi estetic, pe cand romanul doar il apreciezi estetic.
Cu
>alte cuvinte, desi pare stupid sa spui ca a face canapele insemna a
face
>arta impura doar pt ca pe canapea se poate sta, cumva inca face
sens sa
>spui
>ca romanul e arta pura in sensul ca nu se poate
face nimic cu el dincolo de
>'utilizarea' lui estetica. Mai mult, am sa
sustin chiar ca a scrie un roman
>e superior lui a proiecta si face
canapele, din motivul simplu ca romanul
>ofera posibilitati infinit
superioare (poate chiar si de alta natura) decat
>canapeaua.
>La
fel cu distinctia mentionata de tine intre motivatia comoditatii
si
>motivatia estetica: inteleg cum nu mai e posibila o motivatie
strict
>utilitara, instrumentala: atunci cand vrei sa fii mai comod si
concepi asta
>intr-un anume fel nu faci non-arta, ci faci arta proasta.
Cu alte cuvinte,
>motivatiile utilitare nu trebui intelese ca pur
utilitare, pentru ca chiar
>'a face ceva util' trebuie sa fie parte a
lui 'a face ceva frumos'. Insa
>invers nu inteleg: sunt posibile
motivatii pur estetice in sensul ca poti
>sa
>faci ceva frumos
care nu e util in nici nu sens (nu poate fi folosit ca
>instrument
pentru nimic).
>Nu mai inteleg nici eu exact ce zic... ce as vrea e un
rezultat de genul
>asta: nu o distinctie intre a face arta si a face
ceva care nu e in nici un
>sens arta, ci o distinctie intre diferite
feluri de a face arta.
>
>Stefan
>
Ce vreau sa spun
aici e ca nu e vorba de a putea face arta _simultan_ cu
orice altceva,
deci nu e vorba ca, in mod logic distinct, sa ma pot aseza pe
canapea, pe
de o parte, si sa o pot contempla, pe de alta parte. Si asta
pentru ca a
zice asa ceva pastreaza inca estetica idealista. Mi se pare ca e
un soi de
obisnuinta de a gandi arta ca avand locul favorit la muzeu sau la
expozitie. Dar tocmai asta vreau sa critic, si nu vreau sa propun in loc
de
asta sa aducem obiectele de muzeu la noi acasa pentru ca sa le folosim
si -
pe de alta parte - sa le contemplam. Pur si simplu neg ca astea doua
sunt
distincte. Intai, impotriva unor metafore vizuale: daca nu mai gandim
arta
ca la muzeu, atunci faptul ca pun mana pe ceva nu il compromite in
calitatea
lui artistica. Pare foarte surprinzator, dar chiar asta e ideea
generala din
spatele conceptiei asteia: din moment ce m-am asezat pe
canapea asta nu
poate conta ca apreciere artistica; din moment ce port
pantofii, asta nu e
un raport artistic cu ei. De ce? Pentru ca raportul
artistic e gandit ca
vizual prin excelenta, ceea ce e o prejudecata
uimitor de primitiva,
probabil legata de povesti de felul a atinge ceva
inseamna a il 'spurca'. Pe
urma, o intreaga conceptie solemna despre arta:
asa cum muzeul, expozitia
sau statuia au ceva solemn, tot asa sala de
concert e vazuta ca un loc
solemn, si chiar lectura unui roman e vazuta ca
de natura sa creeze un soi
de gol in jur (ca si cum cine citeste e abstras
din mediul in care e, e
'purtat' in nori si deschide cumva o alta
dimensiune in locul in care e).
Ideile astea la randul lor sunt legate de
o viziune despre 'consumatorul' de
arta care il scoate mereu pasiv. Ok,
probabil ca e mult mai mult de spus
aici. Ideea generala ar fi insa asta:
daca renuntam la toate conceptiile
astea, nu mai e nevoie de nici o
diferenta intre un roman si o canapea.
Poate mai scriu pe tema asta in
masura in care imi mai vin
idei.
Silviu
_________________________________________________________________
Téléchargez
MSN Explorer gratuitement à l'adresse
http://explorer.msn.fr/intl.asp.
|