|
Salut,
Am descoperit si eu in mailurile mele o groaza de prostii
(de ex 'aceeasi muncitori' :-)), dar imi imaginez ca stie toata lumea ca
mailurile sunt scrise in viteza si ca n-are nimeni timp sa le purice de
exprimari aiurea si greseli. Cu ironia.. stai linistit no offence
taken.
In locul in care a ajuns discutia despre caritate
argumentele de ambele parti mi se par aluncecoase.... Sa luam de exemplu
argumentul lui Bogdan dupa care caritatea si impozitarea ar presupune decizii
intre a ajuta acum putin si a ajuta mai tarziu mai mult. Bogdan spune
ca asta e o decizie 'morala', dar Mises lasa sa se inteleaga tocmai ca
neinterventia statului in piata reprezinta 'a ajuta substantial mai tarziu'. Cu
alte cuvinte, nu pare sa fie vorba de o decizie intre a salva de la malnutritie
10 copii acum sau 20 maine, ci din Mises se intelege ca daca nu salvam acum cei
10 copii prin interventia statului, atunci in viitor nu o sa mai fie copii in
situatia asta (si se presupune ca Mises ar fi spus ca asta se intampla si daca
salvam cei 10 copii prin caritate). Deci dupa Mises nu e vorba de nici o decizie
morala subiectiva, ci de acele efecte de sistem.
Argumentul cu planificarea imi scapa in
continuare.
Un lucru care mi-a devenit clar, si pe care tu l-ai mai
spus la inceput, e ca nu se poate vorbi de nici un fel de efecte de sistem ale
caritatii in cazul in care donatorii isi modifica consumul simultan cu actul de
caritate. Adica, daca un patron salveaza acum 100 de copii de la foame si apoi
din cauza cheltuielilor astora nu mai investeste decat jumatate din suma pe care
ar fi investit-o altfel in extinderea afacerii, pare clar ca saracia se muta
intr-un fel dintr-un loc in altul. In schimb, daca patronul investeste tot atat
dar isi modifica consumul nu se intampla nimic, saracii sunt ajutati in mod
autentic, iar patronul va trai un pic mai modest (cosmeticele si painea din
exemplul tau). La asta nu se mai aplica argumentul dupa care dupa care
non-ajutorarea saracilor e o investitie pe termen lung din care va profita toata
lumea, dar inca se aplica argumentul lui Silviu dupa care banii dati saracilor
vor fi incasati de alti patroni. (acum ma mai gandesc ca mai e posibil un
argument, cel al lui Mises dupa care consumul bunurilor 'de lux' e avantajos pt
toata lumea in masura in care face posibil ca pe viitor bunurile respective sa
fie accesibile 'tuturor'). Intr-un mail trecut iti raspundeam la aceeasi idee in
felul urmator:
Stefan C. pare sa reduca nedumerirea mea initiala
la truismul dupa care daca am o paine si dau jumatate cuiva, am mai putina paine
ca la inceput. cel putin asta imi sugereaza mie exemplul cu painea si
cosmeticalele (numai renuntand la anumite bunuri ii ajutam pe ceilalti) ca si
zicala cu prajitura pe care as vrea sa o si mananc si sa o si pastrez. ceva
similar sugera si lali.
Dar acum nu mai inteleg nimic din economia
liberala. Cred ca e destul de exact ca economistii sustin ca redistributia prin
interventia statului e ineficienta (nu numai nedreapta): practica impozitarii
(pt ajutor de somaj, educatie gratuita, asistenta medicala gratuita, institute
de cercetare de stat, etc, totul mai putin cerintele administrative ale statului
minimal si nici asta in anumite variante de libertarianism), subventionarea
preturilor si probabil orice alta interventie a statului in piata. Dar daca
felurile astea de a-i ajuta pe altii sunt ineficiente, atunci redistributia si
consecintele ei sunt mai complexe decat lasa sa se intelega exemplul cu
painea.
Deci refuzam sa accept ca daca patronul renunta la
cosmetice si da paine saracilor caritatea isi atinge scopul pentru ca nu vedeam
de ce asta nu s-ar aplica si in cazul impozitarii, adica de ce nu ar interveni
acele efecte de sistem. Exact la discutia asta ajunge si discutia pe marginea
argumentului lui Silviu:
Argumentul lui Silviu suna dubios... in primul rand dupa
ultimul schimb de replici e clar ca Silviu are premisa ca patronii care vand
produsele cumparate de saraci vor afla dinainte de donatie ca saracii vor avea
bani, vor anticipa cresterea cererii si vor scumpi preturile. In primul rand,
premisa dupa care patronii schimba preturile pentru ca 'afla' de donatie si nu
pentru ca constata o creste a cererii e dubioasa; apoi, eu vorbeam despre o
practica generalizata a caritatii, deci banii aceia vin in fiecar luna, si chiar
daca niste patroni i-ar incasa in prima luna, afacerea fiind profitabila vor fi
atrasi alti investitori lunile viitoare. Apoi, e dubios sa spui ca patronii vor
incasa toti sau mare parte din banii donati: daca unii saraci au de doua ori mai
multi bani, pretul la paine nu poate creste de doua ori pentru ca exista si alti
cumparatori de paine, deci cererea nus e modifica esential iar o scumpire prea
mare ar fi nerentabila. Deci chiar daca niste bani ar fi incasati de alti
patroni, doar un procent bun din ei ar ramane ca bani reali. Silviu spune ca nu
numai preturile la paine, de exemplu, vor creste, dar si preturile industriilor
legate de ea, deci exista un efect de lant, dar nu este acelasi cu cel din cauza
impozitarii. Impozitarea produce scumpiri la absolut orice produs.
Acum ma gandesc ca mai de mult puteam sa ma prind de ceva
ciudat in felul in care am formulat initial problema; anume, cand am presupus ca
caritatea e generalizata, eu ma gandeam ca mai toti patronii cedeaza o buna
parte din venituri si in mod repetat. Apoi in cursul discutiei a iesit la iveala
ca pentru ca impozitarea sa duca la inflatie e nevoie ca patronii sa se poarte
conform acelei 'rationalitati individuale', deci sa scumpeasca preturile in asa
fel incat sa recupereze suma pierduta prin impozite. Desi asta nu se aplica
direct la caritate pentru ca patronii caritabili nu actioneaza egoist, adica nu
incearca neaparat sa recupereze suma data saracilor scumpind preturile, Silviu
spune ca alti patroni vor ridica preturile. Dar daca prin ipoteza patronii
caritabili sunt foarte multi, pare ciudat ca cei care raman patroni egoisti vor
reusi sa neutralizeze sensul caritatii.
Stefan I.
(am sa scriu un mail separat pt problema
'estetica')
----- Original Message -----
Sent: 4-Jan-02 09:01
Subject: Re: Re: back on track
Mi-am citit ultimul email, "Artisti si
caritate", si am gasit acolo doua lucruri neplacute. Primul un dezacord -
o scapare: "atunci cand sugereaza ca o estetica neescapista si o stare
estetica obiectiva ar trebui sa fie posibila" -, al doilea, mai grav, o ironie
prosteasca - "Desigur, impresionist, efectele caritatii pot fi comparate
cu cele ale impozitarii/redistribuirii chiar de la inaltimea biroului unui
functionar-artist-socialist." - care, ma tem, ar putea fi interpretata
chiar mai ofensiv decat este; nu stiu de ce am adaugat-o la sfarsit... Imi cer
scuze pentru asta.
In plus, imi dau seama ca
argumentul meu initial, cel aminitit de tine in primul paragraf de mai
jos era cel putin insuficient, pentru ca, mergand pe o logica a efectelor
urmarite indeaproape, nu indica decat in ultima instanta - acolo unde tot
invocam subiectivitatea valorii economice - dificultatea argumentului
combatut, si asta destul de vag. Problema era ca pe o mare bucata de drum,
argumentul meu functiona in logica argumentului vostru. Cred acum ca ar fi
fost mult mai bine daca as fi pomenit ce am scris abia
in ultimul mesaj, anume ca o comparatie
a caritatii vu impozitarea in termenii eficientei - raportarea
mijloacelor la scop - este impiedicata de absenta oricarui mijloc de
comparatie (comparatia nu este facuta in acelasi sistem, astfel incat sa
avem la dispozitie un mijloc de comparatie pus la indemana de sistemul
insusi; aici este vorba mai degraba de o comparatie a
sistemelor). In felul asta, asa cum corect a semnalat Bogdan,
motivul este inrudit cu cel pentru care planificarea este
imposibila.
Stiu ca o replica
imediata ar fi ca efectele caritatii pot fi masurate, desi
nu exact, relativ la cele ale impozitarii, ele fiind
vizibile "cu ochiul liber": o interventie guvernamentala ar fi mult mai
rapida decat una privata, mai ales pentru ca cei bogati tin de regula mai
mult la averile lor decat cei mai saraci. Nu sunt sigur
ca intotdeauna lucrurile ar sta asa, dar sunt de
acord ca se poate intampla ca
interventia guvernamentala, cu fonduri impozitate, sa rezolve
probleme urgente, in timp ce caritatea sa se manifeste mai lenes, cu toate ca,
in functie de cum arata structura economica a statului respectiv - si
asta este legat de efectul de sistem -, lucrurile ar putea sta si invers, sau
chiar mai rau: in comunismul nord-coreean nici caritatea, nici impozitarea nu
au nici un fel de eficienta. Fireste ca, la prima vedere, caritatea este
inceata. Oamenii nu isi dau seama decat foarte greu ca au o datorie
morala de felul asta si inca si mai greu isi dau seama ca astfel nu pierd
nimic cu adevarat important. Interventia guvernamentala nu este insa
ferita de dificultatile de felul asta. Nu vad de ce guvernamentalii nu ar fi
capabili sa deturneze fonduri oficial alocate saracilor.
Fata morgana
din sustinerea ta si a lui Silviu, cea care acopera efectul de
sistem, consta in centrarea discutiei pe un anumit scop in legatura cu
care a fost pusa impozitarea: ajutorarea saracilor. Dincolo de
faptul ca asta, la urma urmelor, este un scop destul de general pentru a
suscita dispute cu privire la alocari specifice - ce este mai
important, sa platim din fondurile de stat foarte costisitorul
tratament cu chitostatice al unui elev eminent dar
sarac, intretinerea decenta intr-un azil al
unor nonagenari uitati de rude sau educatia unor tineri
din satul de munte Valea Mare? -, trebuie sa vedem ca ceea ce discutam este o
comparatie a sistemelor, nu una a unor instrumente aparte, caracterizabile in
sistem si, in consecinta, ca este ceruta, in fond, o justificare principiala a
impozitarii. Daca impozitarea este ok pentru un scop, de ce nu ar fi
mai nimerita pentru orice tip de scop decat mijloacele pietei? Aici
ajung, in fine, la efectele de sistem si la cealalta observatie a lui
Bogdan. Prin recurgerea la impozitare se paseste in afara unui sistem
continand un instrument rational de masura a efectelor unor decizii economice.
Redistribuitorii guvernamentali nu pot adopta decat decizii arbitrare,
intrucat prin insusi caracterul noului mijloc de actiune, impozitarea, ei se
rup de raportul la alte mijloace. (Din nou, in masura in care
impozitarea-redistribuire este prezentata ca mijloc in vederea unui scop, ea trebuie sa apartina unei
intreprinderi de stat, ori astfel de masuri nu pot in principiu constitui
investitii (intr-o intreprindere). Investitiile sunt strict legate de
evaluarea concreta a mijloacelor cu ajutorul unui instrument obiectiv
(care reflecta preferintele individuale intersubiectiv), banii.) Efectul
de sistem este irationalitatea, arbitrarietatea. Parte din asta, cum
scria Bogdan, este ca nu stim pana unde sa mergem cu impozitarea pentru a
atinge un scop anume.
Silviu ar obiecta probabil
aici ca datorez multe, in ce am spus mai sus, unei perspective confuze
asupra naturii umane, cea liberala, care se razboieste pe de o parte cu
ideea de natura umana, iar pe de alta parte afirma o natura umana negativa,
neparticipativa, in esenta antisociala - altfel nu as avea pe ce sprijini
observatia asupra irationalitatii masurilor impozitare/redistribuire. Eu
nu am recomandat totusi un tip de natura umana (in privinta asta fac
un pariu numai cu mine insumi). Nu cred ca sistemul capitalist formal
reflecta sau stimuleaza in mod necesar atitudini negative.
Indiferent cum se privesc oamenii pe ei insisi la un moment dat, sistemul
capitalist formal lasa loc unei transformari atat de substantiale a
raporturilor economice (materiale), incat el insusi sa devina superflu. Imi
pot imagina in felul asta capitalism la azteci, al caror ethos era desigur
diferit de cel al antreprenorului contemporan (desi nici astia nu pot fi
redusi la un numitor comun).
In alta ordine de idei,
mesajul tau pe estetica/ontologie a cuprins insight-uri excelente; cred ca
merita rumegat indelung ce ai scris acolo. Ma grabesc insa sa scriu ceva,
poate mai mult o sugestie decat o parere bine cantarita. Iti inteleg
nedumerirea in privinta distinctiei roman/canapea. Sub un anumit aspect este
cat se poate de legitima. Ma gandesc totusi ca Silviu ar fi putut spune
altceva. Noi, in general, nefiind tocmai producatori de arta, privim arta in
calitate de "consumatori de arta". Asta presupune, precum in actul
creatiei artistice, o participare din partea noastra. Pentru noi insa,
arta are un caracter mai mult expresiv decat global-semnificativ, ea
constituie numai o poarta catre un alt raport fata de lume - asta-i
o sintagma destul de nesuferita mie: am tot intalnit-o in contexte
"verificationiste"; suntem in afara lumii si verificam daca suntem in
acord cu lumea -, in felul asta, ea este oarecum abstrasa din lume
(natura). Cand spun "opera artistica" este numai o poarta nu ma refer neaparat
la o estetica escapista. Artistul priveste in general lumea cu totul sub
raportul care determina expresia particulara in opera. Starea lui estetica
este poate in mai mare masura continua, cu toate ca nu cred ca ea poate
fi vreodata permanenta. Silviu vorbea, banuiesc, intr-un fel, de o estetica
"non-artistica", in care sa nu mai fie distinse ca atare opere de arta de
altceva, ci in care toate actiunile sa fie reflectate estetic si, inevitabil,
simbolic, in efectele lor materiale. Poate ca asta aduce mai mult cu o
stare - desigur, nu o stare tranzitorie - religioasa. (Activitatea
mestesugarilor societatilor traditionale era afectata de credintele lor
religioase si, daca vrei, estetice; tot asa, a face canapele astazi reflecta
credinta contemporana in noii zei - stiinta si bunurile de consum - si,
corelativ, estetica minimalista, proasta: logica
confortului.)
|