Am terminat un text la care am lucrat mult in ultimele luni, asa ca am o mica pauza, in care o sa-mi permit sa bat un pic campii aici.
Am incercat sa inteleg mai bine de ce mi se parea atat de inspaimantatoare moartea, cand eram adolescent. Mi-am amintit ca imi priveam mainile sau corpul in oglinda si ma gandeam ca la un moment dat ceea ce vad n-o sa mai existe.
Probabil am fost indus in eroare de o analogie de felul urmator. E neplacut sa iti pierzi o parte a corpului. Daca te gandesti, de pilda, ca o mana ti-ar fi amputata, prima reactie e: “daca mi s-ar intampla asa ceva, ar fi rau”.
Sigur, in mod obisnuit nu ne da tarcoale zi de zi gandul ca am putea suferi un accident in urma caruia sa ne fie amputata o mana. Riscul de a pati asa ceva nu e mare. Pe de alta parte, n-are rost sa vorbesti despre riscul ca mana ta sa se descompuna, la un moment dat. E sigur ca se va intampla asa.
Iar daca te inspaimanta ideea ca iti vei pierde o mana, cu atat mai inspaimantator ar putea sa ti se para faptul ca iti vei pierde si mainile si picioarele. Mergand pe aceasta linie, bineinteles ca pierderea intregului corp te va infricosa si mai mult, mai ales atunci cand o vezi ca pe o certitudine.
Greseala vine, probabil, din faptul ca iti imaginezi pierderea corpului tau, ca si cand ar fi un eveniment la care vei asista.
Incerc sa spun acelasi lucru mai limpede. Nu iti imaginezi, bineinteles, ca tu vei fi de fata, sau ca vei simti cum ti se descompune corpul. Nu e nevoie sa te incluzi, intr-un fel, in scenariul mortii tale, sa te adaugi acolo ca personaj. Simplul fapt ca iti inchipui ce se va intampla e suficient pentru ca tu, ca subiect, sa fii pastrat in povestire.
Daca vezi moartea ca pe o pierdere a corpului tau, atunci nu te gandesti, de fapt, la moarte. Te gandesti la situatia in care ai ramane, cumva, in viata, dupa ce ti-ar fi amputat intregul corp.
“Si atunci cum imi pot reprezenta moartea mea fara sa gresesc?”
Nu cred ca poti sa iti reprezinti ceva. Chiar daca te gandesti ca nu vei mai avea nici un fel de experiente senzoriale si nu vei mai gandi nimic, tot e ca si cand ti-ai inchipui ca vei continua sa existi, ca vei continua sa fii constient de tine insuti.
“Dar daca vorbesc depre un somn fara vise din care nu ma voi mai trezi niciodata?”
Daca inca iti inchipui ceva, inseamna ca tu inca mai existi. Poate mai existi in postura cuiva care te priveste cum dormi. Cu un efort de imaginatie, poate iti poti inchipui ca iti vei pierde identitatea, dar nu ca nu o sa mai existi. Daca te gandesti serios la somnul fara vise din care nu te mai trezesti, atunci nu mai ai ce sa iti inchipui.
“Si asta ce inseamna? Ca nu avem de ce sa ne temem de moarte, fiindca nu putem intelege de fapt cum ar fi sa nu existam?”
Nu stiu. Putem intelege idei abstracte, desi nu le putem asocia nici un fel de reprezentari. Ideea de infinit, de pilda, sau diferenta dintre o multime infinit numarabila si una infinit nenumarabila. Daca am spune ca nu putem intelege ce inseamna sa nu mai existam, ni s-ar putea raspunde ca am produs un paradox, fiindca, potrivit aceluiasi rationament, ar trebui sa nu putem intelege nici ce inseamna sa traim la nesfarsit, dar e inacceptabil sa nu o putem intelege pe nici una dintre cele doua.
“Si atunci?”
Atunci poate o sa spunem ca intelegem.
“Dar nu e ciudat sa intelegi ideea propriei tale morti ca pe o idee abstracta?”
Ba da. Dar acum chiar nu stiu ce sa mai spun.