[textul e aici]
Acesta e capitolul in care Aristotel incheie discutia despre stapanire de sine si lipsa stapanirii de sine (respectiv despre tarie de caracter si slabiciune de caracter). Daca ne uitam la lista de probleme din capitolul II o sa fie probabil clar ca pana acum el a incercat sa raspunda la toate intrebarile de acolo. Avem aici, prin urmare, doar o reluare a unor idei la care a ajuns deja Aristotel in capitolele anterioare:
[gata vacanta! 🙂 textul e aici, pagina proiectului e aici]
Se pare ca “argumentul sofist” despre care vorbea in capitolul II l-a ros destul de tare pe Aristotel, fiindca acum se intoarce la el. Acolo aveam cazul unui om care e lipsit de stapanire cu privire la o chestie pe care o considera rea, asa ca nu se poate abtine sa nu o faca, dar e si cam varza si crede ca e rea o chestie buna, asa ca de fapt face un lucru bun. Altfel spus, din combinatia lipsei de stapanire cu lipsa de ratiune ar iesi ceva ok.
[suntem morti de oboseala, comentariul pentru textul de saptamana trecuta o sa apara un pic mai incolo]
X
Nu este posibil ca acelasi om sa fie in acelasi timp si intelept si incapabil de a se stapani; pentru ca, dupa cum am aratat, cine poseda intelepciunea practica este totodata si un om cu caracter virtuos. In afara de asta, intelepciunea practica presupune nu numai sa stii ce trebuie sa faci, ci si sa ai capacitatea de a face efectiv, lucru de care omul nestapanit este inapt.
IX
Stapan pe sine este cel ce respecta cu fermitate orice fel de regula si orice fel de alegere deliberata sau numai regula si alegerea dreapta? Si incapabil de a se stapani este cel ce nu respecta cu fermitate nici un fel de regula si nici un fel de alegere deliberata sau numai regula adevarata si alegerea corecta? In acesti termeni prezentam mai inainte aporia in cauza.
[textul e aici]
In capitolul VIII Aristotel dezvolta mai departe comparatia dintre lipsa de stapanire si necumpatare. Despre cumpatare si necumpatare fusese vorba, daca va mai aduceti aminte, in ultimele trei capitole din cartea a treia. Acolo Aristotel spusese ca oamenii cumpatati ajung chiar sa nu mai fie tentati de placeri excesive (sau nepermise). Adica nu e nevoie sa se abtina.
[textul e aici]
Aristotel pare sa reia aici mai multe lucruri spuse mai inainte: e rau sa te lasi dominat de placeri, omul necumpatat urmareste constient placerile, fara sa creada ca e rau ce face, in timp ce omul nestapanit stie ca anumite placeri sunt rele, dar nu se poate abtine sa le urmareasca si asa mai departe.
[comentariul la textul de saptamana trecuta o sa apara cu o mica intarziere]
VIII
Dupa cum am mai spus, omul necumpatat nu este inclinat sa regrete, pentru ca persista in hotararea aleasa, in timp ce omul lipsit de stapanire isi regreta totdeauna actele. De aceea, nu este chiar asa cum puneam problema la inceput, ci, dimpotriva, omul necumpatat este cel incurabil, iar cel nestapanit poate fi vindecat. Caci viciul este asemanator cu boli ca hidropizia si ftizia, pe cand lipsa de stapanire poate fi comparata cu epilepsia, primul fiind un rau cronic, cealalta un rau intermitent. De altfel, lipsa de stapanire si viciul apartin unor genuri total diferite, caci viciul este inconstient, lipsa de stapanire nu.
[pagina acestui proiect este aici]
VII
In ce priveste placerile si neplacerile, ca si reactia de atragere sau respingere provocate de simtul tactil si de gust (lucruri pe care le-am definit mai inainte ca domeniu al cumpatarii sau necumpatarii), este posibil ca cineva sa se lase dominat de cele pe care cei mai multi le domina, dupa cum se poate si sa le domine pe cele de care cei mai multi se lasa dominati. Cand e vorba de placeri, cel ce le domina este un om stapan pe sine, iar cel ce se lasa dominat este nestapanit; in cazul neplacerilor, primul dovedeste tarie, celalalt slabiciune. Dispozitia habituala a majoritatii oamenilor se situeaza pe o pozitie intermediara fata de acestea doua, desi inclina mai mult spre cea mai rea.
[textul e aici]
Chestia cu mania care e ca un caine, de la inceputul capitolului, mi s-a parut poetica. Diferenta dintre manie si ratiune ar fi, se pare, asta. Mania asculta, totusi, de ordinele ratiunii, asa cum asculta un caine de ordinele stapanului. Dorinta, in schimb, nu asculta de nici un fel de ordine.
VI
Vom vedea acum ca lipsa de stapanire in manie este mai putin dezonoranta decat cea raportata la dorinte. Caci mania pare sa asculte intrucatva de ratiune, chiar daca o face intr-o doara, asemeni servitorilor grabiti, care ies in fuga inainte de a auzi tot ce li se spune, pentru ca apoi sa execute prost ordinele primite, sau asemeni cainilor, care, cum bate cineva la usa, incep sa latre inainte de a sti daca e un prieten sau nu. Asa si mania, sub impulsul infierbantarii si al impetuozitatii naturale, auzind fara sa auda ordinul ratiunii, se avanta spre razbunare. Ratiunea sau imaginatia i-au aratat ca e vorba de un ultragiu sau de un semn de dispret si mania, ca si cand, in urma unui rationament, ar ajunge la concluzia ca are datoria sa lupte impotriva unei asemenea atitudini, izbucneste imediat.