[textul e aici]

Chestia cu mania care e ca un caine, de la inceputul capitolului, mi s-a parut poetica. Diferenta dintre manie si ratiune ar fi, se pare, asta. Mania asculta, totusi, de ordinele ratiunii, asa cum asculta un caine de ordinele stapanului. Dorinta, in schimb, nu asculta de nici un fel de ordine.

Si totusi, din ce spune Aristotel in al doilea paragraf pare sa reiasa ca pentru a dori un lucru trebuie sa stiu ca e placut. Iar asta mi-o pot spune simturile, dar uneori mi-o poate spune si ratiunea.

Si cand imi spune ratiunea ca un lucru e placut? Cum se intampla asta? Probabil Aristotel se gandeste la ceva de felul urmator. Vad o cofetarie. Simturile inca nu-mi spun nimic – nu simt mirosul sau gustul prajiturilor si nici nu le vad. Dar stiu ca prajiturile sunt bune si ca la cofetarie se gasesc prajituri. Si fac un rationament, a carui concluzie ar fi ceva de genul: “Si prajiturile de la aceasta cofetarie trebuie sa fie bune.” Dupa care mi se face pofta de prajituri. Iar daca nu-mi pot stapani dorintele, o sa intru neaparat in cofetarie sa-mi iau prajituri.

Sa zicem ca ar fi asa. In capitolul asta Aristotel vrea sa sustina ca e mai putin nashpa sa nu-ti poti stapani enervarea decat sa-ti fie pofta de ceva si sa nu te poti stapani. Trebuia sa spun asta de la inceput, dar mi s-a parut ca e clar.

De ce? Fiindca enervarea (sau mania) e pusa in miscare doar de ratiune, in timp ce dorinta poate fi pusa in miscare si de ratiune si de simturi? Asta pare sa fie primul argument. E clar ca ar putea fi aduse obiectii aici, dar n-o sa intru in detalii.

Al doilea argument e chiar mai ciudat. Miezul lui cred ca e afirmatia asta: “mania si duritatea caracterului sunt mai naturale decat dorintele de placeri excesive si fara caracter de necesitate”.

Dar exista oameni care nu se enerveaza daca ii ironizam sau glumim pe seama lor. In schimb, sunt greu de intalnit copii carora sa nu le placa dulciurile. De aici ar reiesi, in pofida a ceea ce spune Aristotel, ca ar trebui sa ni se pare mai ok sa-ti fie pofta de dulciuri decat sa te enervezi cand te ironizeaza cineva, fiindca pofta de dulciuri “e mai naturala”.

Iar acum Aristotel ar putea raspunde, bineinteles, ca daca majoritatea copiilor vor dulciuri, asta nu inseamna decat ca dulciurile le sunt necesare. Cu alte cuvinte, pofta de dulciuri la copii ar fi o dorinta care vizeaza o placere “cu caracter de necesitate”, iar el vorbea doar despre “dorintele de placeri excesive si fara caracter de necesitate“.

Dar asa ar putea exclude toate cazurile de dorinte “naturale”, spunand ca au caracter de necesitate.

Doar ca atunci i s-ar putea raspunde, cred, in felul urmator: “Pai vedem ca o buna parte dintre dorinte vizeaza placeri necesare. Mania, in schimb, nu duce la actiuni cu caracter necesar. Nu e niciodata necesar sa ridici tonul sau sa ai o atitudine agresiva fata de cineva. Poti trai si fara asta. In schimb, e necesar sa mananci. Si atunci, dorinta nestapanita de a manca diferite chestii e mai putin blamabila decat enervarea (si reactiile produse de aceasta).”

Trec la al treilea argument al lui Aristotel. Dorintele nestapanite sunt mai blamabile decat mania nestapanita, fiindca mania nu e perfida, dar dorintele sunt perfide. Mania “se manifesta deschis”, in timp ce dorintele, putem presupune, se manifesta intr-ascuns.

Poate n-am inteles bine ce vrea sa spuna Mr. A, dar mie mi se pare ca daca vorbesti despre lipsa de stapanire, atunci ar trebui sa spui ca toate chestiile pe care nu le stapanesti se manifesta deschis. Dorintele sunt perfide doar daca incerci sa nu le dai curs si te rod pe dinauntru si asa mai departe.

Iar ultimul argument mi s-a parut mai ciudat. Nu stiu ce sa inteleg, de pilda, din afirmatia “daca actele ce provoaca mania sunt cu atat mai nedrepte cu cat mania este mai justificata, atunci si lipsa de stapanire provocata de dorinta este mai nedreapta decat cea provocata de manie”. O sa ma mai gandesc.

Pe scurt, Aristotel nu m-a convins ca mania e mai putin blamabila, atunci cand nu ti-o poti stapani, decat dorintele nestapanite. Pana la urma, in cazul multor dorinte nestapanite, daca le dau curs nu fac rau nimanui din jur, in timp ce daca ma enervez s-ar putea, de multe ori, sa le fac rau si celor din jur.

In ultimele doua paragrafe din text Aristotel revine la lucruri pe care le-a spus inainte – nu putem vorbi in cazul animalelor despre lipsa de stapanire sau despre lipsa de cumpatare, fiindca toate astea au ca domeniu actiunile (alegerile deliberate), iar animalele nu actioneaza; in sensul asta, bestialitatea e un rau mai mic decat viciul.

Aici n-am nimic de spus. Totul depinde, probabil, de felul in care raspundem la intrebarea “Sunt capabile animalele sa actioneze?”