Am mai putine comentarii de facut in legatura cu capitolul asta (adica asta). Primul lucru care mi-a sarit in ochi a fost ca Aristotel pare sa ii puna in aceeasi galeata pe oamenii care isi gatesc copiii si ii mananca (si pe cei care isi mananca mamele) cu oamenii care isi rod unghiile.
Tag Archives: aristotel
Aristotel, Etica nicomahica – ce-a inteles Gramo (62)
[texul e aici; partea din Etica nicomahica parcursa pana acum, impreuna cu comentariile lui Gramo, e aici]
Dupa ce am vazut cum rezolva Aristotel conflictul dintre “a fi lipsit de stapanire de sine presupune sa stii (sau sa intelegi) ca esti asa” si “un om intelept (sau care poseda cunoastere) nu poate fi lipsit de stapanire de sine”, sa vedem ce spune despre domeniile cu privire la care poti fi lipsit de stapanire de sine.
Sa citim impreuna – Aristotel, Etica nicomahica (63)
[comentariul la textul de saptamana trecuta va aparea in curand]
V
Anumite lucruri sunt placute prin natura lor, unele in mod absolut, altele pentru anumite categorii de animale sau oameni. Alte lucruri nu sunt placute prin natura, ci devin astfel fie ca o consecinta a unei anomalii, fie in virtutea obisnuintei, fie dincauza unei pervertiri a naturii. Pentru fiecare dintre aceste din urma specii de placere pot fi observate dispozitii habituale corespunzatoare. Numesc dispozitii bestiale cele manifestate, de pilda, in cazul creaturii despre care se povesteste ca spinteca pantecele femeilor insarcinate pentru a le devora pruncii, sau in cazul unor populatii salbatice de pe tarmurile Pontului, despre care se spune ca le place sa manance carne cruda sau carne de om, iar altii isi ofera reciproc copiii pentru ospete, sau in ceea ce se povesteste despre Phalaris.
Sa citim impreuna – Aristotel, Etica nicomahica (62)
IV
Sa vedem, in continuare, daca cineva poate fi lipsit de stapanire pur si simplu sau daca totdeauna se arata astfel intr-un domeniu particular si, in acest din urma caz, care este acel domeniu.
Aristotel, Etica nicomahica – ce-a inteles Gramo (61)
[textul e aici, pagina proiectului aici]
Aristotel incepe cu reformularea catorva probleme din capitolul precedent, dar problema de care o sa se ocupe de fapt in capitolul asta e “cum poti fi nestapanit, dar intelept?”. De fapt, nu mai e vorba aici despre intelepciune, ci despre cunoastere. Cum e posibil ca un om sa faca un lucru rau fiindca nu se poate stapani sa nu-l faca, desi stie ca e rau?
Aristotel, Etica nicomahica – ce-a inteles Gramo (60)
[textul e aici, pagina proiectului e aici, deocamdata avem un pic de recuperat, “lectura” o sa mearga inainte incepand de saptamana viitoare]
Se pare ca am fost pe aceeasi lungime de unda cu Aristotel ultima data. Ziceam ca intre lucrurile pe care le cred oamenii despre stapanire de sine si tarie de caracter exista o contradictie care ar trebui eliminata – oamenii nestapaniti fac lucruri rele stiind, totusi, ca sunt rele. Ceea ce inseamna ca au intelepciune practica. Deci e posibil sa ai intelepciune practica si totusi sa nu te poti stapani, dar asta se bate cap in cap cu opinia ca intelepciunea iti da si stapanire de sine.
Asa ca acum Aristotel trebuie sa explice “cum este posibil ca cineva care judeca corect sa aiba o conduita lipsita de stapanire”. Si asta si face.
Sa citim impreuna – Aristotel, Etica nicomahica (61)
[comentariul la textul de saptamana trecuta o sa apara cu o mica oarecare intarziere; proiectul lecturii Eticii nicomahice e aici]
III
Prima chestiune pe care trebuie s-o supunem examinarii este aceea daca omul nestapanit actioneaza in mod constient sau nu si, daca da, in ce sens este el constient. Apoi, va trebui sa stabilim domeniul in care se manifesta stapanirea de sine sau lipsa ei (adica, daca e vorba de orice fel de placere si durere sau numai de unele bine determinate). Va mai trebui sa stabilim daca omul capabil de a se stapani si cel cu tarie de caracter sunt unul si acelasi sau sunt diferiti. Si la fel va trebui sa procedam si in legatura cu celelalte probleme legate de studiul prezent.
Sa citim impreuna – Aristotel, Etica nicomahica (60)
II
Dar ne-am putea intreba cum este posibil ca cineva care judeca corect sa aiba o conduita lipsita de stapanire. Astfel, unii afirma ca este cu neputinta ca un om dotat cu stiinta sa se comporte intr-un asemenea mod. Caci, dupa cum gandea Socrate, ar fi straniu ca, acolo unde stiinta este prezenta, sa existe altceva care sa o domine, tragand-o de colo-colo dupa sine ca pe un sclav.
Aristotel, Etica nicomahica – ce-a inteles Gramo (59)
Exista o diferenta intre stapanirea de sine si taria de caracter? Nu e limpede cum stau lucrurile pentru Aristotel, dar eu, cand ma gandesc la un om care n-are stapanire de sine mi-l inchipui repezit, iritabil, impresionabil. E un om care cedeaza usor la toate pornirile. Se enerveaza usor, se intristeaza usor s.a.m.d. Cand ma gandesc la un om fara tarie de caracter, pe de alta parte, ma gandesc la un om care face compromisuri, care cedeaza in chestiuni de principiu. Asa ca mi se pare ca e o diferenta intre cele doua.
Sa citim impreuna – Aristotel, Etica nicomahica (59)
Cartea a VII-a
I
Trecand acum la examinarea unor noi chestiuni, se cuvine sa mentionam ca, in materie de moralitate, exista trei feluri de dispozitii pe care trebuie sa le evitam: viciul, lipsa de stapanire si bestialitatea. Dispozitiile opuse primelor doua sunt evidente: pe una o numim virtute, pe alta stapanire de sine; cat despre cea opusa bestialitatii, cel mai potrivit ar fi sa vorbim despre o virtute supraumana, intr-un fel eroica si divina, asa cum ni-l arata Homer pe Priamos vorbind despre Hector, datorita extraordinarei sale bravuri:
“el nu parea / fiu de muritor, ci de zeu”