Re: hip consumerism

["Stefan Iancu" <antinous78@yahoo.com>]

Salut,

Scuze si tie si Norei ca am raspuns asa greu, ma tot chinui cu un referat.

Mie mi-a placut foarte tare articolul lui Heath, nu pentru ca as fi de acord
cu ceva de acolo, dar tocmai pentru ca mi se pare ca pune problema atat de
clar si in asa fel incat tot ce ramane de spus la sfarsit e 'Nu, e tocmai pe
dos!'.

Cred ca am sa discut mai aplicat pe textul asta pentru ca apar o gramada de
lucruri interesante.
Ce e cel mai important acolo e o distinctie intre doua tipuri de critici ale
consumerismului (si inca nu avem o definitie a consumerismului dincolo de
asocierea cu 'conformismul' - o definitie nici nu ar fi posibila in asa fel
incat cele doua critici sa se refere la acelasi lucru: de fapt, cele doua
critici critica lucruri diferite): critica perfectionista si critica
liberala in termenii lui Heath. Cel de-al treilea tip, 'critica ideologica',
e o chestie mai dubioasa care poate fi neglijata, iar la tipul 'critica
perefectionista' amesteca mai multe lucruri diferite (o ciritica
'naturalista' cu una 'elitista' cand cele doua au evident mai putine puncte
in comun decat diferente).
Practic distincia dintre cele doua tipuri de critici este una clasica, anume
distinctia dintre o critica a rationalitatii instrumentale (a la Scoala de
la Frankfurt, dupa cum zici si tu, ma mir ca Heath nu face nici o referinta)
si critica rationalitatii non-instrumentale, sau, cu alte cuvinte, o critica
a preferintelor actorilor sau o critica a mijloacelor de a satisface
respectivele preferinte.
Heath se pronuntza in favoarea unei critci 'liberale', adica una care ramane
in perimetrul rationalitatii instrumentale.
Da trei motive pentru asta, toate trei gresite dupa parerea mea:

1) primul este ezitarea urmatoare: "is very difficult to produce an argument
to show that one set of values is superior to another", anume ezitarea
tipica din spatiul anglo-saxon de a a accepta o etica dincolo de datoriile
fatza de ceilalti si care face ca dincolo de datoriile asta totul sa fie
egal din punct de vedere valoric (fotbalul cu fine art dupa exemplul din
text). Pe scurt, mi se pare cu totul gresit si am sa revin la asta pentru ca
e lucrul cel mai important din text.

2) chiar daca am considera ca exista un set de valori preferabil altora,
asta nu rezolva problema consumerismului. Ideea asta sta in spatele
explicatiei liberale a consumerismului de tip hip (si e morala textului
cumva), dar nu e enumerata in text explicit ca argument contra criticii
perfectioniste.

3) critica perfectionista nu poate fi o baza legitima pentru actiuni
politice, in timp ce critica liberala, daca reuseste, justifica interventia
statului in comportamentul consumerist de pe piatza.

Acum, ce trebuie spus in primul rand e ca cele doua tipuri de critici, pe
care am sa le numesc critica valorica si critica instrumentala, nu se
exclud, sunt perfect compatibile. Cand cineva incearca sa rezolve o problema
si nu reuseste se poate spune fara contradictie si ca stratgia de rezolvare
e gresita si ca n-ar fi terbuit sa-si aleaga problema respectiva in the
first place.
Dar, desi nu se exclud, critica valorica o face pe cea intrumentala
irelevanta: daca ai criticat preferinta cuiva pentru ceva anume nu mai e
nevoie sa spui si ca strategia pe care o alesese nu implinea preferinta in
mod optim. Daca ai o problema cu optiunea ca atare, chiar daca cineva
schimba strategia si alege sa 'coopereze' (in situatiile gen dilema
prizonierului), nu ai castigat nimic, valorile respectivului au ramas pe
loc. Daca il conving pe Gigi de 10 ani sa nu-l mai bata pe Gica de 7 ani
pentru ca Gica are un frate mai mare care o sa-l bata pe Gigi cu prima
ocazie, in loc sa ii spun ca e oribil sa ii bati pe copiii mai mici, nu l-am
facut pe Gigi in nici un fel mai bun (desi poate l-am salvat pe Gica de o
bataie :-).
Sper ca se intelege de ce critica lui Heath e completely besides the point:
problema cu consumerismul e fix ca reprezinta niste alegeri nasoale din
punct de vedere valoric, nu ma intereseaza consecintele pozitive sau
negative ale comportamentului consumerist, nici daca actorii de pe piatza
mai mult isi pun betze in roate decat isi ating preferntele, ce e important
din capul locului e ca preferintele astea sunt proaste. Ca sa duc la extrem
ideea asta, e ca si cum l-ai critica pe un hotz criminal ca a omorat un om
sarac de la care nu are ce sa fure (ramane sa aduci ca argument ca situatia
e Pareto inferioara :-))), in loc sa critici din capul locului de intentia
aluia de a omora pentru bani.

Asta este momentul in care ar trebui sa ne intrebam ce este de fapt
consumerismul. Cred ca definitia care convine criticii intrumentale (in caz
ca e posibila vreuna) ar veni cam asa: consumerism insemna comportament
mimetic pe piatza, sau, ca includem si comsumerismul post 60s, este
preferinta pentru ceva relativa la preferintele celorlati (preferinta pentru
positional goods, in termenii lui Heath) (si definitia asta trebuie
amendata, revin mai incolo). Din perspectiva criticii valorice (care, din
motive diferite, are si ea o problema cu preferintele relative) definitia
asta nu se suprapune nici macar extensional peste ce vrea sa citice, adica
este de imaginat o societate in care oamenii nu au deloc preferinte relative
si poate fi numita inca consumerista din perspectiva valorica. Pentru ca ce
constituie consumerismul din perspectiva valorica este prezenta exclusiva a
valorilor intrumentale, sau, daca nu exclusiva, cel putin preponderenta, sau
prezentza pur si simplu. Mai clar: faptul ca un numar enorm de lucruri sunt
dorite doar pentru avantajele pe care le procura (muncim pentru bani, pe
care ii vrem ca sa-i cheltuim pe 'distractia' din 'timpul liber', pe care o
vrem ca sa ne odihnim, iar odihna o vrem ca sa putem sa mai muncim) si ca
(mai) nimic nu are valoare in sine. Inteles in felul asta, consumerismul
face imediat legatura cu critcile clasice ale alienarii, fetisismului
comoditatii, recapitalizarii oricarui lucru, etc. De ce spuneam ca e
posibila o societate consumerista in care preferintele nu sunt relative la
preferintele celorlalti: pentru ca imi pot imagina o societate in care
alegerile fiecaruia sunt profund individuale si unlike ale oricarui
altcuiva, dar in care valorile reflectate de preferintele respective sunt
tot instrumentale (muncesc doar ca sa am bani). Spuneam ca si critica
valorica are o problema cu preferintele relative la preferintele celorlalti,
asta se intampla tocmai pentru ca preferintele realtive sunt semnul cel mai
clar pentru valorile instrumentale: daca cant la pian si vreau sa fiu cel
mai bun (cel mai bun e o performantza relativa la performantzele celorlalti)
asta e cel mai clar semn ca nu vreau sa cand la pian pentru cantatul la pian
in sine, ci pentru statul pe care mi-l poate aduce. Consumerismul nu este
singura varianta de a alege un set de valori complet gresit:
traditionalismul, dreapta culturala, reprezinta din punctul meu de vedere o
optiune valorica cel putin la fel de respingatoare, dar valorile respective
nu sunt intrumentale (se vorbeste despre principii, viatza potrivit naturii,
puritate, etc). Chiar e interesant cum cele doua modalitati de a avea un set
de valori gresit au colaborat istoric (vezi Weber) si cum alienarea
capitalista intretine legaturi cu morala protestanta. Interensat e si cum
cele doua erori colaboreaza in ideologia cocalarului contemporan: fetisismul
comoditatii cu mitologia familismului.

Revenind la punctul 3) din motivele  pentru care Heath opteaza pentru o
critica liberala, instrumentala, a consumerismului, cred ca si asta e
gresit. E gresit mai intai pentru ca caracterul self-defeating al unei
strategii nu poate fi baza unei interdictii politice a comportamentului
respectiv. Nu cred ca ii poti obliga pe oameni sa coopereze in situatiile
gen dilema prizonierului nici macar in liberalismul de tip Rawls (adica, mai
mult sau mai putin, cel actual), desi e posibil sa ma insel. Dar chiar daca
ar fi asa, mi se pare o aberatie, mi se pare ca argumentele libertariene
sunt zdrobitoare aici, mie unul cand am auzit de impozite marite pe bunuri
de lux, restrictii pentru advertizisng, etc mi-a sunat ca dracu. Apoi, nu
vad de ce critica consumerismului terbuie sa permita musai actiuni politice
in sens restrans si nu politice in sens larg (sau morale), dupa argumentul
tipic libertarian.
In fine, e gresit pentru ca analiza lui Heath nu e completa. E gresita in
mai multe locuri si am sa revin pentru ca felul in care greseste contine
sugestii pentru critica care ma intereseaza de fapt, cea valorica (si oricum
va amintesc ca primul argument pentru care critica liberala nu e buna e ca
critica altceva decat ar trebui). Nu e adevarat ca preferinta pentru bunuri
de pozitie e chair self-defeating, daca nimeni n-ar castiga niciodata din ea
ma indoiesc ca ar supravietui. Ce e adevarat, e ca e un joc cu risc foarte
mare. In realitate, unii chiar castiga din jocul asta: daca fac o alegere
fericita la inceput, sa zicem un critic de arta pentru un pictor absolut
necunoscut si ciudat din perspectiva canonului general, si daca alegerea
asta tipica pt 'hip consumerism' e fericita si ceilalti imita si valideaza
ulterior pictorul respectiv, criticul a castigat ceva, statut - e cel care
da tonul. Tot asa daca ma duc intr-un restaurant obscur si apoi restaurantul
e validat de o elita sau de majoritate, eu am castigar un statut care va
functiona in viitor ca un avantaj la start: ceilalti ma vor urma in noile
mele alegeri bizare. Deci nu pierde chiar toata lumea din afacerea asta, dar
e adevarat ca riscul e foarte mare, garantiile ca ceilalti imi vor acorda
statut sunt foarte mici cand alegerea e in afara canonului (desi daca aleg
inauntrul canonului sigur un statut foarte inalt nu am cum sa ating atat
timp cat ceilalti ii urmeaza doar pe originali si dupa ce noutatea se
generalizeaza, se muta la altceva). Cred ca mai degraba decat self
defeating, consumerismul de tip hip seamana cu pariurile de la cursurile de
cai: cu cat calul pe care am pariat e mai prost cotat, cu atat sansele sa
castig sunt mai mici dar castigul posibil e mai mare. Apoi, argumentul lui
Heath pentru care toata lumea pierde din hip consumerism, inclusiv primii
originali care fac alegerile bizare, e ca alegerile banalizandu-se repede,
respectivul trebuie sa comsume ceva nou daca vrea sa ramana hip, sa cumpere
noi produse rebele. Dar ideea generatiei Hippie era tocmai sa alegi chestii
care in principiu sunt la indemana tututor, sunt ieftine sau gratis, deci nu
e nevoie sa cumperi stuff ca sa fii subversiv (vezi mersul in Vama Veche si
blugii rupti), deci daca 'rebeliunea' de tip hippie nu iese din cercul
consumismului nu e (numai sau mai ales)pentru ca "individualism generates
its own cycles of obsolescence, and generates its own form of competitive
consumption", ci din motive care nu pot fi analizate exclusiv in termeni
non-valorici.
Imi sunt neclare aici un numar de chestiuni, o sa ma mai gandesc la asta.

In fine, m-am lungit prea mult, am sa mai scriu un mail despre punctele unde
cred ca analiza gen public choice a hip-consumerismului e gresita (in
principiu trecerea proasta de la explicatia lui conspicous consumption la
hip consumerism) si asta o sa intre si in problema cu the 60s si
posibilitatile de a fi subversiv fatza de sistem, si cum discutia asta poate
sa treaca in discutia mai interesanta despre critica valorica a
hip-consumerismului.


----- Original Message -----
From: "Silviu Mihai" <silviu_mihai@hotmail.com>
To: <filos-teor@fil.unibuc.ro>
Sent: 4-Feb-02 11:41
Subject: Re: hip consumerism


> Draga Nora,
>
> Sunt in mare oarecum de acord cu ce scrii tu - intr-un fel despre care o
sa
> incec sa vorbesc mai jos. Eu citisem articolul tipului aluia, Heath, mai
> demult, cand Stefan mi-l trimisese, cred, acum vreu an. Nu ascund ca si
> atunci si acum am avut o reactie de repulsie atat fata de concluzia la
care
> ajunge, cat si fata de o parte dintre argumente. Ce nu citisem era acel
text
> din cartea lui Frank. Despre asta vreau sa spun ca nu mi se pare deloc ca
> acolo se sustin tezele lui Heath. Deci, reconstructia pe care o dai acelui
> argument mi se pare ca se potriveste pentru Heath, dar nu pentru Frank.
Asa
> cum am citit eu textul lui Frank, cred ca ideile de acolo se pot rezuma
cam
> asa: Frank imi pare a face parte dintr-o traditie de stanga care a ajuns
la
> o intelegere mai 'matura', dar in acelasi timp mai 'resemnata', mai putin
> exuberanta, a propriei identitati. Adorno si Horkheimer ajung la concluzii
> similare in scrierile tarzii, din anii 60 - 70 ('Dialectica
Iluminismului'),
> in care arata ca exista un risc enorm, daca nu chiar o 'fatalitate' ca
orice
> miscare de protest sa fie mai devreme sau mai tarziu absorbita in sistem.
> Partea istoric-determinista din Marx prevaleaza cu alte cuvinte asupra
> partii revolutionare, si multe din concluzii suna foarte sumbru. Acelasi
> lucru se intampla cu un tip, Regis Debray, care, dupa o tinerete de
gherila
> in America de Sud, este actualmente campionul unor teze foarte tragice
> despre ceea ce pot face, de exemplu, intelectualii in chestiunile
> politico-sociale. Una dintre cartile lui argumenteaza pentru ideea ca, in
> mod fundamental, e imposibil un mesaj care sa fie rebel fata de sistem in
> sens autentic, datorita numeroaselor medieri la care e supus orice mesaj
in
> societatea de acum - foarte multe dintre argumente se bazeaza pe analize
ale
> modului de functionare al media. Cu toate astea, mi se pare ca concluziile
> tuturor acestor tipi (Frank y compris) se deosebesc esential de
cuncluziile
> unuia ca Heath: niciodata tipii astia nu vor spune ca consumerismul,
> societatea de masa etc. sunt lucruri dezirabile sau legitime. In cea mai
> radicala varianta a unor astfel de teorii (la Regis Debrays, de exemplu),
se
> va spune ca asa ceva e un rau inevitabil, dar un rau fundamental. Acum,
> Frank mi se pare ca sustine o varianta mult mai slaba decat atat: ceea ce
> spune el nu e ca consumerismul e inevitabil, ci ca, istoric, contracultura
> din anii 60 nu numai ca a fost cooptata de catre mainstream de atunci si
> pana in anii 90 (asta ar fi teza cooptarii, in terminologia lui), ci ca,
mai
> mult de atat, aceasta contracultura _continea germenii propriei ei
cooptari
> inca de la inceput_, pentru ca nu era suficient de radicala. Mi se pare ca
> Frank lasa deschisa problema 'in ce masura e posibil ca ceva sa scape
> acestei cooptari?'. Astfel ca pozitia lui Frank mi se pare rezonabila
> normativ si plauzibila istoric. Daca ceva mi s-a parut dubios, sunt numai
> chestiuni de detaliu (mi se pare de exemplu injusta judecata asupra lui
> Morrison si includerea lui in aceeasi categorie cu muzica mai mult sau mai
> putin pop, gen Beatles - cand e clar ca potentialul subversiv al unui
> Morrison e mult mai mare decat al multor altora, ceea ce se poate
documenta
> prin absenta, in cazul lui, a elementelor escapiste si 'neo-budiste' care
> sunt dimpotriva prezente in mare parte din miscarea hippy: compara de
> exemplu 'Imagine' cu 'American Prayer').
> Mi se pare ca Frank are dreptate, dincolo de exemplele lui, in privinta
> caracterului fundamental ambivalent al contraculturii din anii 60: pe de o
> parte, naivitatile acestei contraculturi (credinta in spontaneitate in
> primul rand, cu care vine toata mitologia referitoare la natura - in
> paranteza fie spus, daca nu ma insel, asta e singurul element din
> contracultura care a ajuns si in Romania, intr-o forma radical
depolitizata,
> si se poate vedea in foarte amuzanta mentalitate montaniarda si ruralofila
a
> unora din descendentii micii burghezii romanesti: mitologia inofensiva a
> cabanei etc.); pe de alta parte, in ciuda acestei naivitati, caracterul
> subversiv al acestei contraculturi: e clar ca cooptarea contraculturii nu
a
> putut fi niciodata integrala (e un pasaj in Frank la inceputul textului in
> care e vorba de diferentele dintre un mesaj initial si o vulgata 'ad usum
> plebis'). Iar asta lasa deschisa posibilitatea unei maturizari a
> contraculturii, pentru ca in principiu adeptii contraculturii pot realiza
ca
> pot fi cooptati, pot vedea ce anume au folosit aia din 'public relations'
> din miscarea lor etc. si pot reactiona in consecinta. Mi se pare ca asta
si
> sugereaza Frank la sfarsitul articolului, cand scrie ca trebuie sa devenim
> constienti de ceea ce pot face afaceristii si industria de publicitate din
> temele contraculturii. As adauga ca insasi cooptarea are intr-un sens un
> caracter ambivalent: eu nu cred ca absolut orice poate fi cooptat, numai
> printr-o includere in masinaria de spalarea creierelor care acapareaza
> aproape tot spatiul public. Masinaria asta nu poate digera orice: din
> motivul asta mi se pare ca ideea dupa care ceea ce vedem la tv in fiecare
zi
> ar fi foarte protestatar si rebel e falsa, daca e luata intr-un sens
> absolut. E o confuzie, cu alte cuvinte: daca mitul rebelului e vehiculat
> mereu, asta nu inseamna ca programele tv sunt foarte subversive - ar fi
> ciudat.
> Acum, Heath e departe de tot ce am spus pana acum. Nu sunt de acord cu
> argumentele lui si, mai mult, mi se par simpliste si ideologice, dar nu am
> timp sa scriu acum in detaliu despre asta.
>
> Cu drag,
> Silviu
>
> _________________________________________________________________
> Rejoignez le plus grand service de messagerie au monde avec MSN Hotmail.
> http://www.hotmail.com/fr



_________________________________________________________
Do You Yahoo!?
Get your free @yahoo.com address at http://mail.yahoo.com