Re: hip consumerism

["Silviu Mihai" <silviu_mihai@hotmail.com>]

Draga Nora,

Sunt in mare oarecum de acord cu ce scrii tu - intr-un fel despre care o sa 
incec sa vorbesc mai jos. Eu citisem articolul tipului aluia, Heath, mai 
demult, cand Stefan mi-l trimisese, cred, acum vreu an. Nu ascund ca si 
atunci si acum am avut o reactie de repulsie atat fata de concluzia la care 
ajunge, cat si fata de o parte dintre argumente. Ce nu citisem era acel text 
din cartea lui Frank. Despre asta vreau sa spun ca nu mi se pare deloc ca 
acolo se sustin tezele lui Heath. Deci, reconstructia pe care o dai acelui 
argument mi se pare ca se potriveste pentru Heath, dar nu pentru Frank. Asa 
cum am citit eu textul lui Frank, cred ca ideile de acolo se pot rezuma cam 
asa: Frank imi pare a face parte dintr-o traditie de stanga care a ajuns la 
o intelegere mai 'matura', dar in acelasi timp mai 'resemnata', mai putin 
exuberanta, a propriei identitati. Adorno si Horkheimer ajung la concluzii 
similare in scrierile tarzii, din anii 60 - 70 ('Dialectica Iluminismului'), 
in care arata ca exista un risc enorm, daca nu chiar o 'fatalitate' ca orice 
miscare de protest sa fie mai devreme sau mai tarziu absorbita in sistem. 
Partea istoric-determinista din Marx prevaleaza cu alte cuvinte asupra 
partii revolutionare, si multe din concluzii suna foarte sumbru. Acelasi 
lucru se intampla cu un tip, Regis Debray, care, dupa o tinerete de gherila 
in America de Sud, este actualmente campionul unor teze foarte tragice 
despre ceea ce pot face, de exemplu, intelectualii in chestiunile 
politico-sociale. Una dintre cartile lui argumenteaza pentru ideea ca, in 
mod fundamental, e imposibil un mesaj care sa fie rebel fata de sistem in 
sens autentic, datorita numeroaselor medieri la care e supus orice mesaj in 
societatea de acum - foarte multe dintre argumente se bazeaza pe analize ale 
modului de functionare al media. Cu toate astea, mi se pare ca concluziile 
tuturor acestor tipi (Frank y compris) se deosebesc esential de cuncluziile 
unuia ca Heath: niciodata tipii astia nu vor spune ca consumerismul, 
societatea de masa etc. sunt lucruri dezirabile sau legitime. In cea mai 
radicala varianta a unor astfel de teorii (la Regis Debrays, de exemplu), se 
va spune ca asa ceva e un rau inevitabil, dar un rau fundamental. Acum, 
Frank mi se pare ca sustine o varianta mult mai slaba decat atat: ceea ce 
spune el nu e ca consumerismul e inevitabil, ci ca, istoric, contracultura 
din anii 60 nu numai ca a fost cooptata de catre mainstream de atunci si 
pana in anii 90 (asta ar fi teza cooptarii, in terminologia lui), ci ca, mai 
mult de atat, aceasta contracultura _continea germenii propriei ei cooptari 
inca de la inceput_, pentru ca nu era suficient de radicala. Mi se pare ca 
Frank lasa deschisa problema 'in ce masura e posibil ca ceva sa scape 
acestei cooptari?'. Astfel ca pozitia lui Frank mi se pare rezonabila 
normativ si plauzibila istoric. Daca ceva mi s-a parut dubios, sunt numai 
chestiuni de detaliu (mi se pare de exemplu injusta judecata asupra lui 
Morrison si includerea lui in aceeasi categorie cu muzica mai mult sau mai 
putin pop, gen Beatles - cand e clar ca potentialul subversiv al unui 
Morrison e mult mai mare decat al multor altora, ceea ce se poate documenta 
prin absenta, in cazul lui, a elementelor escapiste si 'neo-budiste' care 
sunt dimpotriva prezente in mare parte din miscarea hippy: compara de 
exemplu 'Imagine' cu 'American Prayer').
Mi se pare ca Frank are dreptate, dincolo de exemplele lui, in privinta 
caracterului fundamental ambivalent al contraculturii din anii 60: pe de o 
parte, naivitatile acestei contraculturi (credinta in spontaneitate in 
primul rand, cu care vine toata mitologia referitoare la natura - in 
paranteza fie spus, daca nu ma insel, asta e singurul element din 
contracultura care a ajuns si in Romania, intr-o forma radical depolitizata, 
si se poate vedea in foarte amuzanta mentalitate montaniarda si ruralofila a 
unora din descendentii micii burghezii romanesti: mitologia inofensiva a 
cabanei etc.); pe de alta parte, in ciuda acestei naivitati, caracterul 
subversiv al acestei contraculturi: e clar ca cooptarea contraculturii nu a 
putut fi niciodata integrala (e un pasaj in Frank la inceputul textului in 
care e vorba de diferentele dintre un mesaj initial si o vulgata 'ad usum 
plebis'). Iar asta lasa deschisa posibilitatea unei maturizari a 
contraculturii, pentru ca in principiu adeptii contraculturii pot realiza ca 
pot fi cooptati, pot vedea ce anume au folosit aia din 'public relations' 
din miscarea lor etc. si pot reactiona in consecinta. Mi se pare ca asta si 
sugereaza Frank la sfarsitul articolului, cand scrie ca trebuie sa devenim 
constienti de ceea ce pot face afaceristii si industria de publicitate din 
temele contraculturii. As adauga ca insasi cooptarea are intr-un sens un 
caracter ambivalent: eu nu cred ca absolut orice poate fi cooptat, numai 
printr-o includere in masinaria de spalarea creierelor care acapareaza 
aproape tot spatiul public. Masinaria asta nu poate digera orice: din 
motivul asta mi se pare ca ideea dupa care ceea ce vedem la tv in fiecare zi 
ar fi foarte protestatar si rebel e falsa, daca e luata intr-un sens 
absolut. E o confuzie, cu alte cuvinte: daca mitul rebelului e vehiculat 
mereu, asta nu inseamna ca programele tv sunt foarte subversive - ar fi 
ciudat.
Acum, Heath e departe de tot ce am spus pana acum. Nu sunt de acord cu 
argumentele lui si, mai mult, mi se par simpliste si ideologice, dar nu am 
timp sa scriu acum in detaliu despre asta.

Cu drag,
Silviu

_________________________________________________________________
Rejoignez le plus grand service de messagerie au monde avec MSN Hotmail. 
http://www.hotmail.com/fr