despre persoane (1)

["Gheorghe Stefanov" <stefanov@fil.unibuc.ro>]

dear all (chit ca nu imi mai este foarte clar cui ma
adresez right now - componentza listei s-a mai schimbat, 
au aparut unii oameni noi, nimeni nu s-a mai prezentat
in fata celorlalti de multa vreme, destui oameni care
pareau interesati de unele chestii discutate pur si simplu
s-au topit etc. etc.),

as vrea sa aduc in discutie o poveste ceva mai "filosofica" :-)
mai intai cateva observatii:

1) nu e nevoie de un 'argument' cartezian pentru ca eu, ca
subiect, sa ma disting de orice fel de obiect, proces, fenomen
etc., in genere, de orice fel de obiect al discursului; e 
suficient sa facem apel la anumite 'intuitii gramaticale', 
(in sensul lui w2) - pare complet lipsit de sens sa spun 
ca eu sunt un obiect (sau ca 'vorbesc despre eu');

2) e insa o greseala sa imi inchipui ca si eu sunt tot ca un 
soi de substanta, doar ca 'suprasensibila' (sau cugetatoare
s.a.m.d.) si apoi sa incerc sa imi dau seama care este 
conexiunea cauzala dintre mine si actiunile corpului meu, 
procesele neurofiziologice din creier etc. (aici ar intra, 
de pilda, false probleme de genul: cum mai poate tine substanta
cugetatoare pasul cu trupul atunci cand calatoresc cu viteza 
foarte mare?)

3) nici alte distinctii filosofice precum spirit/materie, 
observabil/inobservabil etc.) nu sunt relevante
aici; chiar daca as spune ca sunt ceva spiritual, un 
suflet, ca ma caracterizez prin obiecte mentale private, 
inobservabile (ganduri, amintiri, constiinta etc.), tot 
nu ar fi ok; pot lua toate obiectele mentale care imi 
apartin si sa le pun pe seama altei persoane; nici 
macar distinctia subiect/obiect nu ma intereseaza 
aici, atata timp cat si subiectul ar putea fi _ceva_;

4) povestea cu ochiul si campul vizual din Tractatus poate
fi, eventual, de ajutor (in calitate de metafora); vezi
    ________
   /        \
  /          \
<)           |
  \          /
   \________/

(de fapt campul vizual nu arata asa; nu arata nicicum, 
e absurd sa spui ca poti infera forma ochiului din 
"forma" campului vizual; cand spunem ca tot ceea ce vedem
se afla in campul vizual, _in_ nu este spatial; iar 
ochiul nu ni-l vedem)

5) ideea de subiect transcendental de la Kant ar putea fi,
de asemenea, de ajutor (poate si ceea ce spune Husserl despre
eul pur, desi lucrurile difera: in primul caz vreau sa spun
ca atunci cand simt, gandesc etc., senzatiile si gandurile
nu plutesc singure undeva - pentru ca ele sa fie posibile
trebuie ca _eu_ sa fiu cel care simte gandeste etc.; in al
doilea caz obtin eul pur dupa ce am scos din eu toate
senzatiile, gandurile etc.);

Acum urmeaza mesajul pe care vreau sa vi-l transmit. 
As dori sa pot sa lamuresc intr-un fel ce spun atunci 
cand spun ca eu sunt o persoana si ca exist sau atunci 
cand vorbesc despre cum ne raportam unii la altii cand
ne tratam ca persoane. Nici mie nu-mi este foarte clar. 
Stiu sigur ca in anumite momente avem de a face unii 
cu ceilalti ca persoane. De pilda, atunci cand unul 
dintre noi manifesta compasiune fata de un altul sau 
cand se bucura fiindca celalalt e bucuros. Sau atunci 
cand discutam ceva care ne priveste direct. Atunci 
cand nu ma raportez decat la argumentele primite 
din partea altcuiva, discutand cu el (la modul "noi 
suntem doar argumente pe hartie aici, masini turing", 
cum spunea ioan), sau atunci cand merg pe strada si ma 
feresc sa nu ma ciocnesc de corpurile in miscare din jur
e clar ca nu am de a face cu nici un fel de persoane. 
Cel mai usor imi e sa spun ca atunci cand tratez
pe cineva ca pe o persoana, il am in vedere asa cum 
ma am pe mine (cineva care poate sa inteleaga, sa se 
gandeasca, sa sufere, sa fie constient, sa se prinda 
etc.; la fel de bine ar putea sa nu faca nimic din 
toate astea, dar asa cum as putea si eu, intr-un 
moment, sa nu fac nimic din toate astea). 
 Problema este ca persoanele, intr-un sens, 
nu sunt in lume. E ca si cand am sta fiecare in 
afara unei camere si am privi inauntru pe cate o 
ferestruica, dar nu am vedea in peretii camerei 
taieturile celorlalte ferestre si nici nu am putea
sa ne scoatem capul din propria ferestruica. O alta
metafora ar fi urmatoarea: sa spunem ca privesc o 
tabla de joc cu diferite piese pe ea, de diferite 
forme, culori etc. si observ ca acestea sunt miscate, 
dar nu vad mainile care le misca; nu stiu regulile
jocului si nu stiu nici cati jucatori participa
la joc, dar dupa ce privesc suficient de mult timp
ajung la o anumita concluzie cu privire la numarul
de jucatori, chiar daca nu vad pe nimeni; la fel 
ajung sa imi dau seama cate persoane sunt intr-o 
camera, chiar daca eu nu am acces direct la
persoane, ci doar la obiecte, fenomene, procese
etc. Nu e nevoie sa vad un corp pentru a considera
ca am de a face cu o persoana (v. niste urme de
talpi pe nisip pot fi uneori de ajuns; la fel, niste
sunete pe care le aud in receptorul telefonului
s.a.m.d.; mai demult as fi putut considera ca
atunci cand bate vantul aceasta este actiunea 
unei persoane, pornind de la textul bibliei pot
sa ma raportez la persoana divina fara sa am nevoie
de nimic altceva etc.) Aici s-ar putea ridica probleme
de felul: 'de unde stii cate persoane sunt de fapt
in camera? ce garantie ai ca nu sunt mai multe?
de unde stii ca nu e si cainele o persoana? etc.'
Problema este ca, intr-un sens, eu nu pot vorbi despre
persoane decat metaforic, pentru ca acestea nu 
pot fi obiect al discursului (remember?). Noi 
interactionam unii cu altii ca persoane, ca atunci 
cand ne facem unii altora bine sau rau, dar nici 
persoanele, nici valorile nu tin de fapte, actiuni
etc. 
 Nu se poate da aici nici o definitie si nu 
se poate explica nimic. Intr-un fel e ca si cand 
am putea scoate cuvantul "eu" din limbaj. S-ar putea
vorbi foarte bine si sa spunem tot ce avem de spus 
intr-un limbaj care sa nu-l cuprinda pe "eu". De cate
ori voi fi intrebat anumite lucruri voi indica
faptele mele, actiunile mele, corpul meu etc. 
folosindu-ma de numele meu (g.s.) sau vorbind 
la persoana a III-a despre mine s.a.m.d. Putem 
spune ca 'eu' nu numeste nimic, nu descrie nimic
si ar putea lipsi complet. Daca exista e ca un 
soi de tic verbal (cum incep unii propozitia 
cu 'deci'). Cu toate acestea, vorbind intr-un 
alt fel, sunt sigur ca eu exist. Iar atunci 
cand ma raportez la un altul si il am in vedere
_ca persoana_ sunt la fel de sigur ca el exista
pe cat sunt ca eu exist. Nu mai putin. Din acest
'eu exist' nu pot insa deduce nimic. Nu pot deduce
existenta lui Dumnezeu. Dar e suficient sa ma 
raportez la Dumnezeu ca la o persoana si atunci 
voi putea spune ca sunt la fel de sigur ca Dumnezeu
exista pe cat sunt de sigur ca eu exist. 
 Ok, o sa ma opresc aici fiindca probabil ceea
ce am scris suna qvasi-neinteligibil si in orice caz
irational. 

g.s.

p.s. Se poate considera totusi ca tot ce am scris reprezinta
un soi de comentariu pe marginea urmatoarelor paragrafe
din Tractatus: 5.631-5.641; 6.41-6.43; 6.432; 6.52;