Am patit asta de mai multe ori (de curand cu o doamna care organiza o expozitie acasa si dorea sa se asigure, probabil, ca nu suntem niste golani, inainte sa o putem vizita).
Nu, nu ne consideram nici vedete, nici mari bloggeri si nu ne asteptam ca oamenii cu care incercam sa vorbim pe Twitter sau Facebook sau pe bloguri sau pe forumuri sa fi auzit de Gramo. Nu despre asta e vorba.
N-am vrut sa ne bagam pana acum, fiindca avem si noi pe cineva care e profesor prin casa si ne-a fost jena. N-o sa vorbim decat despre invatamantul universitar. Sunt in jur de 30 de mii de oameni care lucreaza in invatamantul universitar in Romania (sursa aici). Cel putin o treime dintre ei nu lucreaza in invatamantul de stat, ci in invatamantul privat.
“Multi spun ca sunt un golan / Dar cand esti tu langa mine ma simt un gentleman” – asta se aude de la radio 🙂
Daca asta conteaza, cum te simti,… cam naspa. 🙁 Fiindca degeaba te simti un gentleman daca nu esti, bai tarane!
Asta e valabil si pentru: “inteligent(a), competent(a), moral(a) s.a.m.d.” Una e sa te simti asa si alta e sa fii asa. Dar uite un caz in care s-ar putea spune ca nu e nici o diferenta intre cum te simti si cum esti: “viu/vie”.
Cum ar putea sa-mi arate cineva ca nu sunt vie daca ma simt vie?
Rezumatul episoadelor precedente: Am pornit impreuna cu Aristotel intr-o calatorie la capatul careia ar trebui sa intelegem care este sensul vietii. Pe harta lui Aristotel destinatia e Insula fericirii. Dar pentru el un om fericit nu e un om care se simte foarte bine, care se bucura de tot felul de placeri sau experiente interesante. Un om fericit e cel care isi implineste potentialul sau de om, adica ajunge sa aiba tot felul de calitati, pe care le invata, le transforma in deprinderi si chiar le foloseste.
Pana acum a fost vorba in principal despre calitatile etice ale unui astfel de om. Am descoperit ca acestea sunt niste deprinderi care au legatura cu actiunile noastre. Si am gasit si o busola dupa care se ne putem ghida in toate situatiile – trebuie sa cautam in toate actiunile masura justa, evitand excesele si insuficientele.
Dupa ce ne-am uitat la diferite calitati de felul acesta (curajul, cumpatarea, generozitatea, aspiratia spre onoare, blandetea, amabilitatea s.a.; pe una dintre ele – dreptatea – chiar am studiat-o la microscop) am traversat pe un alt continent, cel al calitatilor intelectuale. Pentru a le intelege mai bine, Aristotel ne-a pus sa ne uitam la acea parte a sufletului care e responsabila de gandirea rationala si de cunoastere.
Gramo e o fiinta gregara. Pe net, cel putin. Asa ca era normal sa spere ca scriind pe blog o sa faca parte dintr-o comunitate, fie integrandu-se in una, fie formand o comunitate in jurul propriului blog. Nici una dintre chestiile astea n-au iesit, iar acum nici nu mai credem ca asa ceva e posibil.
Ceea ce nu inseamna ca nu credem in comunitati virtuale, desigur. Doar ca nu mai credem ca blogul e o cale catre asa ceva. Pentru noi, cel putin. Si iata de ce.
Pai e simplu. Am inceput sa realizam ca multe dintre lucrurile pe care speram ca o sa le putem realiza scriind pe blogul asta nu se pot realiza. Si am inteles mai bine, pe parcursul timpului, si de ce.
Doar ca, spre deosebire de alte pitzipoance, Gramo nu fura poze de pe hi5, myspace sau alte retele sociale, nu-si bate joc de oameni pentru felul in care se imbraca sau arata, nu face parada de puritanism (incluzand aici si ipocrizia de rigoare) si nu promoveaza misoginismul si sexismul pe blog.
Ceea ce nu inseamna ca Gramo nu s-a gandit sa-si deschida un blog anonim in care sa-i ridiculizeze pe diversi oameni care isi dau cu parerea pe net (bloggeri, jurnalisti etc.) pentru chestiile pe care le gandesc (iar asta nu inseamna “pentru felul in care se exprima”). Dar a renuntat, din diferite motive. Printre care si unele etice. Dar si de lene, e drept. 🙂
p.s.: Daca stam si ne gandim, e destul de nashpa, totusi, ca un blog de cyberbullying are un public atat de numeros.
E usor sa-ti imaginezi povesti vechi in care omul rau e depistat prin faptul ca nu-i place nu stiu ce mancare. Adica, asta se potriveste cu spiritul povestilor vechi. Nu conteaza daca asta chiar apare in povesti sau nu, e o chestie plauzibila – credinta ca gustul poate fi un indicator moral.
In zilele noastre cineva ar putea spune: “pai,… daca iti plac carnatii de mistret, e clar ca esti un om rau, fiindca…” iar aici ar veni ceva cu drepturile animalelor.
Rasfoiam de curand o carte a lui Pascal Bentoiu. El zicea ca oamenii vorbesc amestecat despre opera muzicala – unii considera ca opera muzicala e in partitura, altii ca e in sunetele scoase de instrumentisti atunci cand interpreteaza piesa, iar altii ca opera muzicala e in mintea ascultatorului.
Urmeaza o poza care nu arata prea placut. Infatiseaza harta Romaniei cu susul in jos, iar in centru e un foetus avortat. Ideea ar putea fi asta: UE a ramas insarcinata cu Romania, dupa care s-a lepadat de ea.
Deh, cica trebuia sa spunem si noi ceva, daca tot lucram la aceeasi cooperativa (Blogosfera S.R.L., that is). A fost o gluma nashpa. O gluma de blogger, totusi, si nimic mai mult. Asta e, suntem pe net. Noi n-am fi facut o gluma de genul ala (dar, in fine, noi nu suntem Zoso).
Daca am fi facut-o insa, iar aici vine partea cea mai importanta, am fi pus sursa imaginii originale. Asta ca sa nu facem ca jurnalistii care preiau imagini fara sa precizeze care e sursa. Si cam asta e tot.