atitudini propozitionale

[Teodor Gugiu <tgugiu@k.ro>]

  Ceea  ce  voi spune in continuare  mi-a fost inspirat de conferinta 
D-lui prof. M. Dumitru "Opacity and propositional attitude ascriptions" si
a constituit subiectul unei discutii intre mine si Irina Tofan. Asta  nu
inseamna  ca vreuna dintre aceste doua persoane adera  (macar partial) la
cele cele ce  urmeaza.
Am considerat ca merita sa supun acest subiect dezbaterii pe aceasta  lista
deoarece, pe de o parte, ma intereseaza si alte pareri pe aceasta  tema,
iar, pe de alta, tot nu imi vine sa cred ca e o problema autentica, desi nu
reusesc sa ma clarific singur.

Este  aproape un loc comun azi faptul ca atitudinile propozitionale creeza
dificultati, in  special pentru  legea substitutiei identicilor. Sunt
oferite in general exemple de tipul:
(1) x=y
(2) S crede ca  x este P
(3) S crede ca  y este P
unde x si y sunt nume ale unuia si aceluiasi obiect (obiectele desemnate de
x si y sunt identice numeric) si se admite ca exista probleme in derivarea 
lui (3) pe baza  enunturilor (1) si (2). S poate sa nu creada ca  y este P,
chiar daca sunt adevarate  (1) si (2). Poate sa creada chiar ca y nu este
P. Exemplul clasic fregean este cel cu "Luceafarul de seara " si
"Luceafarul de dimineata" (considerate ca nume proprii, nu ca descrriptii
definite).  Cel putin pe linia lui Frege pare sa se admita, de asemenea, ca
dificultatea provine din faptul ca cele doua ocurente ale  lui x sunt de
fapt nume diferite, prima  fiind o ocurenta  "obisnuita", extensionala  a
unui  nume, cealalta stand de fapt pentru "sensul" lui x. Prin urmare 
substitutia nu poate avea  loc pentru ca de fapt cele doua ocurente ale lui
x stau pentru lucruri diferite in cele doua enunturi.

Sugestia  mea este sa  prefixam si primului enunt "S crede ca-" si sa
urmarim daca  asta schimba cu ceva situatia. Pare de bun simt sa credem  ca
 (3) nu decurge din (1) si (2) pentru ca  S nu stie ca  x=y. Daca  S ar sti
ca  x=y, deci ca x si y sunt nume ale aceluiasi obiect, S ar  trebui sa
recunosca  ca orice proprietate care  ii revine lui x ii revine deopotriva
si lui y. 
Intrebarea  mea este daca urmatorul rationament este corect: 
(1') S crede ca  x=y
(2) S crede ca  x  este  P
(3) S crede ca   y este  P
Acest  rationament pare perfect  valid la prima vedere. Insa  lucrurile se
complica  indata  ce  consideram  ipoteza ca  S  are  doua opinii ((1') si
(2))  independente, pe care nu s-a gandit niciodata  sa le lege intr-un
rationament. Pur si simplu nu a fost curios sa vada ce  decurge din aceste
doua opinii ale lui. In acest caz  (3) este fals in ciuda faptului ca (1')
si (2) sunt adevarate.        
Prin urmare se pare ca acest rationament nu este valid decat sub asumptia
suplimentara ca  S nu are asemenea  "opinii independente". Insa in cazul
unui rationament  obisnuit (fara atitudini propozitionale) o asemenea
asumptie nu este necesara. "Daca acceptam adevarul premiselor suntem
constransi sa acceptam adevarul concluziei", ar spune un logician. Este
cazul urmatorului rationament:
(4) x=y
(5) x este P
(6) y este P            

Daca ceea ce am spus pana acum  nu este pur si simplu gresit, se poate
generaliza aceasta  problema  la alte  forme  de rationament , de asemenea 
neproblematice  la  prima vedere. Sa consideram de pilda un modus ponens de
acest  tip (I):


(7) S crede ca  p->q
(8)S crede ca  p
 (9) S crede  ca  q
Aici pare si mai plauzibil ca S ca aibe doua asemenea  opinii ca  cele
descrise de  (7) si (8) fara sa  o aibe pe cea  descrisa  de (9). Daca  S
nu a facut  chiar rationamentul  de mai sus este posibil ca (9) sa fie fals
chiar  daca  (7) si (8) sunt adevarate. La fel se intampla in cazul in
care,  sa  zicem, S nu a invatat suficienta logica, sau in care  S pur si
simplu nu stie ca  modus ponens se  aplica si la opinii (sau la opiniile
lui)! Este pur si simplu o contingenta care  tine de istoria mentala a lui
S daca el crede sau nu ca  q.

In genere se considera ca orice instantiere a unei forme valide de
rationament este ea insasi valida. Din exemplele de mai sus am putea fi
tentati sa zicem ca modus ponens sau substitutia identicilor nu sunt forme
valide de rationament sau ca  pur si simplu ele nu se aplica deloc
neproblematic cand e vorba de enunturi cu atitudini propozitionale (cu alte
cuvinte ca rationamentele de mai sus nu sunt instantieri autentice ale
acelei reguli). A doua alternativa pare, ce-i drept, mai de bun simt, mai
cu seama daca consideram ca  o instantiere valida a  regulii modus ponens 
poate fi obtinuta  chiar in cazul enunturilor cu atitudini propozitionale
in felul urmator (II):
(10) Daca  S crede ca  p, atunci S crede ca  q
(11) S crede ca  p
(12)  S crede ca q
In cazul acestui rationament nu exista nici o interpretare care sa  faca
adevarate premisele si falsa concluzia. "Daca acceptam  adevarul 
premiseleor suntem constransi sa acceptam adevarul concluziei" isi poate
spune linistit un logician.

Acest fapt pare sa indice, mai departe, ca  in cazul rationamentelor 
compuse din enunturi cu atitudini propozitionale validitatea depinde nu
numai de (aparenta) forma logica pe care o instantiaza  un  rationament, ci
si de distinctia de "domeniu" al operatorilor logici si al celor
"atitudinali". Asta  nu ar fi prima dovada de "instabilitate" pe care o
manifesta  atitudinile propozitionale, insa  din punctul de vedere  fregean
 nu  putem face o distinctie clara  intre rationamentele  (I) si (II), in
ambele p si q  afladu-se sub jurisdictia aceluiasi operator ("S crede
ca-"). Frege  nu ar putea spune ca  in (I) p si q  stau alternativ pentru
valorile de adevar  si pentru  sensurile enunturilor respective (motiv
pentru  care (I) nu ar fi valid), in timp ce  in (II) p si q sunt folosite
omogen. Singura diferenta dintre cele doua rationamente tine de domeniile
relative ale operatorilor  "S crede ca-" si respectiv  "->".

Insa  cum putem construi o instantiere corecta a legii substitutiei
identicilor folosind aceasta  distinctie de domeniu? Pare absurd sa 
distribuim  operatorul  "S crede ca -" de o parte si de alta  semnului
pentru  identitatea  numerica, spunand, de pilda:
*(13) S crede ca  x = S crede ca  y 
pentru ca  x si y  sunt  NUME  PROPRII. 

Acesta  sa  fie motivul pentru care in discutiile despre atitudinile
propozitionale se ia in considerare  ca o dificultate serioasa  doar cazul
legii substitutiei identicilor?
Si apoi, ce se poate conchide corect dintr-un enunt de tipul "S crede ca  p
->q" (in afara de faptul ca S crede ca  p ->q), eventual  in conjunctie cu
alte enunturi?

Cazul substitutiei identicilor pare sa  indice : 
a) sau ca  ana liza  standard a  enunturilor cu atitudini propozitionale
sub forma  relatiei diadice dintre  un subiect si altceva  (o propozitie
russelliana, un "gand" fregean, o multime de lumi posibile etc.) nu este
corecta , adica  ca  "-crede  ca-" este o falsa  relatie , daca  nu putem
spune nimic despre  proprietatile acestei relatii. 
b) sau ca enunturile cu atitudini nu sunt susceptibile sa  primeasca  o
interpretare compozitionala, cu alte cuvinte ca opiniile exprimate de
premisele rationamentelor de acest  tip sunt realmente  independente, de
vreme ce nu il putem constrange pe S sa accepte concluzia. 

Ambele  alternative sunt destul de sumbre, cred.

Oricine  are  idee  despre  ce greseala  s-a facut  in acest  text, sau 
despre cum se poate  raspunde la  aceste  intrebari , sau despre  ce ar
trebui sa citesc  ca  sa ma  lamuresc este rugat sa  se  exprime. Multumesc
 anticipat.
 



 



------------------------------
K Free E-mail http://www.k.ro/
by KappaNet http://www.kappa.ro/