[textul e aici]
Chestia cu mania care e ca un caine, de la inceputul capitolului, mi s-a parut poetica. Diferenta dintre manie si ratiune ar fi, se pare, asta. Mania asculta, totusi, de ordinele ratiunii, asa cum asculta un caine de ordinele stapanului. Dorinta, in schimb, nu asculta de nici un fel de ordine.
VI
Vom vedea acum ca lipsa de stapanire in manie este mai putin dezonoranta decat cea raportata la dorinte. Caci mania pare sa asculte intrucatva de ratiune, chiar daca o face intr-o doara, asemeni servitorilor grabiti, care ies in fuga inainte de a auzi tot ce li se spune, pentru ca apoi sa execute prost ordinele primite, sau asemeni cainilor, care, cum bate cineva la usa, incep sa latre inainte de a sti daca e un prieten sau nu. Asa si mania, sub impulsul infierbantarii si al impetuozitatii naturale, auzind fara sa auda ordinul ratiunii, se avanta spre razbunare. Ratiunea sau imaginatia i-au aratat ca e vorba de un ultragiu sau de un semn de dispret si mania, ca si cand, in urma unui rationament, ar ajunge la concluzia ca are datoria sa lupte impotriva unei asemenea atitudini, izbucneste imediat.
Am mai putine comentarii de facut in legatura cu capitolul asta (adica asta). Primul lucru care mi-a sarit in ochi a fost ca Aristotel pare sa ii puna in aceeasi galeata pe oamenii care isi gatesc copiii si ii mananca (si pe cei care isi mananca mamele) cu oamenii care isi rod unghiile.
[texul e aici; partea din Etica nicomahica parcursa pana acum, impreuna cu comentariile lui Gramo, e aici]
Dupa ce am vazut cum rezolva Aristotel conflictul dintre “a fi lipsit de stapanire de sine presupune sa stii (sau sa intelegi) ca esti asa” si “un om intelept (sau care poseda cunoastere) nu poate fi lipsit de stapanire de sine”, sa vedem ce spune despre domeniile cu privire la care poti fi lipsit de stapanire de sine.
[comentariul la textul de saptamana trecuta va aparea in curand]
V
Anumite lucruri sunt placute prin natura lor, unele in mod absolut, altele pentru anumite categorii de animale sau oameni. Alte lucruri nu sunt placute prin natura, ci devin astfel fie ca o consecinta a unei anomalii, fie in virtutea obisnuintei, fie dincauza unei pervertiri a naturii. Pentru fiecare dintre aceste din urma specii de placere pot fi observate dispozitii habituale corespunzatoare. Numesc dispozitii bestiale cele manifestate, de pilda, in cazul creaturii despre care se povesteste ca spinteca pantecele femeilor insarcinate pentru a le devora pruncii, sau in cazul unor populatii salbatice de pe tarmurile Pontului, despre care se spune ca le place sa manance carne cruda sau carne de om, iar altii isi ofera reciproc copiii pentru ospete, sau in ceea ce se povesteste despre Phalaris.
Povestea e urmatoarea. Imediat dupa alegeri vorbeam cu Dragos despre proiectul lui, Eminescu, mon amour. Ne-am gandit ca am putea contribui si noi intr-un fel la proiect, mai ales ca ne-a placut ideea – sa te raportezi la Eminescu normal, fara sa-l consideri “mantuitorul neamului romanesc” s.a.m.d.
I-am gasit opera pe net (aici, site-ul e cam greu de utilizat, dar asta e) si ne-am apucat de citit. Si asa am descoperit textul asta:
IV
Sa vedem, in continuare, daca cineva poate fi lipsit de stapanire pur si simplu sau daca totdeauna se arata astfel intr-un domeniu particular si, in acest din urma caz, care este acel domeniu.
[textul e aici, pagina proiectului aici]
Aristotel incepe cu reformularea catorva probleme din capitolul precedent, dar problema de care o sa se ocupe de fapt in capitolul asta e “cum poti fi nestapanit, dar intelept?”. De fapt, nu mai e vorba aici despre intelepciune, ci despre cunoastere. Cum e posibil ca un om sa faca un lucru rau fiindca nu se poate stapani sa nu-l faca, desi stie ca e rau?
[textul e aici, pagina proiectului e aici, deocamdata avem un pic de recuperat, “lectura” o sa mearga inainte incepand de saptamana viitoare]
Se pare ca am fost pe aceeasi lungime de unda cu Aristotel ultima data. Ziceam ca intre lucrurile pe care le cred oamenii despre stapanire de sine si tarie de caracter exista o contradictie care ar trebui eliminata – oamenii nestapaniti fac lucruri rele stiind, totusi, ca sunt rele. Ceea ce inseamna ca au intelepciune practica. Deci e posibil sa ai intelepciune practica si totusi sa nu te poti stapani, dar asta se bate cap in cap cu opinia ca intelepciunea iti da si stapanire de sine.
Asa ca acum Aristotel trebuie sa explice “cum este posibil ca cineva care judeca corect sa aiba o conduita lipsita de stapanire”. Si asta si face.
[comentariul la textul de saptamana trecuta o sa apara cu o mica oarecare intarziere; proiectul lecturii Eticii nicomahice e aici]
III
Prima chestiune pe care trebuie s-o supunem examinarii este aceea daca omul nestapanit actioneaza in mod constient sau nu si, daca da, in ce sens este el constient. Apoi, va trebui sa stabilim domeniul in care se manifesta stapanirea de sine sau lipsa ei (adica, daca e vorba de orice fel de placere si durere sau numai de unele bine determinate). Va mai trebui sa stabilim daca omul capabil de a se stapani si cel cu tarie de caracter sunt unul si acelasi sau sunt diferiti. Si la fel va trebui sa procedam si in legatura cu celelalte probleme legate de studiul prezent.