Credeti ca parintii ar trebui sa fie obligati prin lege sa nu renunte la copiii lor? Sau nu?
Sa zicem ca parintii unui copil s-au hotarat sa il dea la orfelinat. Ar trebui ca statul sa le dea o amenda? Sau sa nu le permita sa renunte la copil? Sau ar fi mai bine ca statul sa nu faca nimic? Cum ar fi mai bine? Si de ce?
Vai de mine si de mine, asta o fi o problema despre care se vorbeste de mii de ani!
Eu consider ca, din moment ce doi parinti hotarasc asa ceva, atunci orice legatura de suflet a disparut totalmente(chiar daca nu prea pot sa concep asta, in limitata mea gandire)si nu poate fi lipita cu nicio pedeapsa. Aici insa intervine problema: i-ar fi fost mai usor copilului sa traiasca sub privirile dusmanoase ale celor care i-au dat viata sau mai bine de el ca va creste intr-un orfelinat, fara dragoste, dar macar departe de ura?
Sunt inca traumatizata de cazul unui mexican care si-a ucis ambii copii spunand ca nu avea cu ce sa-i creasca. A primit 100 de ani de inchisoare.
Ideal ar fi sa nu exista lipsuri materiale, bla bla. Dar cum asta este o chestie care nu se lipeste cu tara asta de maro, cred ca ar trebui ceva programe prin care statul sa ajute parintii care vor sa renunte. Consiliere psihologica, sprijin material unde e cazul! Si daca nu merge, luat copilul si dus intr-un centru civilizat!
Cred ca oricum fac ce vor in final. Mai bine isi dau copiii la orfelinat decat sa ii chinuie acasa
Ok, dar daca parintii au bani? Daca au toate conditiile dar, pur si simplu, vor sa renunte la copil?
Pana si la divort se cere o justificare. Daca nu dau nici o justificare, ci doar spun ca vor sa renunte, cum ar trebui sa reactioneze statul? Cum ar fi cel mai corect (fata de copii, fata de parinti si eventual si fata de societate)?
Poate, ca si in cazul adoptiei, statul ar putea sa aiba tot felul de programe de assessment, prin care sa se stabileasca in primul rand daca parintii respectivi chiar vor sa renunte si ca nu pot fi ajutati in vreun fel (psihologic, etc:D). Apoi, pasul doi, daca intr-adevar nu exista loc de intoarcere, ar trebui ca acei parinti sa plateasca nu amenda, ci un fel de pensie alimentara (un procent din venitul lor) pana ce copilul implineste, sa zicem, 22 ani.
Ok, de ce cred ca ar trebui sa li se permita sa renunte. Cam din aceleasi motive expuse de Monica. Plus, fiindca mai cred ca o serie de probleme cu care se confrunta familiile de astazi provin din faptul ca parintii simt (si actioneaza sustinut de-a lungul anilor in consecinta) ca au o responsabilitate fata de proprii copii in “a-i creste”. Daca punem insa problema dpdv statal, gasim ca si statul are responsabilitati fata de toti cetatenii sai, inclusiv fata de copii, tot asa, pana la un punct, in “a-i creste”. Pana la urma, e ca un fel de mariaj intre parintii biologici si stat, un contract (contractul ar putea fi constituit din certificatul de nastere al copilului, in care apar parintii naturali).
Deci, pentru intrebarea voastra, e buna analogia cu divortul si de aici si ideea mea cu pensia alimentara. Pentru societate, corect ar fi ca procentul de contributie din partea statului (taxe si impozite) pentru cresterea copiilor in lipsa parintilor sa fie cat mai mic (deci, procentul celor care renunta la mariaj sa fie cat mai mare, gen 40 % din venituri), iar retributia parintilor care nu renunta la copii sa fie cat mai buna.
Interesanta ideea cu pensia! Dar cum ar putea fi justificata? Un parinte isi asuma anumite obligatii fata de copil – sa-i asigure conditii bune de viata, educatie etc. Daca nu si le indeplineste, poate sa “isi piarda” copilul. Iar in situatia asta nu mai are nici un fel de drepturi asupra copilului, dar nici obligatii. Relatia a disparut, parintele si copilul sunt doi straini. La fel daca parintele alege sa “desfaca” relatia – nu mai are dreptul sa ii spuna copilului sa se spele pe maini s.a.m.d. Dar in conditiile astea, de ce ar plati mai degraba pentru fostul lui copil si nu pentru oricare alt copil?
Ces cu intrebarile astea asa de serioase. Hai sa va dau eu una mai potrivita pentru blogu asta. Roz cu picatele sau fara? Comentati.
Vrei sa facem schimb de link? 🙂
Nope. 🙂
Hmmm…as zice ca anumite obligatii ar trebui sa se mentina totusi, chiar daca parintele isi pierde total drepturile; si asta e valabil si in situatia in care “pierde” copilul si in situatia in care “desface” relatia). Oricum noi platim, ca si cetateni, taxe pentru toti copiii. O parte din bugetul statului se duce la orfelinate, scoli, protectia copilului si alte asemenea institutii. Dar cred ca un parinte are obligatii in plus fata de copiii proprii; daca ne gandim tot contractualist, copilul nu a fost informat si nu i s-a cerut consimtamantul cand s-a semnat contractul, s-a vazut cumva fortat sa-l accepte tacit de cand a fost adus pe lume. Iar statul e in aceeasi pozitie, nu i s-a cerut parerea atunci cand i-a fost livrat un alt cetatean. Si dintr-o data, si copilul si statul se trezesc in situatia ca trebuie sa se descurce financiar intr-o situatie pe care nu ei au creat-o. Ori, macar o contributie pragmatica pana la terminarea unei facultati, daca nu se poate mai mult din partea parintilor, ar fi,zic, de legiferat.