[da, asta e ultimul capitol]

IX

Daca problema fericirii si a virtutilor, ca si cea a prieteniei si a placerii, au fost suficient tratate in liniile lor generale, trebuie oare sa consideram ca astfel ne-am dus pana la capat planul propus? Sau, asa cum am mai spus, in domeniul actiunii scopul nu consta in pura cercetare si cunoastere teoretica a fiecarei categorii de obiecte, ci mai degraba in punerea lor in practica? Asadar, nici in ce priveste virtutea, nu este suficient s-o cunosti teoretic, ci trebuie sa incerci s-o posezi si sa faci uz de ea, sau de orice alt mijloc existent, pentru a deveni un om de bine.

Daca deci invatamantul teoretic ar fi suficient in sine pentru a forma oameni cu superioritate morala, ar primi pe buna dreptate “multe si mari onorarii”, cum spune Theognis, si ar trebui sa ni-l dobandim din plin. In realitate, insa, este evident ca, daca acest invatamant are forta de a stimula si incuraja tinerii cu spirit generos si de a face sensibil la virtute un caracter nobil si cu adevarat iubitor de frumos, ar fi cu neputinta totusi sa trezeasca in marea masa a oamenilor elanul spre perfectiunea morala. Caci nu este in natura multimii sa se supuna sentimentului de onoare, ci fricii, nici sa se abtina de la acte reprobabile din teama de dezonoare, ci din teama de pedeapsa; traind sub imperiul pasiunilor, majoritatea oamenilor cauta placerile care le sunt proprii si mijloacele de a le atinge, fugind de neplacerile contrare, dar nu au nici cea mai mica idee de frumusetea morala si de adevaratele placeri, pentru ca nu le-au gustat niciodata.

Care este atunci invatamantul teoretic ce ar putea produce o schimbare in astfel de oameni? Caci este imposibil, sau, in orice caz, dificil, sa inlaturi prin vorbe obisnuinte de mult inradacinate in caracterul cuiva. Trebuie, desigur, sa ne socotim fericiti daca, aflandu-ne in posesia tuturor mijloacelor cu ajutorul carora un om poate deveni virtuos, ajungem sa participam intr-o oarecare masura la virtute.

Ceea ce ne face sa devenim buni este, dupa unii, natura, dupa altii deprinderea, dupa altii invatamantul. Dar, pe de o parte, este evident ca darurile naturale nu depind de noi, ci de cauze divine, datorita carora cei ce le poseda sunt cu adevarat favorizati de soarta; pe de alta parte, invatamantul teoretic ma tem ca nu are aceeasi eficacitate in toate cazurile, ci sufletul auditoriului trebuie sa fie dinainte pregatit, prin deprinderi bune, sa-i placa si sa respinga ceea ce se cuvine, la fel cum pamantul trebuie lucrat dinainte pentru a face sa rodeasca samanta. Caci cel ce traieste sub impulsul pasiunii nu ar asculta invataturile care sa-l indeparteze de la rau si nici macar nu le-ar intelege. Si cum ar putea fi convins sa se schimbe un om aflat intr-o astfel de stare? Se stie doar ca in general pasiunea nu poate fi facuta sa cedeze prin ratiune, ci prin constrangere. Caracterul treuie deci sa aiba o anume predispozitie spre virtute, care sa-l faca sa iubeasca frumosul moral si sa respinga ceea ce este dezonorant.

Dar este dificil sa primesti inca din copilarie o indrumare corect orientata spre virtute, daca nu esti educat dupa legi corecte; caci o viata sobra si ferma nu este pe placu multimii si mai ales al tineretului. De aceea, genul de viata si ocupatiile tinerilor trebuie reglementate prin legi: transformandu-se in obisnuinta, ele vor inceta sa fie greu de suportat. Nu este suficient, desigur, ca in copilarie sa primesti o educatie corecta si ingrijita; si dupa ce devenim maturi trebuie sa punem in practica anumite reguli si sa le transformam in obisnuinta, lucru pentru care avem nevoie de asemenea de legi. Intr-un cuvant, avem nevoie de legi intreaga viata; caci multimea se supune mai degraba necesitatii decat ratiunii si mai degraba pedepselor decat frumosului moral.

Acesta este motivul pentru care unii sunt de parere ca legislatorii au pe de o parte datoria sa invite cetatenii la virtute si sa-i stimuleze intru frumosul moral in speranta ca vor fi ascultati de cei ce au fost dinainte formati prin deprinderi bune, pe de alta parte sa instituie pedepse si corectii pentru cei ce nu se supun si au o natura prea refractara, iar pe cei incurabili sa-i alunge pur si simplu. Caci omul virtuos, adica cel ce traieste pentru frumosul moral, se va supune ratiunii, pe cand cel vicios, care nu aspira decat spre placere, trebuei constrans prin suferinta, ca un animal la jug. De aceea se si spune ca pedepsele aplicate celor in cauza trebuie sa fie cele care se opun cel mai mult placerilor preferate de ei.

Daca deci, dupa cum am spus, ca sa devii un om virtuos trebuie sa primesti o educatie corecta si sa-ti formezi deprinderi corespunzatoare, iar dupa aceea sa-ti duci viata in ocupatii demne de un om de bine si sa nu comiti, nici cu voie, nici fara voie, fapte reprobabile, toate acestea pot fi realizate numai conducandu-te dupa preceptele unei reguli inteligente si ale unei ordini corecte, care sa dispuna de o forta eficace. Autoritatea paterna nu dispune de o asemenea forta, nici de putere de constrangere (si de altfel de ea nu dispune nici un om luat individual, daca nu este rege sau ceva asemanator), pe cand legea are aceasta putere coercitiva, ea fiind expresia unei anumite intelepciuni si inteligente. Sa adaugam ca, daca pe oamenii car ese opun impulsurilor noastre ii uram, chiar cand au dreptate s-o faca, legea nu poate deveni obiect de ura pentru ca stabileste ceea ce se cuvine.

Se pare, totusi, ca numai in cetatea lacedemonienilor si in alte cateva legislatorul s-a ingrijit de educatia si modul de viata al cetatenilor. In majoritatea cetatilor, insa, asemenea probleme au fost neglijate si fiecare traieste dupa bunul lui plac, exercitandu-si in maniera ciclopilor autoriatea asupra sotiei si copiilor. Ce mai bun lucru ar fi, desigur, sa existe o supraveghere publica, capabila sa regleze astfel de lucruri. Dar daca autoritatea publica se dezintereseaza de ele, fiecarui cetatean ii revine sarcina de a-si indruma propriii copii si prieteni spre virtute sau cel putin de a-si propune s-o faca. Asa cum reiese insa din cele spuse mai sus, acest lucru il va putea realiza cel mai bine acela care se initiaza in stiinta legislatorului; caci educatia publica se face, evident, cu ajutorul legilor si numai legile bune duc la o buna educatie. Ca aceste legi sunt scrise sau nescrise nu are importanta, si nici daca ele servesc la educatia unui singur om sau a mai multora, la fel cum nu are importanta nici in muzica, in gimnastica sau in celelalte discipline.

Aceeasi autoritate pe care, la nivel de cetati, o au legile si traditiile o detin in familie preceptele si obiceiurile instituite de tata, autoritate inca si mai mare, datorita legaturii de sange si binefacerilor primite; caci dragostea si supunerea copiilor fata de parinti sunt inoculate de natura.

La toate acestea trebuie sa adaugam ca un sistem de educatie individual este superior unui sistem de educatie universal (cum se intampla si in medicina, unde regula generala ca unui bolnav de febra ii priesc repausul si dieta nu se potriveste oricui; la fel, un maestru de pugilat nu recomanda, desigur, tuturor acelasi stil de lupta). Trebuie sa admitem deci ca educatia individuala este in masura sa distinga mai exact particularitatile proprii fiecaruia, fiecare gasind in ea ceea ce i se adapteaza mai bine. Dar atat medicul, cat si profesorul de gimnastica sau orice alt profesionist se va ocupa cel mai bine de cazurile particulare daca poseda cunoasterea universalului, stiind ce se potriveste tuturor sau unei anumite categorii (caci, asa cum se afirma si cum si este in realitate, obiectul stiintelor il constituie universalul). Fara indoiala, insa, nimic nu impiedica pe cineva, chiar si neinitiat in stiinta, sa se ocupe corect de un caz individual, daca datorita experientei observa cu atentie fenomenele survenite intr-un anumit caz; astfel, unii oameni trec drept excelenti medici pentru e insisi, in timp ce ar fi incapabili sa aduca un remediu altcuiva. Nu e mai putin adevarat, insa, ca cel ce doreste sa devina un specialist sau un teoretician trebuie sa se ridice pana la universal, a carui cunoastere trebuie s-o dobandeasca cat mai mult posibil; caci, dupa cum am spus, universalul este obiectul stiintelor.

Atunci, desigur ca si cel ce doreste sa desavarseasca oamenii prin educatie, indiferent de numarul lor, mare sau mic, trebuie sa faca efortul de a intra in posesia stiintei legislatorului, daca e adevarat ca legile ne ajuta sa devenim mai buni. Caci a aduce pe cineva, oricine ar fi cel pe care ni-l propunem pentru asta, la dispozitia morala care se cuvine, nu este la indemana oricui; de asa ceva este capabil doar cel ce poseda cunoasterea stiintifica, la fel ca si in medicina si in celelalte domenii ce reclama aplicatie si intelepciune practica.

N-ar trebui deci sa examinam acum de la cine si in ce mod se poate dobandi stiinta legislatorului? Oare nu, ca si in alte domenii, de la oamenii politici? Am convenit doar ca stiinta legislativa este o parte a stiintei politice. Dar, evident, intre politica si celelalte stiinte si facultati nu exista similitudine. In celelalte stiinte se poate observa ca aceiasi oameni sunt cei care le si transmit altora, le si pun in practica, de pilda in cazul medicilor sau al pictorilor. Cand e vorba de politica, insa, cei ce promit s-o predea sunt sofistii, dar nici unul dintre ei n-o practica, ci oamenii politici, a caror actiune se bazeaza, ce-i drept, mai degraba pe o anumita capacitate si experienta decat pe gandirea abstracta; caci nimeni nu-i vede scriind sau punand in discutie astfel de probleme (ceea ce ar valora, bineinteles, mai mult decat sa tina discursuri la tribunal sau in fata multimii), si nici pregatindu-si propriii copii sau prietenii pentru cariera politica. Or, ar fi normal s-o faca, daca ar fi in stare; caci ce mostenire mai de seama ar putea lasa ei cetatilor lor si ce si-ar putea dori mai mult pentru ei insisi si pentru fiintele cele mai dragi decat aceasta capacitate? Fara indoiala, aportul experientei in acest domeniu nu este deloc neglijabil; caci, fara ea, nimeni n-ar putea deveni om politic doar prin frecventarea mediului politic. De aceea, se pare ca cei ce aspira spre cunoasterea stiintei politice trebuie sa-i adauge si experienta.

Cat despre sofistii care promit sa predea politica, sunt evident foarte departe de asa ceva; ei ii ignora cu totul si natura, si obiectul, altfel nu ar considera-o identica cu retorica sau chiar inferioara acesteia, nici nu si-ar imagina ca e usor sa emiti legi, colectionandu-le pe cele care se bucura de aprobarea tuturor. Dupa parerea lor, legislatorii n-au altceva de facut decat sa le selecteze pe cele mai bune, ca si cand aceasta selectie nu ar cere discernamant si ca si cand aprecierea corecta nu ar fi un lucru deosebit de important, cum este si in cazul operelor muzicale. Caci, in fiecare domeniu, oamenii competenti sunt cei ce judeca corect operele, adica cei ce inteleg prin ce mijloace si in ce fel acestea sunt duse la desavarsire, precum si care sunt elementele ce se armonizeaza intre ele, pe cand ignorantii trebuie sa se declare satisfacuti daca isi dau seama ca opera este buna sau rea, asa cum se intampla in pictura. Or, legile nu par sa fie altceva decat opere ale artei politice: cum ar putea deci cineva sa capete din ele stiinta legislatorului si sa judece care sunt cele mai bune? Caci, evident, nici medic nu poti deveni doar studiind tratatele de medicina. Si totusi, aceste tratate incearca sa indice nu numai remediile, ci si metodele de tratament si modul in care trebuie tratata fiecare categorie de bolnavi, facand distinctia intre diferitele stari organice. Dar aceste indicatii, considerate utile celor competenti in materie, ignorantilor nu le sunt de nici un folos. In consecinta, si colectiile de legi si constitutii pot fi utile, desigur, celor capabili sa le studieze si sa judece ce este bun sau rau in ele si carui caz i se poate adapta fiecare; aceia insa care le parcurg fara sa aiba pregatirea necesara nu au calitatea de a le judeca cum trebuie decat intamplator, cel mult, intelegerea acestor probleme putandu-le fi astfel intrucatva facilitata.

Pentru ca predecesorii nostri au lasat neexplorat domeniul legislatiei, ar fi bine desigur sa studiem noi insine aceste probleme, deci si pe cele privitoare la guvernare in general, astfel incat sa ducem la desavarsire, in masura posibila, filosofia ce se ocupa de chestiuni specific umane. Sa incercam deci mai intai sa preluam elementele partial valabile din ceea ce au afirmat predecesorii nostri; apoi, bazandu-ne pe culegerea noastra de constitutii, vom cerceta cauzele ce au dus cetatile la prosperitate sau la ruina, precum si cauzele prosperitatii sau ruinarii fiecarei forme de guvernamant si, de asemenea, cauzele datorita carora unele cetati sunt bine guvernate, altele nu. Caci, dupa ce vom fi studiat toate aceste cauze, ne va fi mai usor sa discernem atat care este constitutia cea mai buna, cat si felul in care trebuie organizat fiecare regim politic, adica de ce legi si traditii trebuie sa se faca uz.

Sa ne incepem deci expunerea.