Ma gandesc la oamenii care se screm sa para interesanti, sau sa para destinsi, sau detasati, sau cool, sau ironici. Problema lor e ca se screm, iar asta se vede. Unii se straduiesc, de pilda, sa arate cat de tare se distreaza. Si se vede ca fac o chestie fortata, asa ca sunt doar jenanti.
Cred e greu sa fii tu insati (sau tu insuti). Mai intai incerci sa fii asa cum crezi ca vor altii sa te vada. Abia dupa aceea incepi sa ai incredere in tine si in valoarea ta.
Unii trec brusc in extrema cealalta. Fac cele mai mari tampenii fara nici un fel de retineri. Sunt siguri pe ei si raman “autentici” si atunci cand se fac de ras in ultimul hal.
Probabil cel mai bine e sa capeti incredere in tine treptat si sa n-ai niciodata incredere prea mare. Eu, de pilda, prefer sa raman o persoana un pic mai timida si mai inhibata in loc sa ma straduiesc sa par altfel decat sunt.
Dar nu voiam sa vorbesc despre mine. Oricum, pe mine nu ma vede aproape nimeni. Voiam sa vorbesc despre atitudinea fortata pe care o are cineva care se straduieste sa creeze o anumita impresie in jur.
I mean, nu cred ca e ok sa nu-ti pese de oamenii din jur. Sunt oameni care vorbesc tare cu nonsalanta in public, fara sa le pese de faptul ca ii obliga pe cei din jur sa asculte lucruri pe care nu vor neaparat sa le asculte.
Astia, daca le-ar trece prin cap sa nu mai fie penali, ar trebui sa se chinuie un pic la inceput sa se schimbe. Sa depuna un efort. Dar despre ei n-as spune ca se screm.
De fapt, cred ca e usor de vazut unde se trage linia. E important sa tii cont de ceilalti oameni atunci cand ceea ce faci ii poate afecta si pe ei. Dar daca nu e vorba de asta, ci doar de imaginea ta, atunci e cam aiurea sa te straduiesti sa iti ajustezi imaginea in functie de ei. Cred.
Ar fi interesant de vazut ce s-ar intampla daca oamenii s-ar suspecta mai des de cabotinism si branding personal realizat constient si fortat.
Pana atunci, o sa ne tot ciocnim de oameni care se screm sa scoata chestii inteligente sau sa fie amuzanti sau sa se exprime elevat, desi e limpede ca nu li se potriveste limbajul ala s.a.m.d.
Si da, asta e un fel de rant. Dar nu scremerile propriu-zise ma enerveaza, ci altceva. Ma enerveaza ca pana si cei mai inteligenti scremaciosi nu pot intelege ca nu toti sunt ca ei.
Unii oameni nu incearca sa-si faca o imagine publica, nu se straduiesc sa si-o intretina, nu au nevoie de “confirmari sociale” (nici macar din partea unei “elite underground”), iar daca vin cu vreo chestie in public, o fac din alte motive.
Motive care, dupa cum se pare, le scapa scremaciosilor. Oh, well,…
dorința de acceptare/impresionare, nesiguranța, epatarea, toate se conjugă pentru a da rezultatul descris mai sus
zici ca e aiurea sa te straduiesti sa iti creezi o imagine pentru cei din jur. uite cazul meu: mie imi place sa fiu girlie …Dar lucrez intr-un mediu academic (fara sa am inca o pozitite cimentata – tenure) unde faptul ca iti faci unghiile, iti vopsesti parul roscat aprins, sau porti a pencil skirt ori rimel e privit ca o slabiciune/distraction/ostentatie, si te face sa “not fit in”, si asta afecteaza sansele de tenure, chiar daca ai note sclipitoare, research publicat, etc. Asa ca prefer sa afisez o imagine mai gri, sau cateodata — ca un fel de way around it — proiectez o imagine hippie, mai potrivita mediului academic: macar imi satisfac nevoia de culoare si feminitate. Oricum make-up-ul, unghiile facute, sau tocurile cui sunt out of the question. Nici nu povestesc cum m-am distrat in club ieri seara colegilor mei, chiar si acelora destul de apropiati … Nu pot sa zic ca ma chinui sa fac asta, dar e adevarat ca renunt la putin din mine cand aleg sa-mi construiesc o imagine doar ca sa pot face ce-mi place intr-o pozitite secure… Asa ca pe prietenii cu care ies in club si ma stiu de girlie and a bit of a binge drinker, si cu care rid la comedii romantice nici nu ii pot introduce prietenilor mei din mediul academic, care sunt fun si ei, dar intr-un mod cu totul diferit…E pacatoasa ambivalenta asta, zici?
e mai degrabă firească. ne mulăm pe oameni și nu avem o singură față, unitară
Eu ma gandeam la alt gen de situatii. Diferenta, in mare, ar fi ca in situatia despre care vorbesti tu constrangerile vin din afara ta (si e vorba de constrangeri impuse de diferite conventii sociale, asociate cu diferitele roluri pe care le jucam in cadrul interactiunilor cu oameni, institutii s.a.m.d.), in timp ce eu ma gandesc la oameni care incearca sa-si fabrice o anumita imagine in absenta unor constrangeri sociale.
Nu spun ca nu exista si situatii in care e greu sa tragi linia. Daca e vorba despre consumul de status, de pilda, lucrurile se complica. 🙂
toata lumea cauta sens. unii il gasesc, altii se screm, si o minoritate selecta il gasesc si se screm sa il pastreze.
e pacatoasa natura asta umana zici? (dpdv gramo)
@gramo “Ar fi interesant de vazut ce s-ar intampla daca oamenii s-ar suspecta mai des de cabotinism si branding personal realizat constient si fortat.”
probabil ca nimic.
in orice caz nu as vrea sa traiesc intr-o lume in care toata lumea suspecteaza pe toata lumea de diverse chestii. imi aminteste de vremuri glorioase, demult apuse din fericire!
fiecare e liber sa isi creeze imaginea dupa cum are chef. atat timp cat nu incita la “ism” uri sau “fobii” cui ii pasa de respectivul/iva?
@gramo>: one more thing… cabotinism (persoana) = branding (produs). e cam redundant sa enumeri termenii, pentru ca ambii presupun atragerea exagerata/fortata a atentiei, asupra unei persoane/produs.
si cine spune ca o persoana nu poate fi un produs?
and a good day to you revolutionary comrad!
din fericire in ziua de azi putem spune asemenea lucruri!