Mai exista? Mai stie cineva ceva despre ei? As fi vrut sa scriu un post despre ei, dar mi-am dat seama ca nu prea stiu ce sa spun. Imi e teama ca lumea i-a uitat.
Oare cum o fi sa te priveasca multi oameni cu admiratie la un moment dat, cand esti tanar, sa simti ca faci un lucru important, ca lupti pentru ceva si asa mai departe, iar mai tarziu, cand imbatranesti, sa te uite aproape toata lumea?
Sau ma rog, sa-si aduca aminte de tine o singura data pe an, cu nu stiu ce ocazie festiva. Desi asta poate nici nu inseamna ca-si mai aduc aminte cu adevarat – faci parte dintr-un ritual si atat.
Ok, poate au trecut multi ani. Oamenii uita, mor, apar alti oameni, care nu mai stiu ce a fost. Dar macar cei de varsta ta, care au trecut prin intamplari asemanatoare, te pot intelege. Exista oare un club al veteranilor de razboi, unde sa se poata intalni macar o data pe saptamana unii cu altii? Eu cred ca multi dintre ei sunt mai degraba izolati.
Cati bani meriti sa primesti fiindca ai luptat in razboi sau fiindca ai fost ranit, sau fiindca ai fost prizonier de razboi? Cum se poate masura asta?
Ce carti citeste un om care a luptat in al doilea raboi mondial, la ce filme se uita, cum isi petrece timpul? Am vrut sa dau un search pe net, dar mi-a fost frica. M-am gandit ca daca n-o sa gasesc nimic, o sa mi se para foarte nashpa si o sa ma intristez.
Cred ca mi-ar placea sa citesc blogul unui veteran de razboi dar probabil ca n-o sa gasesc asa ceva in limba romana. 🙁
[sursa imaginii e aici]
Razboiul este o experienta traumatizanta. Voi credeti ca cineva si-ar dori ca viata ulterioara sa se desfasoare in jurul ei?
Eu vorbesc despre oameni, nu despre razboi. In orice caz, nu inteleg prea bine ce inseamna ca “viata sa se desfasoare in jurul razboiului”. Exista o multime de filme despre razboi, carti s.a.m.d. Copiii invata istorie la scoala. In alte parti sunt incurajati sa afle cum a fost direct de la cei care au luptat in razboi (uite aici, de pilda, un forum pe care sunt activi cativa veterani din al doilea razboi mondial). Nu stiu daca asta inseamna ca “viata se desfasoara in jurul razboiului”.
Nu te înconjoară nimeni cu admiraţie fiindcă eşti veteran de război. Dacă într-adevăr ai trăit războiul din plin, cred că după aceea nu mai trăieşti în aceeaşi viaţă meschină pe timp de pace, ci în una mult mai frumoasă, în care un pumn de cireşe sau soarele încălzind o bancă în parc sunt lucruri mult mai importante decât tâmpeniile despre care vorbim noi de obicei şi cu care ne consumăm zilele. Adevăraţii veterani, câţi mai există, sunt în acea lume, care ne e inaccesibilă.
Altimteri, oricum sunt oameni bătrâni şi nimeni nu are ce face cu ei.
Hmmm,… do I smell a prejudice here? 🙂
Nu, o ironie tristă.
din cate stiu eu exista tot unele asociatii de veterani de razboi. In plus mai exista Cismigiu si locul de jucat table unde se mai aduna cateodata la o vorba. Partea cea mai trista este ca iti pierzi prietenii odata cu trecerea timpului (pe cei pe care inca nu i-ai pierdut in razboi) si ajungi din ce in ce mai singur si iti este greu sa mai gasesti pe cineva caruia sa ii depeni amintiri. In plus razboiul este o experienta foarte marcanta si unii deja nu mai tin pasul cu lumea reala…
veteranii de razboi sunt niste victime (ale propagandei, ale conjuncturii, ale orgoliilor), eu unul nu ii consider eroi.
bunicul meu e veteran.
citește ziare de sport și câte o carte ușurică pe care i-o dau eu.
e cam izolat, nu se mai poate deplasa singur, dar are bonă (un țigan homeless cules de pe stradă, care locuiește acum la noi – la faza asta cred că unora le vor sări ochii din cap ca la melc, haha, da, am cules un țigan de pe stradă și i-am dat job de bonă – stă cu noi de vreun an și jumătate 🙂
majoritatea prietenilor i-au murit. la fel soția și câinele pe care l-a luat ca înlocuitor.
il cheamă nicolae iorga, i se zice nenea iorga.
m-a crescut până în clasa a patra.
a făcut 4 clase, apoi a fugit de-acasă, că erau prea mulți copii, și s-a angajat ucenic la o brutărie din ploiești.
anul trecut mi-a dictat vreo 5 pagini haotice cu amintiri din razboi si din viața lui în general. m-a rugat să scriu o carte despre viața lui, că el nu mai poate…
bunicul meu a împlinit anul ăsta 91 de ani (parcă).
Multi inainte!!! Azi am vorbit cu Ramona si Gigi si mi-au adus aminte de niste posturi publicate tot aici: asta si asta. Daca bunicului tau ii plac romantele, poate o sa-i placa si cele de acolo. Sunt cantate tot de un veteran de razboi. Din pacate eu am aparut pe aici prea tarziu ca sa il mai cunosc.
Sunt uitati si marginalizati de o societate care nu-i mai vrea! “si-au mancat malaiul, ce ne doare pe noi de ei! Avem probleme mai importante decat niste bosorogi!” cam asa gandesc multi oameni! Exista o asociatie a veteranilor de razboi, dar tare mi-e teama ca la +80 se mai pot intalni acolo la o cafea si o vorba buna!
Am inteles ca in unele unitati militare se mai organizeaza intalniri ale veteranilor de razboi, dar nu stiu nimic concret. 🙁
Multumesc, Gramo, pentru postare si pentru romantele bunicilor din celelalte doua posturi!
Cu placere, dar nu sunt mai multi bunici. E unul singur. Sau te referi si la bunicul lui Ruxx? Dansul nu canta romante, dar are in schimb un jurnal de razboi foarte interesant (link-ul e in primul dintre cele doua posturi).
ia “Ring”-ul de azi, de la metrou (sau de la cineva care a trecut pe-acolo) si gasesti amintirile unui nene care a scos mine in razboi. Povesteste inclusiv cum au trecut pe langa Socola si au sarit nebunii pe ei, cum gasea copii fara o mana/un picior de la mine (sorry, dar asta a trait) si acestia-i ajutau pe soldati sa gaseasca terenurile minate…
Bunicul sotiei mele a fost veteran de razboi (a murit primavara asta, la 92 de ani).
A ramas foarte marcat de ceea ce i s-a intamplat in razboi. In ’39-’40 urmase cursuri de invatatori pana a venit mobilizarea. Ne-a povestit destul de multe, de fapt de fiecare data cand il vedeam vorbea de razboi si de starea in care a ajuns tara.
Ne-a povestit multe… A fost ranit de 3 ori. A ajuns pana la Cotul Donului, unde explozia unui obuz l-a ingropat sub un mal de pamant, a avut noroc ca l-au scos camarazii repede. La -40 de grade ar fi murit inghetat daca nu l-ar fi salvat 2 batranei rusi, care l-au primit in casa lor sa se incalzeasca si sa manance ceva. La Odessa ar fi trebuit sa fie in cladirea Comandamentului Armatei Romane care a fost aruncata in aer de catre sabotorii sovietici, dar a avut noroc si in ziua aia l-a tinut o ucrainianca ocupat mai mult decat era cazul 🙂 Cand Armata Romana a inceput sa paraseasca Crimeea vaporul in care se afla a fost scufundat, 800 de soldati murind si doar cativa au scapat (printre care si el).
Dupa ce s-a intors in tara a fost invatator. Citea foarte multe carti de istoria romanilor, “Romania mare” (il intelegeam de ce face asta), daca se uita la stiri se enerva. Oprea oamenii tineri pe strada (asta in Piatra Neamt) sa le spuna prin ce a trecut si sa aiba grija de tara asta. Tinea legatura cu alti fosti camarazi (mi-a ramas intiparita in minte povestea unui soldat roman care isi pierduse vederea la un ochi pe Frontul de Est dar care nu era recunoscut ca fiind veteran, si care ajunsese la batranete sa traiasca intr-o mizerie crunta intr-un sat din Moldova).
All in all, razboiul e cea mai nashpa chestie care se poate intampla, pacat ca nu tinem minte asta indeajuns de bine.
Gramo, ma refeream da, la ambii bunici frumosi, grandpa’ si dl Dobos. Multumim si eu si mama, cu care tocmai am ascultat romantele si am citit jurnalul, si tie si lui Ruxx.
Se pare ca a fost week-endul bunicilor; aseara am fost tot cu mama la Garcina (Neamt), unde regizorul Andrei Dascalescu a proiectat un documentar minunat, “Constantin si Elena”, in satul bunicilor lui. La sfarsitul proiectie, bunica lui Andrei, Elena, a cantat cu toata suflarea un cantec vechi, tinuta strans in brate de sotul ei de 83 de ani, Constatin.
Cum sa fie mei ? E normal.
Nu se intampla doar veteranilor de razboi, e cursul lumii dintotdeauna.