Ultimele sofisme, fiindca prezentarea s-a lalait cam mult. ๐ Data trecuta a fost vb despre diferite forme de circularitate. Acum o sa fie vb despre chestii care uneori sunt sofisme iar alteori nu sunt si despre sofisme care apar atunci cand oamenii se gandesc la relatii cauzale sau rationeaza prin inductie.
Cand e ok sa folosesti atacul la persoana? Uite niste example: X afirma ca l-a vazut pe Y iesind din camera in care s-a produs crima; resping afirmatia lui X spunand ca X este orb din nastere. Sau: X spune ca Y i se pare omul cel mai potrivit pentru a ocupa nush’ ce functie; dar se descopera ca Y i-a imprumutat o suma f mare de bani fara dobanda lui X. Si asa mai departe.
In majoritatea cazurilor, however, daca te iei de cel care a facut o anumita afirmatie, prin asta nu ataci afirmatia respectiva. E foarte nashpa, fiindca la noi o multime de oameni fac asa ceva in tot felul de discutii publice (si nu numai).
O varianta a sofismului ad hominem este tu quoque (pai si tu…). De obicei asta functioneaza asa. Unui om care imi reproseaza ca am facut o chestie nashpa ii raspund ca si el a facut chestia respectiva. Of course, asta nu inseamna ca chestia pe care am facut-o eu nu era nashpa. E praf in ochi, pur si simplu.
So, cum ajungi sa nu mai faci prostia asta cu sofismul ad hominem? Incerci sa te concentrezi asupra afirmatiilor, asupra ideilor, fara sa te gandesti la oameni, la cum sunt ei, la “ce-l face de fapt pe el sa spuna asta” s.a.m.d. Daca vine nu stiu ce politician corupt si-ti spune ca ai gresit intr-o situatie, in loc sa te gandesti la el, te gandesti la ce ti-a spus – ai gresit sau nu? Daca da, ce conteaza cine o spune?
Pe langa atacul la persoana, multa lume foloseste complet aiurea apelul la autoritate (ad verecundiam). Again, exista situatii in care e ok sa invoci autoritatea unui specialist intr-un anumit domeniu.
Dar intr-o multime de alte situatii apelul la autoritate e aiuristic: eu sunt mai in varsta, deci stiu mai bine, si eu spun ca…; X e un mare intelectual, a scris o carte despre tragedia greaca, deci parerea lui despre situatia politica mondiala are mare greutate; Y era un mare economist acum 500 de ani, deci ceea ce spune el e valabil si azi, chestia asta a aparut pe internet, deci asa este; etc.
Pe scurt, e mai bine sa iti folosesti capul atunci cand evaluezi o afirmatie, fara sa te impresioneze ca “a spus-o marele X”.
Next. Cu foaaaaaaaaarte putine exceptii, e aiurea sa sustii o idee pe baza unei chestii de genul “dar majoritatea oamenilor ar fi de acord ca…” O exceptie: “Z o sa iasa presedinte fiindca majoritatea oamenilor cred ca o sa iasa presedinte” – e limpede de ce in cazul este merge, nu? ๐
Altfel, nu conteaza ce cred majoritatea oamenilor. Majoritatea oamenilor s-ar putea insela. A fost o vreme cand aproape toti oamenii credea ca pamantul e in centrul universului. So what? They were all wrong. La fel, a fost o vreme cand majoritatea zicea ca e ok sa existe scavi. Wrong again! See, nu conteaza ce cred majoritatea oamenilor (btw, sofismul se cheama ad populum)
Ultimul procedeu dubios de argumentare (ad ignorantiam) functioneaza dupa schema asta: “Guvernul nu a reusit sa ne convinga ca nu exista extraterestri. Nu putem sti daca nu cumva exista. Deci exista.” De obicei, se trece de la faptul ca nu putem sti ca lucrurile nu stau in cutare fel, la a spune ca, desigur, stau fix in felul ala.
Cand oamenii discuta despre cauze si efecte, pot ajunge sa confunde cauza cu efectul, sau sa creada ca intre doua fenomene exista o relatie cauzala doar fiindca vin unul dupa altul in timp (post hoc, ergo propter hoc), sau pot exagera efectele unui anumit fenomen (sofismul pantei alunecoase: “daca le permitem homosexualilor sa se casatoreasca, atunci nu vom mai sti unde sa ne oprim si, in 50 de ani, populatia va disparea etc.”).
Sofismele legate de inductie sunt, printre altele, generalizarea pripita, pe baza unui numar mic de cazuri sau a unui esantion nesemnificativ sau falsa analogie. Nu mai intru in detalii cu prezentarea lor, am obosit, daca e ceva, puteti intreba.
Ca si ultima data, in loc de exercitii puteti incerca, pur si simplu, sa vanati sofisme din categoriile de mai sus. Gata, am terminat, asta a fost ultima prezentare, bye! ๐
p.s. Celelalte prezentari sunt aici.
… unul din cele mai uzuale “apeluri la autoritate” – dupa cum spuneai – il constituie deja celebra sintagma “am vazut pe discovery!”. incerca sa demontezi acest argument “suprem”! ๐
looooooooooooool; da, e greu, tre’ sa stai sa culegi gogomanii de pe discovery si sa arati ca sunt gogomanii; noroc ca noi n-avem prieteni care cred tot ce vad pe discovery ๐
… e o provocare ce ar trebui lansata subliminal! ๐
Am o problema cu “tu quoque”. Sa spunem ca A ii reproseaza lui B ca a facut ceva naspa. C observa chestia si-i aminteste lui A ca a facut si el acelasi lucru. E “tu quoque”?
Daca B ar spune lucrul asta as intelege ca e vorba de o deturnare de la argument, praf in ochi (in fond si tupeistii, ipocritii etc pot oferi argumente tari) dar cum se numeste ce face C?
“So, cum ajungi sa nu mai faci prostia asta cu sofismul ad hominem? Incerci sa te concentrezi asupra afirmatiilor, asupra ideilor, fara sa te gandesti la oameni, la cum sunt ei, la โce-l face de fapt pe el sa spuna astaโ s.a.m.d.”
Credeam ca argumentul ad hominem a incetat sa mai fie ilicit odata cu Nietzsche. Critica lui Nietzsche coboara la nivelul valorilor, iar in conditiile in care valorile sunt instrumente manipulative impuse de o vointa (de un om), atunci singurul atac viabil la adresa ideilor ramane atacul la om. Toate criticile lui N. sunt ad hominem, fiindca – nu-i asa- “nu exista filosofii ci numai filosofi” (Platon, Kant, etc). Pentru N nu poate fi vorba de o critica a ideilor, fiindca nu exista un criteriu al adevarului in raport cu care acestea sa fie criticate si nici macar un adevar stabil de o natura neschimbatoare. Criticile lui N se fac in numele puterii, iar singurii vectori de putere sunt oamenii.
@Gutza: da, este; nu vad de ce ai nevoie de A, B si C.
@Scaevola: aici e vb de chestii practice care-i pot fi cuiva utile la o discutie cu argumente; filosofeala lui Nietzsche nu foloseste la nimic in contextul asta
(e ca si cand i-ai spune instructorului de schi ca sfaturile lui nu sunt bune la nimic, fiindca s-ar putea ca in realitate sa nu existe zapada, fiindca zic niste empiristi ca noi nu avem acces decat la propriile noastre senzatii ๐ )
Sigur, sigur. Dar cand de exemplu Schopenhauer spune despre generatia idealistilor germani (Hegel, Fichte) ca reprezinta ‘marea impostura’ sau Popper despre generatia lui Pericle si Socrate ca e ‘marea generatie’ ale carei idealuri merita sa le reproducem, e ok sa intrebam ce il face sa spuna asta, avand in vedere ca nu e vorba de chestii verificabile.
Nu e asa ?
@Scaevola: ba da ๐
Tot citesc acest articol (http://retezat.ro/index.php/english/life-alpinecons-project/download-section.html) si mi se pare ca totusi, e un sofism sa spui ca e rau ca un presedinte sa fie un presedinte-notar, atata vreme cat nu a fost definit (cata vreme pretentiile implicite ale argumentarii din articol sunt mari dpdc al logicii) ce inseamna presedinte-notar….
Doar ca nu-mi dau seama ce fel de sofism e…Help!